Autor: Guy Mettan
La începutul lunii octombrie, am încercat să arăt că Occidentul nu ar trebui să accepte doar eșecul ofensivei ucrainene, ci și degradarea principiilor morale la care politica sa de dublu standard – fă ceea ce spun, dar nu ceea ce fac – a condus-o.
Între timp, evenimentele din Gaza au transformat această derută morală într-o înfrângere strategică.
Tragedia noastră ca occidentali – pentru a-l pe parafraza Abraham Lincoln – este că putem să ne mințim tot timpul și să înșelăm restul lumii ceva timp, dar nu mai putem înșela pe toată lumea tot timpul. Acum vine momentul când va trebui să plătim factura. Emmanuel Todd, în ultima sa carte (La défaite de l’Occident, Gallimard), ajunge în acest punct de cotitură într-un alt mod. El se bazează, cu strălucirea sa obișnuită, pe date statistice, evoluții economice și culturale și o rigoare de argumentare dificil de contestat. Vom reveni la asta.
În timp ce ceaţa războiului, eficacitatea cenzurii și intensitatea propagandei ar fi putut schimba situația din Ucraina și ar fi făcut să pară că Putin-Demonicul a fost în întregime responsabil pentru acest conflict, invazia Fâșiei Gaza și crimele de război comise de armata israeliană au permis, dacă este necesar, să atragă atenția chiar și celor orbi. Întreaga planetă a fost pe bună dreptate șocată de atrocitățile Hamas de pe 7 octombrie, dar astăzi este uimită de furia și meticulozitatea morbidă asistată de invadatorii israelieni timp de trei luni. Indignarea legitimă care a urmat crimelor Hamas este urmată acum de o indignare nu mai puţin legitimă faţă de abuzurile comise de IDF împotriva populaţiilor civile palestiniene.
Nici măcar legea talionului – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte – nu a fost respectată de statul evreiesc, așa cum se numește oficial, în timp ce Iudaismul încă o pretinde: 20:1 (23.000 de palestinieni uciși pentru 1.100 de victime israeliene), toate limitele codului au fost depășite. Atât de mult încât mii de evrei din Israel din alte părți ale lumii sunt alarmați.
Acum, statul israelian își dezvăluie, pentru majoritatea lumii, adevărata față – arătând că este un stat opresiv, care urmărește anexarea, un stat neo-colonial care practică în mod deschis apartheidul și epurarea etnică, așa cum sunt recunoscute de apărătorii occidentali ai drepturilor omului (Human Rights Watch, 2021) și Curtea Internațională de Justiție în 2004.
Pentru oamenii non-occidentali, Israelul nu este această insulă izolată a democrației în mijlocul unui ocean de dictaturi așa cum ne place să le prezentăm. Africa de Sud nu s-a înșelat, deoarece Nelson Mandela a spus că lumea nu va scăpa de apartheid atâta timp cât Israelul va controla Palestina. Ea a depus o plângere împotriva Israelului pentru tentativa de genocid în fața CIJ, un organism prezidat de un american, Joan Donaghue, dar a fost considerat mai imparțial decât Curtea Penală Internațională foarte politizată, care a fost sub influenţă anglo-saxonă încă de la înfiinţarea sa în 2002. Încă așteptăm verdictul.
Oricum, pagubele morale şi pagubele de imagine au ajuns într-un punct fără întoarcere. Țările occidentale sunt prinse în dublul standard, cele care au mers la război prin Ucraina interpuse împotriva Rusiei pentru că a anexat și a invadat provinciile vecinului său, dar care acceptă fără îndoială că protégé-ul lor israelian a făcut același lucru în Înălțimile Golan și cu Cisiordania timp de 50 de ani și a încălcat dreptul internațional.
În ceea ce privește Israelul și lumea evreiască, își pierd legitimitatea și respectul pe care Holocaustul și secolele de persecuție din Europa i le-au câștigat. Cum poate un popor care a suferit astfel de greutăți să adopte un comportament atât de inuman față de copiii și civilii nevinovați? Dacă memoria Shoah nu mai este amintirea dezinteresată a Crimei Crimelor, ci un instrument de propagandă care servește la justificarea eradicării sionismului, dacă lupta împotriva antisemitismului nu mai este lupta justă și necesară împotriva antisemitismului, ci un instrument care servește la legitimarea unui stat prădător condus de o guvernare coruptă, atunci va deveni foarte dificil să susţinem aceste cauze.
Asta este ceea ce se întâmplă.
Pentru prima dată în istorie, opinia publică globală poate asista la două războaie care au aceleași cauze – preocupări de securitate existențială pe fondul atacurilor mortale, anexări şi ocupaţii oportuniste ale teritoriilor – care generează aceleaşi comportamente agresive şi mortale, dar care primesc o receptare radical diferită de cercurile din Vest şi Davos. Într-un caz, covorul roșu este lansat pentru șeful de stat vinovat, dar în celălalt caz șeful de stat este alungat și acuzat de crime de război.
