Ani de zile, Mocean Ioan, un simplu contribuabil, a fost vânat de sistemul fiscal ca un fugar de dreptate. Fără să fie anunțat, fără să semneze vreo hârtie și fără să știe că statul îl declarase datornic, s-a trezit cu conturi poprite și cu o povară uriașă în spate: „17 procese-verbale de contravenție întocmite împotriva acestuia’’, unele vechi de peste un deceniu, devenite între timp praf în dosarele arhivate ale administrației locale.

Totul s-a făcut în tăcere. Adrese greșite, somații niciodată comunicate, titluri executorii emise peste termenele legale și, poate cel mai grav, o lipsă cruntă de transparență. În tot acest timp, Mocean era considerat vinovat, fără să fi fost vreodată corect informat. O instanță i-a dat dreptate, alta i-a ignorat suferința. A fost nevoie de ani, de apeluri și de insistență, pentru ca tribunalul să pună capăt abuzului și să constate ceea ce era evident: executarea nu a fost doar una grăbită, ci și una profund de nelegală.

Povestea lui Mocean nu e doar despre hârtii și paragrafe de lege. Este despre o luptă nedreaptă cu o instituție care ar fi trebuit să îl informeze, nu să îl execute în tăcere. Este despre dreptate întârziată, dar nu refuzată și despre cât de fragil poate fi adevărul când comunicarea dispare și legea se aplică după ureche.

De la o amendă, la o avalanșă de executări

Totul a pornit de la o simplă datorie legată de un permis. O sumă mică (360 lei), o neatenție birocratică, ceva ce s-ar fi putut rezolva printr-o înștiințare trimisă corect sau o discuție între contribuabil și administrație. În schimb, Primăria nu a avut timp pentru omenie. A preferat să ridice mâna și a aruncat întreaga povară pe umerii lui Mocean Ioan, cetățean fără probleme cu legea, dar ajuns să fie prins într-o capcană administrativă. 

A fost angajat un executor fiscal care, în loc să verifice cu grijă ce era de executat, a scos dintr-un sertar prăfuit nu unul, nu două, ci nu mai mult, nici mai puțin  de 17 procese verbale de contravenție, unele din ele vechi de peste un deceniu. Proces verbal după proces verbal, toate întocmite fără ca Mocean să știe, toate trimise la adrese greșite sau complet absente. 

Executorul n-a căutat adevărul, n-a cerut confirmări, n-a verificat dacă omul știe de ce i se blochează conturile sau i se oprește venitul. Un fapt e sigur, a manevrat cu actele după bunul lui plac. Nici un gest de interes, nicio urmă de îndoială. Doar acte parafate pe  bandă rulantă și o tăcere instituțională apăsătoare, care l-a transformat pe Mocean într-un simplu cod fiscal, o cifră într-un dosar de executare. În fața acestui zid de nepăsare, omul a devenit invizibil. Doar datornic. Doar vinovat. Fără să știe când, cum sau de ce. 

O ,,judecată globală’’. Judecătorii l-au ignorat și l-au trimis mai departe 

Pentru Ioan Mocean, procesul nu a fost nici despre dreptate, nici despre legalitate. A fost despre indiferență. Despre cum o instanță de fond, Judecătoria Cluj-Napoca, a ales să nu vadă ceea ce era evident, să nu analizeze ceea ce i se cerea, și să ignore înscrisurile din dosar. A fost o judecată formală, ,,în mod global”, o „soluție de suprafață” care i-a respins contestația ca neîntemeiată, fără a verifica nimic concret.

Contestatorul nu a cerut imposibilul: a invocat prescripția dreptului de a obține executarea silită, comunicarea ilegală a somațiilor, încălcarea art. 141 alin. 6-7 din O.G. nr. 92/2003 și lipsa de probe privind transmiterea actelor către el sau către bănci. Dar instanța de fond a refuzat să intre în fondul acestor critici.

„Instanța consideră că în cadrul contestației la executare nu se impune verificarea respectării sau nu a termenului de 90 de zile […] singurul competent în acest sens fiind conducătorul organului emitent.”

Această frază din motivare arată clar că instanța nu a dorit să judece fondul problemei. A invocat o lipsă de competență în a analiza nerespectarea termenului de 90 de zile pentru transmiterea proceselor-verbale, deși exact acest aspect era esențial în cauza de față. În realitate, era vorba de ,,nulitatea executării pentru că actele nu fuseseră nici transmise, nici comunicate legal’’, nu de contestarea propriu-zisă a procesului-verbal.

„Actele necomunicate nu atrag nulitatea în procedura fiscală, ci doar inopozabilitatea – art. 45 din O.G. nr. 92/2003”, a reținut instanța, refuzând să observe că nu era vorba doar de formalitate, ci de imposibilitatea contribuabilului de a-și exercita drepturile.

