Partea a VII-a
În acest episod voi aborda probabil unul dintre cele mai sensibile capitole din viaţa oamenilor : Viaţa de cuplu – o plăcere, un calvar, sau o dramă !?!
Se pare că de 500 de ani încoace omenirea nu s-a „folosit” de vreo altă găselniţă de o asemenea substanţă cum a fost cea a vieţii de cuplu, denumită generic „familie”, legalizată în faţa şefului bisericii ai cărei adepţi sunt cei doi îndrăgostiţi şi, mult mai târziu, şi în faţa primarului sau a conducătorului comunităţii locale.
Ce merită avut în vedere este faptul că viaţa de cuplu, de-a lungul timpului a creat enorm de multe probleme pentru parteneri, multe din ele finalizate cu happy-end, în timp ce altele au dus la drame umane greu de înţeles, mai ales când asistăm neputincioşi la suprimări de vieţi. Sunt persoane care confundă rolul pe care îl au în viaţa de familie, ei crezând că partenerul este un bun care le aparţine şi, prin urmare, pot face – cu şi din el – orice doresc. În timp ce unii reuşesc să devină factorul dominant, alţii nu, situaţie care declanşează inevitabil conflictul.
Sunt extrem de frevente cazurile în care cineva cunoaşte o persoană despre care crede că i-ar putea fi partener de viaţă şi, ulterior, cei doi, de comun acord, ajung la concluzia că pot deveni un cuplu. După un timp însă constată că duc o viaţă plată, banală, lipsită de evenimente, fără probleme şi fără idealuri, ambii, şi bărbatul şi femeia, intrând în închisoarea propriei lor minţi, resemnaţi că asta le e viaţa. De fapt viaţa lor în cuplu nu este decât un continuu compromis atât cu propria lor persoană, cât şi cu cei din jur, faţă de care pozează în familia fericită şi împlinită.
Lucrurile par oarecum simple pentru aceste cupluri mai mult sau mai puţin rudimentare, în total antagonism cu cele care, mai devreme sau mai târziu, încep să-şi facă reciproc rău, chiar dacă în faţa primarului şi a preotului au declarat, cu mâna pe Biblie, că se vor respecta şi ajuta reciproc până la sfârşitul vieţii. În realitate, ei constată că nu sunt compatibili şi că de fapt îşi încurcă reciproc existenţa.
Mă gândesc, înainte de toate, la ce se întâmplă cu fetele sau băieţii care, abia intraţi în adolescenţă, sunt convinşi că şi-au găsit „jumătatea”, în timp ce părinţii nu sunt de acord cu formarea unui cuplu din „n” motive, mai mult sau mai puţin motivate. În astfel de situaţii de multe ori finalul poate fi dramatic, de genul Romeo şi Julieta, celebri îndrăgostiţi din Verona, întrucât cei doi tineri intră în închisoarea propriilor minţi, măcinaţi de teama că părinţii lor îi vor obliga să se căsătorească cu alţi parteneri. Iubirea tinerilor e la cote maxime, explodează şi orice argument al părinţilor păleşte în faţa sentimentelor pe care le trăiesc ei, iar gândul că nimeni altcineva nu poate fi compatibili cu ei, face uneori ravagii în minţile lor.
Gândiţi-vă, dragii mei, la un cuplu, o familie, care nu poate să-şi depăşească rumorile unul faţă de altul. Ei intră în închisoarea propriilor minţi şi zilnic fac tot felul de scenarii care mai de care mai năstruşnice, se şicanează reciproc, se tachinează, se jignesc,uneori dialogul se transformă în ceartă şi, deseori, când nu mai găsesc argumente convingătoare, se face apel la agresiunea verbală, care degenerează în scurt timp în agresiune fizică. În cel mai bun caz totul se rezolvă cu divorţul, dar, în cel mai rău caz, apare moartea !
Lucrurile se complică şi mai mult dacă în familie există copii. Aceştia devin victime nevinovate, intră încă de mici în închisoarea propriilor minţi, în care rămân sechestraţi pe vecie, iar copilăria lor distrusă iremediabil.
Aceşti copii necăjiţi, abrutizaţi de propriii părinţi, devin obiect de schimb şi şantaj între soţ şi soţie atunci când relaţia dintrei cei doi se alterează, ajungând de nesuportat. Sunt aduşi în faţa judecătorului şi pusi să aleagă între tată şi mamă. Grea dilemă pentru mintea unui copil, pentru că el de fapt nu vrea să „aleagă”, el vrea să stea cu amâdoi părinţii. Dar suferinţa e şi mai mare în cazul copiilor care sunt „plimbaţi” de la un părinte la altul şi uneori chiar abandonaţi în promiscuitate şi mizerie.
Dar ce închisoare a minţii au de îndurat toţi aceia care suferă de gelozie, fie bărbat sau femeie? Ei sunt măcinaţi zilnic de gândul că jumătatea lor îi înşeală, devin pătimaşi şi iraţionali în acţiunile lor, îşi schimonosesc sufletul, iar viaţa lor devine un calvar.
Tot în închisoarea propriilor minţi intră familiile care dau naştere unor copii cu dizabilităţi, fiind nevoiţi să-şi ducă crucea toată viaţa. Ei se simt întru totul vinovaţi de soarta propriilor odrasle. Handicapul copiilor este handicapul părinţilor !!
Tot la fel de vinovaţi şi plini de amărăciune sunt acei părinţi care, din nefericire, sunt nevoiţi să-şi îngroape copiii care, dintr-un motiv sau altul, au decedat prematur. Ei intră în închisoarea minţii lor cu întregul cortegiu de reproşuri chinuitoare, de care nu scapă decât atunci când şi ei închid ochii pentru totdeauna. Itinerariul vieţii lor devine un şablon de drumuri – de acasă la serviciu, la cimitir – traseu pe care îl vor urma atâta rimp cât mai au trăit.
Vinovaţi se simt şi toţi acei părinţi care pleacă la muncă în străinătate şi îşi părăsesc copiii ori îi lasă de izbelişte pe la bunici sau nu mai ştiu ce alte rude. Atât ei, cât şi copiii lor, intră în închisoarea propriilor minţi, primii de grija celor mici lăsaţi acasă, iar copiii de dorul părinţilor. Nu o dată am văzut cazuri când copiii, în urma unor lungi perioade de suferinţă din cauza dorului de mamă şi tată, au ales să-şi ia viaţa.
Concepută ca un ajutor reciproc, familia creează dependenţă şi obişnuinţă, te bagă în închisoarea propriei minţi prin responsabilităţi pe care începi să ţi le asumi.
Dacă la început e afecţiune într-un cuplu, urmată de iubire cu năbădăi, în timp puterea obişnunţei erodează aceste sentimente, care sunt transferate la copii, iar mai târziu, la nepoţi.
Toată viaţa ţi-o petreci în închisoarea propriei minţi „construite” încă la tinereţe în interioul familiei.
Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI
Va urma
