Specula imobiliară omoară spaţiile culturale din oraş

Dacă aţi fost nevoiţi să închiriaţi un apartament în Cluj-Napoca şi, mai mult de-atat, aţi colaborat cu o agenţie imobiliară sau aţi intrat măcar o dată pe un grup de chirii, probabil că aţi remarcat cum aproape toate imobilele disponibile spre închiriere au devenit „centrale”, „semincentrale” sau „aproape de centru”. Ca atare, creşterea economică locală a contribut la expansiunea centrului spre periferie, determinând astfel transformarea fostelor spații industriale din cartiere în spații acum semicentrale, care devin resurse pentru investiții imobiliare. Asistăm, astfel, la o dezvoltare inegală din care au de câştigat, aproape întotdeauna, proprietarii de spaţii şi corporaţiile – fie ele mai mici sau mai mari. Existența unor organizații culturale în spații de acest gen devine din ce în ce mai greu de susţinut, în contextul în care condițiile economice se suprapun pe sursele precare şi nesigure de finanţare din domeniul culturii.

În anul 2022 – chiar anul în care Fabrica de Pensule îşi anunţa oficial închiderea – am lucrat în cadrul unei rezidenţe artistice, împreună cu colegii mei Andra Salaoru şi Niklas Andreescu, la „Fabrica (D)?”, un film documentar despre Fabrica de Pensule. Întrebările principale de la care am pornit au fost strâns legate de rolul pe care îl mai are patrimoniul industrial într-un oraş care devine din ce în ce mai smart, aşa cum e Cluj-Napoca. Ce se întmplă cu fostele fabrici ale Clujului? De pildă, fosta fabrică de cărămidă din cartierul Iris, care a fost unul dintre cele mai mari ghetouri evreieşti din N-V Transilvaniei în perioada deportărilor naziste, a fost dărâmată în anul 2019, în locul acesteia construindu-se un complex rezidenţial cu clădiri de birouri şi apartamente.

În demersul nostru, totuşi, cea mai relevantă şi mai aproape de noi a fost investigarea mutaţiilor pe care le-a suferit Fabrica de Pensule (de la fabrică de pensule la spaţiu cultural, de la spaţiu cultural la corporaţie IT) şi, totodată, chestionarea rolului pe care îl mai au spaţiile culturale din oraş, care – din cauza gentrificării – sunt nevoite să se relocheze sau chiar dispar, aşa cum a fost şi cazul Fabricii de Pensule. În perioada filmărilor am adunat zeci de ore de interviuri atât cu membrii, cât şi cu apropiaţi sau angajaţi ai Fabricii de Pensule. Informaţiile prezentate în acest articol sunt preluate, în mare parte, din acele interviuri.

De la fabrică de pensule la fabrică de artă contemporană

Fosta fabrică din Mărăşti îşi sistează activitatea în anul 2005, iar din 2009 găzduieşte un spaţiu cultural, timp de 13 ani. Fabrica de Pensule a fost un proiect colectiv unic în peisajul cultural românesc. În 2009, naşterea Fabricii a răspuns unei nevoi pe care mai mulţi artişti şi lucrători culturali o împărtăşeau: nevoia de spaţiu. De asemenea, în 2009, Clujul încă nu era „oraşul de cinci stele” şi piaţa imobiliară încă nu o luase razna. Astfel, iniţial, mai mulţi artişti vizuali au reuşit să închirieze spaţii pentru ateliere la suma de 3 euro metru pătrat. După cum spune Istvan Szakatas, preşedine AltArt şi membru fondador al Federaţiei Fabrica de Pensule, în trei zile s-au adunat peste 50 de oameni care voiau loc la preţul respectiv, iar apoi lucrurile au mers vârtej şi s-au alăturat şi colegi din zona artelor performative. Ce şi-au dorit, încă de la început, în cuvintele lui Miki Branişte, manager cultural şi membru fondator Fabrica de Pensule, a fost să creeze „un mediu organizaţional non-ierarhic în care părerea fiecăruia să conteze”.

