AM SCHIMBAT O TEMNIŢĂ MICĂ CU O TEMNIŢĂ CÂT O ŢARĂ DE MARE!

Printr-o nefericită întorsătură a vieţii, am fost nevoit ca, la o vârstă fragedă, de numai 30 de ani, să ajung într-o temniţă mică a unei închisori comuniste, cu regim de recluziune totală şi exterminare fizică, având două condamnări la moarte, pentru complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii comuniste din Republica Socialistă România, printr-o acţiune voluntară de mare curaj nebunesc, de revoltă împotriva unor criminali. Am îndrăznit această revoltă în ziua de 17 martie 1985, zi în care Dictatorul Ceauşescu a fost reales secretar general al Partidului Comunist Român.

Am întâlnit acolo un ospiciu de nebuni, unde vieţile oamenilor, suferinţele şi chinurile lor şi ale familiilor lor nu contau, nu aveau valoare, drepturi şi pe nimeni nu interesa acest lucru.

Manifestări care te înfricoşează, te sperie, ţi se ridică părul în cap când constaţi ce transformare de tip zombie o au oamenii, cum ajung să-şi schimonosească propriile suflete, să li se distrugă celula nervoasă şi să-i facă să derapeze necontrolat, ajungând chiar să abereze şi să producă durere şi chin nu numai propriilor trupuri ci şi celor din jur.

Lumea din temniţa mică este la fel de nebună, chiar dacă se află după gratii, într-o celulă, sau tot după gratii, pe holul celulelor. Şi deţinuţii şi gardienii impart aceeaşi atmosferă tensionată, cu aer urât mirositor şi plin de viruşi şi bacterii de necontrolat.

Mizeria a pus stăpânire pe toţi, şi unii şi alţii, la fel de afectaţi de mediul carceral. Degradarea morală şi fizică e la fel de evidentă!

Derapajele de memorie sunt la fel de vizibile la aceste personae care, voit sau nu, îşi sacrifică viaţa în acest mediu nociv şi exterminator.

Avem închisori, care au fost construite şi funcţionează ca în Evul Mediu, unde peste 40% din deţinuţi sunt bolnavi psihic, poluând la maximum viaţa celorlaţi deţinuţi.

Într-un fel, norocul mi-a surâs, astfel încât nu am fost părtaş şi martor ocular al acestor orori şi grave derapaje, numai pe o perioadă de cinci ani, când am fost eliberat de armată într-o lume pe care o credeam normală, numai că, în curând, aveam să constat că, de fapt, mă mişc într-o altfel de “închisoare”, care este un ospiciu public.

Dacă, până în 22 decembrie 1989, prin legile lui Ceauşescu, românii erau nevoiţi să trăiască într-o închisoare cu ziduri şi pază la graniţele ţării, după revoluţie, am constatat cum am schimbat temniţa mică, de la închisoarea politică Aiud, cu o temniţă mare, România.

Degeaba s-au deschis graniţele şi au dispărut grănicerii, dacă românii nu au bani şi nici locuri de muncă, care să le permită luxul de a cutreiera dezinvolţi şi nestresaţi prin lumea largă.

Cu totul nejustificat, lipsiţi de orice protecţie şi de asigurări solide, românii au constatat timp de 26 ani, cum au fost conduşi şi cum le-au fost administrate bunurile publice de tot felul de nebuni, de tot felul de viciaţi, de tot felul de taraţi mintal, de tot felul de yes-men, de tot felul de obsedaţi sexuali, fără onoare, fără respect şi fără niciun fel de responsabilitate faţă de poporul care le-a dat votul lor.

În ţara unde a fost posibil să avem în acelaşi timp Preşedinte, Rege şi bulibaşe, tot la fel e posibil ca atunci  când ne avântăm în această lume, fără să se aibă în vedere de fiecare dată că, în orice moment, ei pot fi înşelaţi, escrocaţi, tâlhăriţi sau furat, pot să-şi rişte viaţa sau, mai grav, să şi-o piardă.

Sau, în alte ocazii, deloc mai fericite, pot să-şi piardă serviciul, afacerea, cu greu construită, casa, bunurile personale, sănătatea, (fără să poţi să o tratezi în această ţară), să-ţi vezi copilul murind sub tratament greşit în spitalele româneşti.

Constaţi cum oraşele şi satele noastre sunt pline de oameni care au ajuns să vorbească singuri, căci marele ospiciu public din interiorul marii închisori  ne oferă zilnic ştiri şi imagini halucinante, copii violaţi de tot felul de pedofili din toată lumea, omoruri de o cruzime maximă în toată plenitudinea lor, copii nou-născuţi, abandonaţi în diverse locuri, chiar în ghene de gunoi, lupte de stradă între clanuri ţigăneşti, violenţa domestică a atins cote alarmante, femei bătrâne sunt violate, copii şi tineri care trăiesc cu anii în canale, sunt oameni care trăiesc pe străzi, părinţi care îşi bat copiii nou-născuţi, încât ajung chiar să-i omoare, pe scurt, tot felul de bolnavi psihic, care se plimbă liberi printre noi, un pericol imediat.

Pericolul este iminent atunci când oficialităţile nu stăpânesc fenomenul, mai ales când vine vorba de siguranţa cetăţeanului.

Avem scriitori şi poeţi la kilogram peste tot în ţara asta, chiar şi în puşcăriile patriei noastre dragi care, în lipsă de activitate, debitează pe bandă rulantă tot felul de inepţii dar care în niciun caz nu ne fac bine şi exemplele pot continua, cu multe altele care în niciun caz nu ne onorează.

Nu se poate spune că oficialităţile par să fie deranjate de acest mare stabiliment al nebunilor.

Starea de paranoia aproape că s-a generalizat încât e greu la acest moment să ai pretenţia că eşti cumva mai sănătos decât semenii tăi, în acest mediu mai mult decât poluant. Nebunia nu mai are margini şi nici nu mai poate fi controlată!

Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI