Există ceva care nu s-a vrut să se facă în 1990 de către comuniştii din rândul doi, atunci şi acum la putere, ceva care ar fi putut obliga, cel puţin teoretic, această populaţie să se schimbe după decembrie, 1989. Legea Lustraţiei. Această lege ar fi trebuit impusă fără un acord al populaţiei. România nu a fost şi nu este pregătită să-şi asume o astfel de decizie prin metode democratice. [Notă: Deşi suntem atât de vechi pe acest pământ. Unii, inconştienţi, spun copiilor noştri că suntem cei mai vechi.]
Am parafrazat titlul dat acestui editorial din cartea lui Vasile Sebastian Dâncu “Triburile”. Cu subtitlul “O patologie a politicii româneşti de la Revoluţie la Generaţia Facebook”, pe care tocmai am terminat-o de citit. O culegere de articole de prin 2005 până în prezent. [O carte bună. Plină de observaţii pertinente, iar cifrele rezultate din sondaje (Vasile Dâncu este Directorul IRES), unele, cum sunt scăderea numărului de şcoli, PIB-ul României la nivelul UE, şi multe altele, sunt înfricoşătoare. Dar o carte parcă incompletă. Fără soluţii. Ar fi trebuit cel puţin să se insinueze nişte căi spre o emancipare a neamului meu.]
Revin obsesiv la cel peste un sfert de secol scurs de la Revoluţia Anticomunistă de la Timişoara, decembrie, 1989, timp în care fundamental românii nu s-au schimbat. Excepţie fac schimbările aduse de tehnica din vest în viaţa noastră de zi cu zi, tehnica care ne duce înainte cu o viteză uluitoare. Dar în profunzime, poporul român rămâne acelaşi.
Un popor care aşteaptă de la un tătuc (statul, fostul PCR), să-i asigure pensia lunară şi cam atât. În rest, cine a tras la Revoluţie în 21, 22 şi după? A fost o Revoluţie sau Lovitură de Stat? De ce cei care au avut dosare de acuzare de crimă în timpul Revoluţiei au avut în final cariere politice care s-au extins până în ziua de azi?
Am definit într-un editorial anterior această stare de “Somn Slavic”, a poporului român. Stagnarea se datorează rămânerii la putere a foştilor activişti PCR, rog notaţi, până în ziua de azi. Un istoric străin, în munca lui de cercetare la Cluj, m-a întrebat unde erau cei care conduc România din decembrie 1989, până azi, unde erau deci ei în zilele Revoluţiei din Timişoara, apoi Bucureşti, Cluj, Sibiu, Braşov, Arad, Târgu Mureş. I-am răspuns că nu sunt cel mai potrivit să răspund, eu însumi fiind în SUA în acea perioadă urmărind Revoluţia Română la TV. Dar, continui eu, răspunsul mi l-au dat şi mie sute de persoane. Acest răspuns este: Cei care conduc România din decembrie 1989 nu au participat la nici un act revoluţionar în acele zile. Din contra. Unii, foşti PCR-işti de rang înalt, au încercat acte de sabotare a Revoluţiei. Azi conduc destinele ţării. Nu. Aceştia nu au contribuit cu nimic la intrarea României în UE şi NATO. Aceste decizii au fost luate în capitalele din Europa de Vest şi SUA. [Notă: Lecturând „Secolul meu scurt“ de Mircea Maliţa, Editura RAO, Bucureşti, citesc uimit una din falsele informaţii ale autorului. Exemplu: În vizita Ambasadorului Român (pe atunci), Mircea Maliţa în Minneapolis, MN, prin 1982, scopul vizitei fiind acordarea de către SUA a Clauzei Naţiunii Celei Mai Favorizate, Liviu Ciulei este prezentat ca “dirijor la o faimoasă orchestră, muzicianul nostru…(p. 601)”, l-a condus pe d-l Ambasador la tot felul de concerte. Fals. Minciună. Mie însumi mi-a fost prezentată personalitatea şi profesionalismul lui Liviu Ciulei în Minneapolis, MN, ca fiind un regizor de teatru bun, şi fost director, pentru 2 ani, al teatrului din acest oraş. Liviu Ciulei, a fost un regizor român de teatru şi film, destul de cunoscut în Europa de Est. Şi-a încercat însă cariera în vestul anglo-saxon, pe un teren, un mediu extrem de exigent. Nu a avut succesul aşteptat. Ca în cazul lui Iosif Sava în SUA (şi a altor mii de români, buni acasă, slăbuți în vest). Iosif Sava habar nu avea să vorbească limba engleză. Ştefan Teleman – pianistul meu în SUA şi al Maestrului Dan Grigore în Bucureşti – i-a fost traducător. Ulterior, cam după două luni, în România Liberă (cu o întârziere de câte o lună, două, primeam la Bloomington, IN, la Librăria Mare a Universităţii, toate ziarele şi revistele mari din România), Iosif Sava deci, întors la Bucureşti, s-a prezentat pe un spaţiu două pagini cum că a predat ca profesor la mai multe universităţi din SUA. Minciună. În prezent i s-a făcut statuie (unui mincinos) în Bucureşti. Suntem un neam de mincinoşi. Dorim să apărem ceea ce nu suntem. Iar în ultima vreme, datorită tehnologiei, suntem mereu prinşi. Exact cum se întâmplă cu minciunile românilor la Ambasada SUA din Bucureşti. Dar revendicăm scutire de vize pentru a intra în SUA. Suntem ridicoli].
Revenind la România, şi măcar la un plan de societate de care ţara mea are nevoie. Altfel, vom continua să ne văicărim mereu că suntem neîndreptăţiţi, că suntem mereu oropsiţi de un nou imperiu care ne-a cucerit. Bla, bla, bla. Ca şi înainte de 1989, comuniştii contau deliberat pe faptul că cei mai buni, mai pretenţioşi, vor pleca, iar ei vor rămâne în continuare la putere. Aceeaşi politică s-a aplicat deliberat, deci planificat, de către foştii comunişti şi după 1989. Azi, după mai mult de un sfert de secol de la Revoluţia Anticomunistă, comuniştii continuă să fie la putere, pentru că cei mai buni au plecat şi vor continua să plece.
Prof. Emil Aluaş 1 iunie, 2015
Preşedinte-Fondator Cluj-Napoca, RO
Fundaţia PRO WEST
Prezentare autor:
Cadru universitar în Europa şi SUA, refugiat politic în SUA în 1986, publicist cu peste 500 de editoriale/articole publicate în România şi Germania (Stuttgart), profesorul Emil Aluaş este fondatorul şi preşedintele Fundaţiei PRO WEST, Cluj-Napoca.
