Povestea de viaţă a lui Mircea Spătăcean, ajuns astăzi la vârsta de 72 de ani, poate constitui oricând scenariul unui film legat de universul perpetuu-concentraţionar al României. Dacă la 16 ani a fost închis şi anchetat pentru înfiinţarea în Secuime a două organizaţii anticomuniste, acesta, odată cu trecerea timpului a “recidivat” şi a acţionat în cadrul mişcării Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, a lui Paul Goma, fiind încarcerat în anii `70 – `80 pentru aşa-zise infracţiuni economice. Ultima, în 1997 – susţine el – a fost rodul răzbunării “foştilor”, rămaşi la putere. Iar sutele de documente scoase din Arhiva C.N.S.A.S. confirmă – terifiant! – că omul chiar nu fabulează!
Un om (aparent) înfrânt
Mircea Spătăcean şi soţia lui Dora mă întâmpină, cu căldură, în apartamentul lor, situat la etajul zece al unui bloc din centrul municipiului Zalău. Omul s-a retras, la bătrâneţe, acasă, la Zalău – dar, după cum se va vedea mai târziu, activitatea lui “subversivă” împotriva comunismului s-a desfăşurat peste tot în România, la Bucureşti, Braşov, Valea Jiului, Constanţa, Galaţi, Timişoara – inclusiv la Cluj-Napoca. Uşor slăbit după ultima noastră întâlnire, petrecută în urmă cu 10 ani, perioadă în care a trecut şi printr-o dificilă intervenţie chirurgicală pe cord, Spătăcean pare la prima vedere un om înfrânt de comunism: după 27 de ani de muncă beneficiază la această oră de o pensie de 657 lei (!) şi o îndemnizaţie de fost deţinut politic de numai 76 de lei. Îndemnizaţia reprezintă “contravaloarea” celor patru luni de puşcărie, efectuate în sediul Securităţii Braşov, la doar 16 ani. “Restul” de şapte ani şi cinci luni, ispăşite în trei “reprize”, nu sunt puse în calcul şi veţi vedea mai târziu câte a suferit omul în acea perioadă! Asta pentru că, incredibil, comisia de aplicare a Legii 118/90, modificate, a susţinut „partitura” comuniştilor conform căreia după 1964 nu au mai existat în România delicte politice, ci numai de drept comun. De asemenea, în sprijinul afirmaţiilor sale, Spătăcean n-a reuşit decât după 2011 – ca urmare a unor eforturi eforturi supraomenşti – să pună mâna pe documentele de la CNSAS, însă la ora aceea legea nu se mai aplica datorită numărului imens de cereri de despăgubire depuse de foştii deţinuţi politici! Dar, aplicată la timpul potrivit, legea ar fi dus la câştigarea dreptului său şi i-ar fi asigurat astăzi o bătrâneţe liniştită! După ce iau loc pe canapeaua din sufragerie Mircea Spătăcean îmi sintetizează încarcerările sale, petrecute între 1962 şi 1997 şi materializate prin nu mai puţin de cincisprezece dosare de urmărire penală: “Puşcăriile mele stau astfel: patru luni de anchetă în sediul Securităţii Braşov, în 1962, pentru iniţierea, în Covasna, împreună cu un grup de tineri de 15-16 ani, a două mişcări anticomuniste – “Steaua” şi “Teufeld” (în româneşte –“Diavolul”); condamnarea – în 1975 – la 18 ani de închisoare pentru o aşa-zisă înşelăciune din avutul personal şi evaziune fiscală, pentru suma de 1.850.000 lei, din care, după recursuri succesive am ispăşit doi la Penitenciarul Aiud; în 1981 o condamnare de 7 ani plus un spor de un an – la Jilava, Rahova, la “Secţia specială”, alături de condamnaţii la moarte, cei contra securităţii statului şi de străini – efectuaţi până la urmă 5,1 ani, din care 4,8 ani, numai în lanţuri şi cea din 1997, de doi ani, pentru “mărturie mincinoasă”, la Penitenciarul Baia Mare.
“N-am fost lăsat să merg mai departe”
Continuă Spătăcean, abordând împrejurările care l-au dus spre prima sa puşcărie din viaţă: “Eu am fost înfiat de ofiţerul N.K.V.D.-ist Dumitru Spătăcean, venit din Rusia cu divizia ”Tudor Vladimirescu” care s-a cuplat cu mama în perioada când tatăl meu natural, Gheorghe Blaga, se afla în puşcărie, condamnat la ani grei pentru activitate anticomunistă. S-au cunoscut şi îndrăgostit unul de celălalt la Cluj, după ce Spătăcean şi-a pierdut un buton de la mantaua militărească şi a nimerit, din înâmplare, la croitoria unde lucra mama, în clădirea renumitului local “Zahana”. Apoi, după ce s-au căsătorit şi m-a trecut pe numele lui am plecat cu toţii în localitatea Breţcu, judeţul Covasna, unde Spătăcean era şeful depozitului de muniţie şi armament din localitate. Acolo, la 15 ani am înfiinţat două organizaţii anticomuniste, împreună cu nişte tineri maghiari din zonă, cum spuneam mai înainte şi – profitând de poziţia tatălui vitreg – am fotografiat depozitul, în detaliu, ca să am la mână documente pentru momentul când, fugiţi din ţară, vom ajunge în America. Nu a fost chiar aşa, ne-au ridicat chiar cu o zi înainte s-o întindem din România. Au urmat patru luni de anchetă cruntă la Securitatea din Braşov, fiind exmatriculat din şcoală şi rămânând de atunci cu o “tinichea” pentru toată viaţa”. După exmatriculare se întoarce acasă, la Zalău, unde intră ucenic la “Steaua Roşie” şi obţine calificările de lăcătuş mecanic, strungar, sudor, tâmplar şi zidar. Ca să i se piardă urmă pleacă la Hunedoara şi se angajează la Combinatul Siderurgic pe post de lăcătuş mecanic. “Acolo m-am reînscris la liceu însă, după trei-patru luni de zile Securitatea m-a reperat, a intervenit şi deşi eram la seral am fost exmatriculat urgent. În disperare de cauză am venit la Cluj, unde aveam un unchi, director adjunct la Liceul nr. 12 şi acesta m-a reînscris acolo, reuşind să închei clasa a IX-a şi a X-a. După aceea m-au dibuit din nou şi am fost somat să plec şi de acolo, reuşind să mă încriu la Liceul “Emil Racoviţă”. După o vreme am fost nevoit să mă transfer la Liceul “Eminescu”, unde am absolvit liceul. Iar bacalaureatul mi l-am dat când eram deja militar, grănicer pe fâşie, la Turnu Severin. Chiar şi acolo am fost urmărit, la sânge, şi abia în 2011 mi-au parvenit de la C.N.S.A.S note informative scrise de câţiva camarazi depre “cursurile” de antimarxism pe care le ţineam acolo. După armată am dat la Facultatea de Filosofie din Cluj, unde am picat cu media rezultată din nota 9,67 la scris şi 1 la oral desigur, din nou, după amestecul Securităţii. Episodul s-a repetat la Facultatea de Filologie, în toamnă, unde am luat 9,50 la scris şi 2 la oral. Exasperat, am mers taman la Iaşi, la Facultatea de Drept, unde cei de acolo au primit telefon de la Securitatea din Zalău şi mi-a fost respins, instantaneu, dosarul”. Este admis până la urmă la Facultatea de Construcţii din Cluj. Face doar patru ani, însă întâmpină şi acolo piedici insurmontabile şi nu-şi mai ia diploma niciodată. Figurează până la pensionare pe cartea de muncă pe post de tehnician constructor. “N-am fost lăsat să merg mai departe, nu că nu m-ar fi dus mintea”, exclamă, cu obidă, Spătăcean…
Activist de primă linie în “Mişcarea Goma”
Fire întreprinzătoare şi independentă, Spătăcean îşi dezvoltă o afacere pe cont propriu – cea de confecţioner particular de jaluzele – şi-şi creează o reţea naţională de ateliere şi de centre de desfacere, prin angajaţii săi personali, botezaţi “vikingi”. Aceştia bat din uşă-n uşă, pe tot teritoriul ţării şi-i propagă o afacere din care Spătăcean câştigă bani mulţi, inimaginabili pentru acele vremuri. Paralel cu aceasta, funcţionează în continuare în reţeaua clandestină înfiinţată de el, “Teufeld”, întărită prin membri din ţară şi străinătate. Prin intermediul ei reuşeşte să scoată din ţară, cu paşapoarte false, peste 2.000 de saşi, însă este “agăţat” de către autorităţi, printr-un “viking”, care a dezvăluit autorităţilor dubla sa contabilitate şi condamnat la 18 ani, pentru o aşa-zisă pagubă de 1.850.000 lei din avutul personal şi evaziune fiscală. “Am apelat la un avocat bun din Cluj, renumitul Kapczay, care a făcut în numele meu recurs şi la început am rămas cu 12 ani de condamnare, apoi în faza Curţii de Apel cu 6 – şi până la urmă m-au “încălţat” doar cu 2. Am ajuns la penitenciarul Aiud, unde am făcut aproape doi ani, mai precis un an şi opt luni, ieşind cu amnistia dată de Ceauşescu după cutremurul din 4 martie 1977”. Se întoarce, reabilitat oarecum, pe aceiaşi cai mari şi ajunge să obţină contracte la Bucureşti – în cartierul Primăverii, la potentaţii comunişti, apoi în blocurile “Scala” şi “Casata”. Locuieşte, ca un nabab, la hotelul Athenee Palace şi conduce o “Volgă”. “Le-am instalat jaluzele la Maria Ceauşescu, Andruţa Ceauşescu, Florea Ceauşescu, Ion Dincă, Nicolae Giosan şi alţi baştani din C.C.”, adaugă el. După ieşirea din penitenciar îl cunoaşte pe scriitorul Paul Goma – tot la Athenee Palace – unce acesta strângea de zor semnături pentru mişcarea lui şi pentru Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România. ”Am participat la şedinţele pe care le organiza la el acasă şi acolo l-am cunoscut şi pe dizidentul Gelu Voican Voiculescu, cel care-i ducea peste tot geanta. Dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, fiindcă în momentul când a fost nevoit să semneze adeziunea la mişcare, a dispărut fără urmă… Eu am ajuns secretarul sindicatului şi toată arhiva o ţineam la Cluj, pe strada Breaza nr. 57., cu numele celor 50.000 de membri şi 800.000 de simpatizanţi ai sindicatului înfiinţat de scriitorul Paul Goma. Am început acţiunile de strângere de fonduri pentru S.L.O.M.R. prin acţiuni diversioniste în întreaga ţară, dintre care cea mai celebră figurează în manualele de Drept – având ca finalitate destituirea conducerii P.C.R. şi a Miliţiei judeţului Constanţa – e vânzarea statuii lui Ovidiu de la Constanţa, Consilului popular al comunei Ovidiu. A mai fost şi cea cu falsificarea unor bilete de loz în plic – vândute unor gestionari-hoţi de la aprozar sau “vânzarea” a sute de butelii şi însuşirea banilor pentru organizaţie. Tot atunci, împreună cu câţiva camarazi declanşează prin manifeste – tipărite la Cluj, cu o maşină procurată de la nişte studenţi arabi la Medicină – mişcările muncitoreşti de pe Valea Jiului, eveniment care a dus la sechestrarea lui Ilie Verdeţ, la “orizonul 100” şi a generat venirea lui Ceauşescu, în mină, ulterior având loc şi îmbunătăţirea radicală a vieţii minerilor din zonă. Tot atunci, ia legătura cu două sindicaliste poloneze, sosite din partea lui Lech Walesa. Le poartă prin oraşele ţării arătându-le starea de spirit a românilor, în încercarea de a crea o punte între S.L.O.M.R. şi “Solidaritatea”. Dar fiind urmărit “la sânge” nu reuşeşte decât o “punte” personală, având o aventură cu una dintre ele. Iată cum arată un mic fragment din Nota Securităţii referitoare la acest incident, petrecut la Oradea, transcris în documentul de urmărire, pe zece pagini şi realizat prin ”mijloace specifice” : “Obiectivul zice (n.n. Spătăcean): Dacă vine Walesa la putere, vă spunem, nu vor mai fi datorii faţă de Occident 40 de miliarde dolari. Dacă Walesa este şeful nu vor mai fi probleme, sunt dolari, 40 de miliarde ca să se rezolve.(…) Nota ofiţerului: După câteva minute este ora 4,15 minute noaptea. Mircea Spătăcean şi o poloneză întreţin relaţii sexuale iar la ora 4,50 el pleacă în altă cameră”.