În plus, deși Mocean a arătat în apel că: „instanța de fond nu a motivat corespunzător soluția, încălcând art. 6 CEDO și art. 425 alin. 1 lit. b C. proc. civ.”, „nu s-au analizat actele de executare în mod individual pentru fiecare titlu”, „nu s-a verificat prescripția, nici cauzele de întrerupere, nici corectitudinea adreselor de comunicare”. Toate acestea au fost ignorate în hotărârea primei instanțe. 

A fost o respingere din condei. O soluție care a tratat  o contestație complexă ca pe o formalitate. Fără să țină cont că în spatele celor 17 titluri executorii, întinse pe ani de zile, multe anulate deja sau prescrise, se află un om care nu a fost nici măcar notificat. Un om pe care l-au executat silit fără să-l anunțe.

Lupta pentru dreptate și demnitate a lui Mocean

Când Judecătoria ,,l-a trimis la plimbare”, când executările curgeau ca o sentință absurdă pe capul lui, Ioan Mocean nu a cedat. A strâns din dinți, și-a pus speranța într-o instanță care să-l asculte cu adevărat, a făcut apel. A fost mai mult decât o cale de atac. A fost un act de rezistență. O luptă pentru demnitate. O încercare de a fi, în sfârșit, auzit.

De această dată, judecătorii de la Tribunal nu doar că au ascultat. Au fost vigilenți, atenți și cel mai important, umani. Au înțeles că omul din fața lor nu este o linie în bugetul primăriei, ci un cetățean peste care s-au prăvălit ani întregi de hârtii, ignoranță și abuzuri birocratice.

Au văzut clar că, așa cum reiese din dosar, lui Ioan Mocean i s-au pus în cârcă tocmai 17 procese verbale de contravenție, dintre care multe nici măcar nu i-au fost comunicate. Alte acte de executare, popriri, somații, adrese către bănci, n-au ajuns niciodată la adresa lui reală, deși autoritățile o puteau afla cu ușurință. Executorul nu și-a dat osteneala nici să verifice, nici să respecte legea. A fost mai degrabă un cămătar trimis cu semnătura statului, decât un funcționar public preocupat de legalitate.

Instanța a înțeles, nu doar că titlurile executorii erau prescrise, dar și actele de executare nu au fost comunicate deloc ori au fost comunicate greșit, la adrese vechi, incomplete, fictive. Astfel, Tribunalul reține clar că:

„somațiile și celelalte acte de executare nu au fost comunicate în conformitate cu dispozițiile art. 44 vechiul Cod procedură fiscală”

„comunicarea prin publicitate nu este valabilă dacă nu sunt epuizate celelalte forme de comunicare”

„dispune anularea titlurilor executorii […] ca urmare a nerespectării dispozițiilor art.141 alin.6 – 7 C. proc. fisc.”

Mai mult, în finalul sentinței, instanța stabilește cu o claritate izbitoare:

„Admite excepția prescripției dreptului la executare silită și în consecință constată stingerea prin prescripție a creanțelor fiscale”

„Obligă intimatul Municipiul ####-###### la plata către apelantul ###### #### a sumei de 1.785 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel”

A fost prima victorie reală a lui Mocean în fața unui sistem care, ani de zile, l-a ignorat. A fost clipa în care un cetățean simplu a învins o instituție întreagă, un executor care i-a bătut la ,,ușa greșită” și o administrație care i-a pus pe umeri datorii pe care nu le-a înțeles și nu le-a văzut.

Dar nu s-a terminat aici. Primăria n-a înțeles lecția. În loc să accepte decizia și să-și ,,ceară iertare”, a preferat să conteste în recurs. 

,,Obligă intimatul Municipiul ####-###### la plata către apelantul ###### #### a sumei de 1.785 reprezentând cheltuieli de judecată în apel. ” 

A refuzat să-i plătească și cei 1.785 de lei, un gest care spunea totul, că autoritatea nu se înclină în fața cetățeanului, ci îl stoarce până la ultima picătură de răbdare. O instituție care, în loc să repare, mai degrabă se răzbună.

În timp ce Primăria Cluj-Napoca a fost capabilă să vireze 500.000 de euro către Federația Share pentru organizarea festivalului Untold, pornind de la un cont cu doar 1.667 de lei și un proiect susținut de extrase bancare false, când a venit momentul să recupereze prejudiciul stabilit de instanță, administrația locală a refuzat să se constituie parte civilă împotriva inculpatului. Cu alte cuvinte, pentru jumătate de milion de euro nu a mișcat un deget, dar în cazul unui contribuabil precum Ioan Mocean, a luptat până în pânzele albe pentru a-i refuza 1.785 lei, suma cheltuită de acesta ca să-și apere drepturile în instanță.

Și totuși, chiar și așa, Mocean a învins. Cu demnitate, cu dovezi și cu un adevăr simplu, faptul că legea este pentru toți.

Citeşte şi:

PP Protect, firma de pază care a devenit complice într-un plan infracțional