De ani buni încoace tot auzim despre „războiul gazelor", despre disputa dintre Rusia şi Ucraina, despre disputa dintre Putin şi Europa, despre şantajul cu „arma energetică", despre Gazprom, despre Nabucco, despre South Stream. Ultima criză a gazelor, ajunsă la apogeu în primele zile din 2009, a aprins şi în România discuţia despre şansele pe care Europa le are de a deveni vreodată independentă din punct de vedere energetic. Dezbaterea a luat practic foc după decizia Curţii de la Haga, referitoare la Insula Şerpilor, când România a aflat că a câştigat ce a vrut, delimitarea platoului continental aproape în limitele solicitate, dar a cedat, graţie unei ultime manevre subtile a Guvernului Tăriceanu, companiei Sterling Resources hidrocarburile din zona respectivă. Unii specialişti, care au văzut nişte studii ale companiei Sterling, susţin că în perimetrele (extinse, acum, după Haga) în care explorează această companie se găsesc aproximativ 70-80 de miliarde de mc de gaz. Adică independenţa energetică totală a României pentru cel puţin 4 ani, la un consum de circa 17 miliarde de mc pe an. Care este de fapt povestea din spatele acestui război energetic? Cine e Gazprom, cine sunt intermediarii Gazprom în România, cine e Sterling Resources, de ce a primit pomană 80 de miliarde de mc de gaz, ce treabă are Dinu Patriciu cu afacerea asta, cum am vândut Petrom cu tot cu resurse, cine mai vinde gaz în România, ce interese şi bani fabuloşi se învârt în această lume, ce spun specialiştii, încercăm să desluşim în materialul următor.
Cine e Gazprom?
Cea mai mare companie rusească şi cel mai mare extractor de gaze din lume furnizează circa 25% din gazul Europei. Gazprom produce 85% din gazele ruseşti, deţinând rezerve de circa 30.000 de kilometri cubi de gaze. Controlează aproximativ 16% din rezervele de gaze naturale ale lumii şi se află pe locul 3 în topul „granzilor" ţiţeiului, după Arabia Saudită şi Iran. Gazprom este unicul furnizor de gaze naturale pentru Bosnia şi Herţegovina, Estonia, Macedonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Moldova şi Slovacia. Potrivit „New York Times", aceeaşi companie asigură gaz pentru bulgari (în proporţie de 97%), maghiari (89%), polonezi (86%), cehi (75%), turci (67%), austrieci (65%), români (40%), nemţi (36%), italieni (27%) şi francezi (25%). Pe lângă imensele rezerve de gaze deţinute, Gazprom are cea mai mare reţea de conducte, întinse pe 150.000 de kilometri, dar şi afaceri în domeniul bancar, în asigurări, construcţii, agricultură şi în mass media.
Întemeietorul Gazprom-ului modern este Viktor Cernomârdin, fost director general al companiei şi mai apoi prim-ministru al Federaţiei Ruse. Povestea spune că Cernomârdin i-ar fi solicitat preşedintelui Boris Elţân să-i permită restructurarea industriei gazelor, cedând industria petrolieră magnaţilor Berezovski şi Abramovich, doi apropiaţi, pe atunci, ai Kremlinului. Datorită lui Cernomârdin, gazul a rămas o afacere de stat, din care Federaţia Rusă supravieţuieşte exclusiv în ultimii ani, în vreme ce petrolul a fost înstrăinat oligarhilor care gravitau în jurul Kremlinului. În 2007, în plină eră Putin, Gazprom se afla pe locul 3 în topul celor mai mari corporaţii din lume, potrivit BBC. La conducerea concernului s-a aflat câţiva ani şi Dmitri Medvedev, succesorul desemnat de Putin la "tronul" de la Kremlin.
Kalaşnikov energetic
Recent, cotidianul „The Times" comenta că oprirea robinetului de gaze de la ruşi a devenit deja aproape un ritual de Anul Nou. De ce nu a venit până acum Uniunea Europeană cu o soluţie alternativă la monopolul Gazprom? Aceasta este întrebarea pe care o pun jurnaliştii de la „The Times", dar şi ţările direct afectate de „joaca" dintre Rusia şi Ucraina. „Problema fundamentală este că vest-europenii, şi în special germanii, iau de bun mitul că Gazprom ar fi un concern comercial normal, care se zbate să reuşească pe piaţă", scrie cotidianul britanic. Concluzia jurnaliştilor este că această companie, intens susţinută de Vladimir Putin, nu este decât o armă politică, folosită pentru a neutraliza Ucraina şi pentru a împiedica extinderea influenţei UE şi NATO spre Rusia. Iar Germania are o atitudine de obedienţă faţă de concernul rus pentru că participă la marea suveică a vânzării gazului rusesc în multe ţări din Europa. Gazexport (divizia de export a Gazprom) nu vinde aproape deloc gaz în mod direct, preferând una sau mai multe companii intermediare.