Această duplicitate nu mai este tolerată în afara granițelor occidentale. Ca și masacrul de la Katyn pentru polonezi, cel de la Oradour pentru francezi sau foametea cauzată de Churchill în Bengal în 1943 pentru indieni, imaginile cu Gaza sub bombe vor bântui lumea arabă zeci de ani de acum înainte și vor slăbi lupta împotriva antisemitismului în întreaga lume, inclusiv aici, la noi.
Prețul de plătit va fi, prin urmare, greu atât pentru Israel, cât și pentru Occident. Vom fi câștigat bătălia tunelurilor, dar am pierdut războiul inimilor și al drepturilor. În ochii restului lumii, vom fi căzut de partea greşită a istoriei. Întoarcerea în India este fascinantă în această privință. În urma atacului de pe 7 octombrie, țara a preluat cauza Israelului, atât prin anti-Islamism, cât și pentru a-și păstra bunele relații cu Statele Unite. Apoi Delhi, datorită vizitei neobservate a Ministrului de Externe Subrahmanyam Jaishankar la Moscova la sfârșitul lunii decembrie, s-a retras brusc și s-a distanțat de Tel-Aviv și Washington, și-a confirmat prietenia sa strategică cu Rusia și a revenit la postura sa neutră. În Africa de Sud, sute de mii de sud-africani au ieșit în stradă la începutul lunii ianuarie pentru a protesta împotriva masacrului palestinienilor. În Statele Unite, tinerii sunt cei care-l denunță în masă pe „Biden-genocidarul”.
Aceste exemple arată, încă o dată, că europenii şi Statele Unite nu mai sunt în măsură să impună naraţiunea lor şi că aceasta este contestată violent de către ţările din Sud şi din Est, care se bucură acum de propria lor mass-media și de o viziune autonomă asupra ordinii mondiale. În mintea lor, aceste două conflicte, care au fost alimentate de zeci de ani de sprijin necondiționat pentru Ucraina și Israel, sunt văzute ca modalități de a întârzia apariția unei ordini mondiale mai drepte și mai echitabile. Este o noutate radicală.
Bineînțeles, Vestul nu şi-a spus ultimul cuvânt. Ar putea inversa mișcarea și restabili conducerea prin restaurarea păcii. Ar fi suficient să mizăm pe cooperare, mai degrabă decât pe confruntare, și pe recunoașterea Celuilalt, mai degrabă decât pe anihilarea sa. Nimic nu împiedică Israelul să restituie Golanul Siriei, să trăiască în pace cu Libanul, acceptând existența unui stat palestinian autentic alături de el, sau să constituie un stat federal binațional așa cum mulți sioniști și-au imaginat înainte de 1948. Nimic nu-l împiedică, şi, dacă el nu dorește să negocieze cu Hamasul Islamist (care este doar omologul musulman al extremiștilor evrei ultra-ortodocși care populează guvernul israelian) pentru a-l elibera pe Nelson Mandela Palestinian, Marwan Barghouti, pentru a-l ajuta să conducă o Autoritate Palestiniană reînnoită. Dacă Africa de Sud a știut cum să facă acest lucru, de ce nu ar ști şi Israelul? Asta sugerează fostul lider al Shin Bet Ami Ayalon în The Guardian.
Același lucru este valabil și pentru conflictul din Ucraina. Dacă Ucraina şi NATO ar fi fost de acord să intre în această chestiune în cadrul proiectului de securitate rusă europeană în decembrie 2021, războiul nu ar fi izbucnit niciodată. Nu este imposibil să se revină la această înțelegere, cu condiția să fie puse pe masă toate alternativele. La urma urmei, asta a reușit Occidentul să facă în 1973 prin semnarea acordurilor de la Helsinki cu Uniunea Sovietică. Atunci când Elveția este promotorul unui summit pentru pace în Ucraina prin boicotarea Rusiei, măsurăm zădărnicia proiectului și calea imensă care rămâne pentru a restabili dialogul.
Parametrii unei păci durabile sunt cunoscuți. Nimeni nu vrea să îi ia în considerare. Preferăm să demonizăm, să discredităm adversarul, să negăm umanitatea lui, și continuăm să pariem pe război pentru a întârzia cât mai mult posibil momentul fatidic în care va trebui să renunțăm la pretenția noastră de a domina afacerile mondiale și de a împărți puterea cu alte puteri. Din cauza unui dram de hybris, fără îndoială, dar în principal din cauza unui exces de slăbiciune. Nu mai avem curajul sau mijloacele de a îndrăzni pacea celor curajoși. Această impotență tragică este evidențiată de teza lui Emmanuel Todd: regresia noastră morală și incapacitatea noastră de a rezolva dificultățile noastre politice, altfel decât prin violență, departe de a fi efectele circumstanțelor, sunt roadele putrede ale unui colaps economic, demografic și cultural inexorabil și incontrolabil. Acesta va fi subiectul următorului articol.
traducere și adaptare: Oana-Medeea Groza (solidnews.ro)