Încercarea de suprimare, în penitenciar
Dar un alt necaz major îi vine în 1981, de la Dincă zis “Teleagă” şi de la alţi trei “grei” comunişti: aceştia şi-au dorit jaluzele cu rame metalice din inox, imposibil de găsit la noi în ţară… “Deşi ulterior am rezolvat treaba, iar Dincă şi ceilalţi şi-au retras plângerea, tot am intrat la “bulău” pentru 7 ani, pentru că legea arăta că şi în cazul retragerii plângerii rămâne fapta”, adaugă Spătăcean. Este încarcerat la Jilava şi Rahova, unde petrece numai în lanţuri patru ani şi opt luni – din totalul cei cinci ani şi o lună. Iar notele informative curg, îngrozitor, de la informatorii “Geo”, “Sandu”, “Victor”, “Cotizo”, cel mai activ fiind “Geo” sau Serafim Costică, coleg de celulă, de loc din Bucureşti, care-l toarnă aproape zilnic. Dosarele instrumentate împotriva lui de-a lungul timpului se numesc “Profesorul”, “Corabia”, “Piratul”, “Sandu”, etc… Iar în raportul din 12.03.1983 şeful serviciului Securităţii Statului, Direcţia II-a, Biroul 1 Bucureşti scrie, pe baza informaţiilor de la ofiţerii din penitenciar: “Având în vedere că obiectivul se menţine pe aceeaşi poziţie şi manifestări ostile cât şi faptul că în urma preocupării disciplinare aceste măsuri nu şi-au atins scopul, continuând să aibă o atitudine ostilă împotriva influenţei pozitive realizate prin reţeaua şi factorii educaţionali din penitenciar, propunem documentarea acestor manifestări după purtarea discuţiilor pe marginea adreselor din agendă, să se aprobe transferul său la un penitenciar cu regim restrictiv”. “Nu am fost mutat atunci, dar într-o noapte a fost adus un alt deţinut, tot în lanţuri, care zicea că-i fost ofiţer de armată. La un moment dat a încercat să mă sugrume, cu lanţul lui, dar a doua zi când a deschis gardianul pe mine m-a găsit în celulă foarte fresh, iar pe el foarte rece. Nu am suferit nicio consecinţă, s-au purtat cu mine ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am fost transferat la Baia Mare după ce mama paralizase, ca să fiu mai aproape de ea – şi autorităţile au ţinut cont de cererea ei – fapt care, practic, m-a salvat atunci”, adaugă Spătăcean. După eliberarea din 1985, cu 45 de kilograme greutate faţă de 94, cu câte intrase, îşi continuă activitatea – urmărit permanent. Se căsătoreşte cu Dora, cea care i-a fost şi i-a rămas înger păzitor, muncind pe rupte pentru supravieţuire. Chiar şi buletinul de identitate emis după eliberare era special, cu seria BL – bază de lucru, om extrem de periculos – iar 0 în faţa numărului arăta că periculozitatea sa era de anvergură naţională. Totodată, pe o pagină se menţiona că are “interzis” în Timişoara, Arad, Oradea, Bucureşti, Braşov, Cluj, Galaţi, Iaşi. Nu se “potoleşte” nici după revoluţie, îşi înfiinţează o firmă de construcţii – încearcă şi ziaristica – trage din greu, se luptă cu foştii securişti din Sălaj şi în 1997 , după ce a condus nişte jurnalişti şi a fotografiat împreună cu ei vila din Giurtelecul Hododului, a şefului S.R.I.-ului de atunci, Virgil Măgureanu, încasează doi ani de penitenţă pentru “mărturie mincinoasă” într-un proces înscenat, susţine el. Poposeşte astfel pentru câteva luni la penitenciarul Baia-Mare, unde este amnistiat de preşedintele Emil Constantinescu… Încheie Spătăceanu, gândit: “Dacă aş trăi încă o viaţă, desigur, în acelaşi areal geografic, aş face aceleaşi lucruri fără niciun fel de ezitare. Totul, fiindcă eu cred în predestinare. În primul rând sunt convins că omul se naşte sub o stea care-i numai a lui, indiferent că e norocoasă sau îi aduce ghinion, aşa cum mi s-a întâmplat mie”!
Spătăcean a urât dintotdeauna să facă parte din “turmă” iar credo-ul şi l-a exprimat printr-o poezie – de-a dreptul vizionară – scrisă în puşcărie, în 1983: PASTORALĂ: “În fiecare dintre noi/ Este ascuns un dor de oi. / Chiar dacă suntem din oraş/Tot mirosim mereu a caş.// Şi orişice român banal/ Oriunde-ar fi să vremuiască/ Devine brusc sentimental/ Când se prelinge din caval/ O dulce doină românească.// Deci, să ieşim la iarbă verde/ Căci nimeni nu are ce pierde/ Avem mai mult curaj în turmă/ Chiar dacă suntem cei din urmă.// Şi la păscut – mai des, mai rar -/ Păziţi din umbră de un câine/ Conduşi alene de-un măgar/ Devine pasul temerar/ Uităm grija zilei de mâine.// În fiecare dintre noi/ Este ascuns un dor de oi./ Chiar dacă suntem din oraş/ Tot mirosim mereu a caş”. 14.02.1983 – Penitenciarul Jilava, Fortul 13, sector “speciale”. C.I.-st maior Zbârlea – Penitenciarul Rahova – secţia a V-a “speciale”, comandant col. Borcan, C.I.-st – cpt. Vasile Prisăcaru, torţionar