Intermediarii – Încrengătura ruso-germană WIEE
În România, cel mai important intermediar (şi-a prelungit contractul cu Gazprom până în 2030) este casa de comerţ Wintershall Erdgas Handelsghaus Zug AG, adică (WIEE), cu sediul în Elveţia. În 2007, WIEE Elveţia a furnizat României gaze de 1 miliard de euro. La nivel internaţional, WIEE Elveţia este deţinută de WIEH Berlin, în care îi regăsim ca parteneri egali pe Winterschall (proprietatea colosului BASF) şi marele Gazprom. În ultimii ani, WIEE Elveţia "a facturat" României peste 50 de miliarde de metri cubi de gaz rusesc şi Bulgariei circa 10 miliarde de metri cubi. Afacerea a mers atât de bine încât WIEE Elveţia a dat naştere şi unor "puiuţi" în România, WIEE România SRL şi WIROM GAS SA. Prima firmă a apărut în 2000 şi şi-a început activitatea cu vânzări de gaze din producţia internă!? De atunci, firmuliţa s-a dat de trei ori peste cap şi azi se ocupă în stil mare cu comercializarea şi înmagazinarea gazelor naturale precum şi de dezvoltarea de proiecte în domeniu. În firmuliţa WIROM, WIEE Elveţia deţine 51 % din acţiuni şi şi-a luat drept parteneri pe francezii de la Distrigaz Sud (Gas de France). Potrivit unelor surse, la acţionari mai apar, cu cote mai mici, Romexterra şi Transgaz. WIROM distribuie gaze naturale în Olteniţa, Turnu Măgurele, Giurgiu şi Alexandria şi are în vedere extinderea sa în zona de sud a ţării şi chiar să intre şi pe stocarea gazelor. La nivelul anului 2007 a avut o cifră de afaceri de 25 de milioane de lei, vânzând peste 30 de milioane de metri cubi de gaz.
Intermediarii – Încrengătura ruso-rusă CONEF – IMEX OIL
Al doilea intermediar important între Gazprom şi România este omul de afaceri rus Vitali Matsitski, prin două case de comerţ, Conef şi Imex Oil, prima cu sediul în Bucureşti, a doua înregistrată ca offshore în Cipru. Prin cele două companii, Matsitski va controla jumătate din gazele naturale pe care România le va importa în următorii 25 de ani de la Gazprom, în baza unui contract semnat între cele două părţi. Conef-Imex Oil devine astfel un concurent extrem de important pentru WIEE, care avea până recent între 70 şi 80 % din importurile României. Matsitski mai are în proprietatea sa Alro Slatina, Alprom Slatina (fuzionată cu Alro, între timp) şi Alum Tulcea. Potrivit datelor deja apărute în presă, omul de afaceri mai are câteva mari exploatări lemnoase în Siberia, dar şi un studio de film în Rusia.
Dintre cele două firme-surori, Imex Oil a fost cea care a deschis robinetul Gazprom spre România. La nivelul anului 2007, offshore-ul Imex Oil ne-a furnizat gaz rusesc în valoare de aproximativ 400 de milioane de euro. La un preţ mai ieftin decât cel furnizat de WIEE. Tare din urmă vine însă fratele mai mare din Bucureşti, Conef, care, prin Conef Energy SRL, a semnat cu Gazpromul livrarea către România a 50 de miliarde de metri cubi de gaze pentru viitorii 25 de ani. Conef
Energy a fost înregistrată la Registrul Comerţului la 5 martie 2007, cu doar o lună înainte de semnarea contractului cu ruşii şi nici măcar nu are licenţă de furnizare a gazelor naturale. Nu are, însă este acţionar majoritar la firma Conef Gaz, care are respectiva licenţă şi deci tranzacţia se va putea scurge legal, dintr-o firmă-ntr-alta. La aceeaşi firmă de mare viitor este acţionar SC Distrirom (cu 30 %), în spatele căruia stă Dan Victor Alesandru, fost secretar de stat în ministerul Economiei pe vremea lui Codruţ Sereş, şi fost coordonator al Departamentului de Politici Energetice. Alesandru este foarte probabil un paravan pentru alţii, altfel nu ne închipuim ce a putut face pentru Matsitski încât să primească pomană 30 % din firma care va importa 50 de miliarde de metri cubi de gaze.