Fabrica e exepmlară pentru că a reuşit să aducă împreună o generaţie artişti din medii diverse, care s-a unit în jurul unei idei. De-a lungul celor 13 ani de existenţa pe lângă sutele de expoziţii, spectacole sau dezbateri, mai important a fost că Fabrica a reuşit să coaguleze o comunitate în jurul spaţiului şi a reuşit să împrăştie în oraş un sentiment de apartenţă. Sentiment ce se simţea, cel mai pregnant, în perioada festivalului Temps d’Images. Festivalul Temps d’Images a apărut în anul 2002, în Franţa. În 2008 televizunea franceză Arte a venit în Bucureşti să caute un partener pentru implenetarea festivalului în ţară. Miki Branişte, care în acea perioadă locuia în capitală, a preluat iniţiativa şi a cosiderat că Fabrica de Pensule e locul ideal pentru dezvoltarea festivalului. Miki ne povestea într-un interviu că nu a avut nicio ezitare din a muta festivalul de la Bucureşti la Cluj şi că tocmai interdisciplinaritatea spaţiului, faptul că erau laolaltă arte vizuale, arte performative şi manageri culturali a reprezentat un plus pentru dezvoltarea festivalului. Aşa a ajuns Temps d’Images la Cluj şi a devenit, de-a lungul celor zece ediţii, unul dintre cele mai evervescente, inovatoare şi curajoase festivaluri din oraş.

Disoluţia Fabricii de Pensule

Începând cu 2017 artiştii au început să piardă, treptat, spaţiul. Mai întâi al doiea etaj, apoi primul etaj, apoi ultima propunere a fost ca aceştia să se mute în clădirea mai mică din curtea fabricii. Aceasta a fost de fapt momeala ca să-i scoată din spaţiu.

Dacă în trecut Fabrica de Pensule și-a câștigat reputația ca inițiativă colectivă funcțională, demnă de urmat, potenţialul zonei în care se afla fosta fabrică, speculat de dezvoltatorii imobiliari, şi gentrificarea cartierului au dus la pierderea definitivă a spaţiului de către artişti în anul 2019.

Kinga Kelemen, manager cultural şi fondatoare Grandflour Group, povestea că, deşi pierderea spaţiului a fost un şoc pentru cei din Fabrică, un coleg arhitect i-a anunţat încă din 2009, de la deschidere, că asta urma să se întâmple, ca e parte din procesul de gentrificare a zonei: artiştii vin, stau până când zona se dezvoltă, apoi vor fi nevoiţi să plece pentru că nu vor mai putea susţine financiar spaţiul. După o scurtă relocare, Fabrica de Pensule îşi anunţă închiderea oficială în anul 2022.

După cum spunea Prof.univ.dr. Miruna Runcan, „Fabrica a creat un brand artistic şi simbolic. Un brand de care atât autorităţile locale, cât şi proprietarii de spaţii s-au folosit în mod parşiv şi apoi l-au lăsat să moară”.

Pentru sectorul independent finanțat public, prin presiunea pe care zona lucrativă o pune pe zona non-lucrativă a culturii, în lipsa unor politici de finanţare coerente, susţinerea unor proiecte colective de amploare devine extrem de dificilă.

Fragilitatea sectorului cultural independent este cel mai acut resimţită de artiştii tineri. Piaţa actuală a muncii în domeniul cultural, aflându-se constant sub semnul instabilităţii financiare, e incapabilă să îi absoarbă. Astfel că sunt nevoiți să se autoorganizeze, şă îşi creeze propriile structuri în care să se desfăşoare – activând, adesea, sub presiune și în nesiguranță.

În prezent, în fostul spaţiu al Farbicii funcţionează două corporaţii de IT – Pentalog şi Mind Game – şi doar trei artişti vizuali mai au ateliere, în curtea Fabricii de Pensule, în clădirea de lângă fabrica propriu-zisă.