„Soarta unui om”

    

Am citit cu viu interes cartea şi, de la început, m-a impresionat modestia cu care îşi povesteşte o parte din viaţă scriitorul Teodor Murăşanu, în două din perioadele ei delicate, detenţia, dar şi evenimentele din toamna anului 1944. Niciodată nu este patetic şi acceptă cu amărăciune încercările pe care soarta le-a rezervat unui intelectual transilvănean. A fost ferm, dar prudent. În această privinţă, l-aş compara, „mutatis mutandis”, cu Thomas More. Nu trebuie să zgândăreşti potenţialul conflict. Acesta îşi urmează cursul şi fără a-l provoca. De la anchetă şi detenţie şi până la îndepărtarea din învăţământ, pe care l-a iubit atât de mult, încât în tinereţe a renunţat la preoţie, toate le-a suportat cu o înţeleaptă resemnare. Când a fost arestat prima dată, fiindcă deţinea literatură „subversivă”, acelaşi lucru i s-a întâmplat şi fiului său Puiu (Camil), căruia i s-a reţinut aceeaşi „vină”. (Ultimul a fost eliberat devreme deoarece, fiind minor, nu putea fi trimis în judecată.) Încercările nu l-au ocolit pe Teodor Murăşanu până la sfârşitul vieţii, chiar dacă ultima parte i-a fost cât de cât suportabilă, datorită celor dragi şi prietenilor. Boala agravată în puşcărie i-a grăbit sfârşitul, în anul 1966.
    

A fost atât de ataşat de locuinţa sa din Turda – locul creaţiei – încât nu a abandonat-o nici atunci când trupele germane şi maghiare au ocupat Turda. La 5 noiembrie 1944 scria: „M-am decis să rămân pe loc.” Culmea ironiei, autorităţile comuniste au obligat familia Murăşanu să abandoneze parterul locuinţei, cu mobilă cu tot, pentru nişte neaveniţi. Familia scriitorului a fost nevoită să se retragă la mansardă, în două camere mici.
    

Nimic din Jurnal nu este scris stereotip, maniheist, după  formule care circulă nu numai în istoriografie, dar şi în memorialistică. După ce Turda a fost eliberată, în locuinţa scriitorului şi profesorului s-au instalat militari sovietici. Despre ei relatează şi lucruri bune (Alioşa plânge de dorul familiei, bătrânul Coste îi arată fotografiile copiilor), după cum a văzut soldaţi germani murdari, neîngrijiţi şi hoţi. (Apropo de ostaşii ruşi cu „chip uman”, în Bădăcin, la începutul anului 1945, am întâlnit, în două rânduri, câte un soldat sovietic paşnic. Aceştia s-au purtat rezonabil cu localnicii şi, culmea, au refuzat orice băutură. Această situaţie, de excepţie, nu impietează asupra faptului de necontestat că, majoritatea, s-au manifestat ca într-o ţară ocupată.)
    

M-a mai surprins încă ceva. După ce nemţii şi maghiarii au ocupat Turda, aceştia au dat o proclamaţie în limbile maghiară, germană şi română, ceea ce era în logica războiului, dacă acesta mai are vreuna. M-a uimit, însă, primirea triumfală ce s-a făcut ocupanţilor, de populaţia de limbă maghiară. Statuia lui Raţiu a fost răsturnată de pe soclu, în tabloul lui Avram Iancu de la Primărie s-a tras cu revolverul, etc. Ei credeau că s-a reîntors anul 1940. Oamenii, câteodată, nu învaţă nimic din lecţiile istoriei.
    

Turda a fost o localitate esenţială în anii războiului. Se afla în imediata apropiere a vremelnicei frontiere şi, de aceea, aspiraţia de reîntregire a ţării era poate mai puternică decât oriunde. Când, în oraş, aveau loc manifestări culturale, la multe dintre ele participau intelectuali români din întreaga ţară, indiferent dacă erau de dreapta sau de stânga. Scriitorul a fost prieten şi l-a găzduit pe Lucian Blaga. Desigur, şi atunci se declanşau rivalităţi şi confruntări, dar exista o anumită osmoză între oamenii de cultură, mai ales în jurul unor idei generoase, cum este cea naţională.
    

Cu privire la valoarea literară a celor două caiete de însemnări, îmi mai permit o reflecţie. Când Murăşanu a fost transportat de la penitenciarul Turda la cel din Aiud, fiind îmbarcat în vagonul de deţinuţi, la Câmpia Turzii şi-a zărit membrii familiei lângă calea ferată, care, prin prezenţa lor, doreau să-şi exprime solidaritatea cu cel întemniţat, relatarea acestui episod, prin forţa evocatoare, se circumscrie marii literaturi. Nu demult, am scris despre o carte de memorii a Părintelui Langa. Suferinţele acestuia au fost mai cumplite decât ale profesorului din Turda, unul de elită, de altfel, dar şi faţă de el ticăloşia paznicilor, îndeosebi a celor de la Aiud, este neobişnuită, chiar pentru această categorie de indivizi. I s-a confiscat o carte poştală, primită prin administraţia penitenciarului, numai fiindcă a fost văzut că o recitea. Altădată, a fost pedepsit şase zile fiindcă nu s-a ridicat destul de repede de pe pat, când a intrat un gardian în celulă.
    

Cartea, pe lângă studiul istoricului Bodea, mai cuprinde poezii, din care unele scrise în puşcărie, fragmente de proză şi o parte iconografică relevantă, toate menite să aducă un plus de cunoaştere a poetului, prozatorului şi traducătorului Teodor Murăşanu.

Adrian Man

24 septembrie 2009

P.S. Mărturia onestă a descendentului lui George Bariţ, care a suferit cel mai mult când, în închisoare, nu a avut un creion şi hârtie, este şi un obstacol în calea uitării. În acest context, sunt şi mai greu de suportat articole ca cel al doamnei profesoare Moisuc. În ultimul număr din Historia este tare, dar tare supărată că sunt şi istorici care condamnă comunismul, mai ales în varianta lui „naţională”.