Producătorii români,
Romgaz şi Petrom
În România există doi mari producători de gaze naturale – Romgaz şi Petrom. Fiecare dintre cele două companii produce anual o cantitate de circa 6 miliarde de metri cubi de gaz, dar nu acoperă împreună decât aproximativ două treimi din necesităţile României.
Restul vine din Rusia, via intermediarii WIEE şi Imex Oil – Conef. După vânzarea Petrom către grupul OMV, Romgaz a rămas "perla coroanei" în economia românească. "Dacă cele peste 200 de licenţe de producţie pe care le are Romgazul ar fi scoase la licitaţie şi vândute către zeci de competitori privaţi, nu români neapărat, atunci am avea şansa să devenim un depozit de gaze pentru toată Europa Centrală şi de Est. (…) Cred că vânzarea printr-un proces transparent şi competitiv a licenţelor deţinute de Romgaz ar face posibile investiţii de câteva miliarde de dolari în România; probabil 5-6 miliarde de dolari sunt necesari a fi investiţi pentru a fi transformate câmpurile de gaz în depozite de gaze", spunea Dinu Patriciu, în ziarul ZIUA, la începutul lui 2008.
Toate guvernele ultimilor 10 ani au pregătit Romgaz de măritiş, dar niciunul nu a îndrăznit să organizeze nunta. Compania este considerată de importanţă strategică pentru România.
Cine cumpără gaze în România
Principalii clienţi ai celor doi importatori, WIEE şi Conef – Imex Oil, şi ai "băştinaşilor" Romgaz şi Petrom sunt cei doi mari distribuitori de gaze, Distrigaz Sud şi E.On Gaz, producătorul de energie termică Elecen, societatea care asigură căldură Capitalei şi Constanţei şi câteva mari combinate chimice, cum ar fi Azomureş sau cele din grupul Interagro, al lui Ioan Nicolae, Donawchem, Amurco şi Azochim. Relaţiile de afaceri ale lui Nicolae se derulează în principal cu gruparea lui Matsitski. În afară de faptul că achiziţionează gaze mai ieftine de la omul de afaceri rus, Nicolae a pus la bătaie un teren pentru construcţia de către ruşi a unei centrale electrice de 1000 MW la Turnu Măgurele. "Totalul importurilor noastre este de 130 milioane metri cubi pe lună, din care circa 100-105 milioane sunt pentru consumul unităţilor noastre" declara Ioan Nicolae, pentru Business Standard, în toamna anului trecut.
El a mai dezvăluit că Interagro importă gaze prin Imex Oil, dar şi direct din Rusia, fără a dezvălui numele companiei furnizoare. Gazul surplus, Nicolae l-a vândut unor alţi mari consumatori, cum ar fi Uzinele Sodice Govora şi Azomureş. "Avem cantităţi suplimentare aflate oricând la dispoziţia noastră", mai spunea Nicolae. Deci, la consumul lunar al Azomureşului, de circa 60 de milioane de metri cubi, patronii turci au economisit bani fabuloşi luând gazul de la Nicolae şi nu de la WIEE.
Între Nabucco şi South Stream
Deocamdată, Europa este dependentă de Gazprom. Până acum, europenii nu au reuşit să dezvolte o alternativă pentru distribuţia de gaze, deşi aşa-numitul proiect Nabucco există de mai bine de cinci ani. Această conductă ar putea aduce gaz din Azerbaidjan sau Turkmenistan, ocolind teritoriul Rusiei, prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Austria şi apoi spre Germania. Chiar dacă pare o idee minunată, nu a fost pusă în aplicare până acum pentru că ţările respective, prin care ar urma să treacă gazoductul, nu s-au pus încă de acord – între ele şi cu Uniunea Europeană. Multe state balcanice au preferat până în prezent să meargă pe mâna ruşilor şi să sprijine proiecte ale Gazprom. Şi chiar Nabucco, spun unii specialişti, va veni în completarea afacerilor Gazprom şi nu spre diluarea monopolului rusesc. Prin conductele Nabucco este posibil să treacă tot gaz rusesc, având în vedere cererea foarte mare de pe piaţă. În concluzie, nimic din ceea ce ar putea construi europenii nu va scoate prea curând compania Gazprom din decor.Aparent, ruşii contraatacă proiectul Nabucco cu cel numit South Stream – un gazoduct ce ar urma să aprovizioneze Europa cu gaz rusesc pe o altă rută, ce include Bulgaria, Grecia, Serbia, Ungaria şi Slovenia. Gazoductul ar trebui să treacă pe sub Marea Neagră, până la bulgari, şi ar avea o lungime de circa 5.000 de kilometri. Finalizarea sa este preconizată pentru 2014.
Insula Şerpilor
şi punguţa cu gaze
Succesul imens al României la Haga este umbrit de scandalul intern al hidrocarburilor. Cel mai important câştigător în urma deciziei Curţii de la Haga a ieşit de după cortină şi poartă numele Media Resources, deţinută de canadienii de la Sterling Resources. Pe ultima sută de metri a guvernării sale, Tăriceanu le-a semnat acestora că România renunţă la partea ei de 55% din hidrocarburile pe care le vor găsi în zona Insulei Şerpilor pentru o neînsemnată redevenţă anuală. Iar perimetrele celor de la Sterling tocmai au fost extinse în urma deciziei de la Haga, cantitatea totală de gaze fiind estimată de unii specialişti 70-80 de miliarde de metri cubi. Contractul iniţial de explorare şi împărţire a producţiei pe perimetrele respective din Marea Neagră a fost încheiat în 1992 între statul român şi Enterprise Oil Exploration, deţinută de Canadian Occidental Petroleum LTD. Statul român era reprezentat de firma Rompetrol şi îşi negociase o cotă de 55 % din eventuala producţie.
Ioan Roman: "Sterling a obţinut tot ce-a dorit!"
"În 1995, Legea Petrolului a fost modificată şi s-a introdus noţiunea de acord petrolier, în loc de contract. Totuşi, această lege nu funcţiona retroactiv, deci vechiul contract cu canadienii rămânea în forma iniţială. Ceea ce Guvernul Tăriceanu a făcut în noiembrie 2008, a aplicat retroactiv Legea Petrolului, trecând pe acord petrolier, fără să le-o ceară nimeni şi renunţând de bunăvoie la procentul de 55 % din producţie în schimbul unei biete redevenţe. Mă întreb de ce nu a făcut statul român acest lucru în 1995? Ei susţin acum că statul nu mai putea merge ca parte în contract reprezentat de o agenţie uvernamentală, ANRM, dar nu spun şi faptul că puteau să transfere contractul pe Romgaz", ne-a declarat mureşeanul Ioan Roman, fostul secretar de stat din Ministerul Industriilor şi Comerţului de pe vremea guvernării CDR.
"Acest transfer al afacerii spre Romgaz, aflat în proprietatea statului, ar fi fost extrem de benefic şi trebuia făcut atunci când Rompetrol a fost privatizat. Nu s-a făcut şi am ajuns astăzi să acceptăm o redevenţă minoră, între 3,5 şi 13,5 % conform Legii Petrolului, în loc să fim parteneri la explorare şi exploatare. În alte ţări, aceste redevenţe sunt mult mai mari, în Ungaria e de 30 %, în Marea Britanie de 50 %, iar în ţările arabe ajunge până la 85 %. La noi, de exemplu, OMV nu plăteşte nici minimul de 3,5 %, deoarece contractul cu ei a fost făcut pe baza unei legi speciale, pe care Guvernul Năstase a fost destul de abil să o treacă prin Parlament", a precizat Ioan Roman. "Acordul petrolier încheiat cu Sterling Resources (urmaşii celor de la Canadian Occidental Petroleum LTD, din 1992) conferă drepturi imense canadienilor: durata lui este de 30 de ani, cu posibilitatea de prelungire cu încă 15 ani dacă Sterling va dori acest lucru. Perioada de explorare este de 3 ani, cu posibilitatea de prelungire cu încă 2 ani şi apoi încă cu 4 ani, tot la dorinţa Sterling. Singura lor obligaţie este de a investi 4 milioane de euro în primii 3 ani şi apoi încă 4 milioane dacă vor solicita prelungirea duratei de explorare. În tot acest timp, statul român nu va avea niciun venit de pe urma acestui acord", a adăugat Ioan Roman, după ce a studiat Ordonanţa de Urgenţă a lui Tăriceanu. Acesta s-a mai arătat nedumerit de prezenţa lui Nicolae Vidu atât în conducerea Sterling Resources cât şi în cea a Rompetrol Well Services, aflată în portofoliul lui Dinu Patriciu. "Patriciu spune acum că nu s-a înstrăinat nimic şi că ubicuitatea lui Vidu e o coincidenţă, dar noi ştim că Rompetrol este prezent de foarte mulţi ani pe piaţa continentului american, deci şi în Canada, şi este greu de crezut că nu există o legătură mai strânsă între proprietarii Sterling şi Dinu Patriciu", a încheiat fostul oficial al Ministerului Industriilor.
Cine e făptaşul?
Directorul general al grupului Rompetrol, Dinu Patriciu, susţine că nici compania pe care o conduce şi nici el personal nu au vreo legătură cu perimetrele din Marea Neagră şi că este vorba în acest caz de o manipulare politică. "Prin crearea unor teorii ale conspiraţiei se urmăreşte discreditarea mea şi a activităţilor /angajaţilor Rompetrol", a declarat Patriciu. El a mai spus că estimările cantităţilor de hidrocarburi din acea zonă au fost supraevaluate. Amicul lui Patriciu, fostul premier Tăriceanu, semnatarul scandaloasei Ordonanţe de Urgenţă, a declarat că, prin cazul Sterling, Guvernul încearcă să distragă atenţia de la eşecul guvernării şi l-a ameninţat pe premierul Boc cu instanţele de judecată.La rândul lui, Emil Boc a declarat la sfârşitul săptămânii trecute că Guvernul va încerca să anuleze contractul încheiat cu Sterling, dacă va găsi o posibilitate juridică. Şeful Executivului a lăsat să se înţeleagă că documentul ridică multe semne de întrebare, mai ales că fostul Cabinet a încheiat acest contract pe ultima sută de metri a Guvernării. Deocamdată, Boc a cerut Parlamentului să nu voteze hotărârea în care sunt prevăzuţi termenii de exploatare a resurselor din zona Insulei Şerpilor. Apoi, Boc a dispus verificarea tuturor documentelor pe tema Sterling aflate la Secretariatul General al Guvernului şi la ministerele Justiţiei, Mediului, Afacerilor Externe şi al Finanţelor.
Pierzătorii Romgaz,
LukOil, Petrom
Înainte de decizia Curţii de la Haga, când nu se ştia de afacerea Sterling, Romgaz, LukOil România şi Petrom se declarau interesate de licitaţiile pentru concesionarea perimetrelor de pe platoul continental. "Bineînţeles că Romgaz este interesată să exploreze acele perimetre. De ce nu? Orice oportunitate trebuie să ne intereseze şi pe noi. Dacă se scot la licitaţie de către Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM), Romgaz va participa la licitaţie", declara Lucian Stancu, purtătorul de cuvânt al Romgaz. După izbucnirea scandalului Sterling, oficialii Romgaz s-au ferit să mai facă declaraţii pe această temă. La întrebările trimise prin mail de Ziarul de Mureş am primit un răspuns telefonic, din partea reprezentanţilor Departamentului Comunicare din Romgaz Mediaş: "Până la finalizarea scandalului Sterling, Romgaz nu va mai avea o poziţie oficială legată de zăcămintele de gaze din Marea Neagră".
La rândul său, directorul general al LukOil România, Constantin Tampiza, îşi făcea speranţe, înainte de Haga, că firma sa va participa la licitaţii pe platoul continental, bineînţeles, în urma unei decizii pe care ar fi trebuit să o ia patronii de la Moscova. "Dacă vor fi condiţii favorabile, desigur că vom participa la licitaţie. Depinde de studiul de fezabilitate. Compari cheltuielile cu profitul. Dacă profitul asigură întoarcerea investiţiei, atunci proiectul este interesant", declara Tampiza.
Şi cea mai mare companie din România, Petrom, a evaluat posibilitatea participării la licitaţiile pentru concesionarea de noi perimetre. "În măsura în care ANRM va organiza licitaţii (…) Petrom va evalua posibilitatea participării", afirmau reprezentanţii companiei.
Alin BOLBOS
Aurelian GRAMA
"În alte ţări, această redevenţă este mult mai mare, în Ungaria e de 30 %, în Marea Britanie de 50 %, iar în ţările arabe ajunge până la 85 %. La noi, de exemplu, OMV nu plăteşte nici minimul de 3,5 %, deoarece contractul cu ei a fost făcut pe baza unei legi speciale, pe care Guvernul Năstase a fost destul de abil să o treacă prin Parlament."
Ioan Roman, fost secretar de stat în Ministerul Industriilor şi Comerţului pe vremea guvernării CDR
