Statul de ”drepți”, ”dictatura” procurorilor și răspunderea magistraților

Într-o anumită perioadă, acuzările și arestările în diferite dosare, în cadrul așa-zisei lupte anticorupție, se succedau pe bandă rulantă, alimentând apetența unei minorități frustrate, dornică de ”sânge” corupt, asemănător perioadei ”luptei de clasă”, când o minoritate cu aceleași metehne dorea dispariția fizică a dușmanului de clasă, burghezia și chiaburii. Sloganurile ”la pușcărie” sau ”la beciul domnesc” erau vânturate de dimineața până seara, de parcă reținerea sau arestarea celor luați în vizor de statul de ”drepți” și ”executați” de procurori, ar fi putut să rezolve problemele grave ale actualității prezente cu care se confruntă românii.

Și în acum și atunci, represiunea cruntă nu a făcut decât să distrugă elitele din toate domeniile. Mult prea târziu, pentru victimele comunismului s-a făcut dreptate, chiar post-mortem pentru majoritatea, cum este de așteptat să se facă dreptate pentru cei care au suferit pe nedrept, unii chiar au murit, în numele luptei anticorupție. Și mai ales, cei care au făcut abuzuri, procurori dar și judecători să plătească pentru acest lucru.

Am mai spus-o, brațul înarmat al statului de ”drepți” folosit pe post de măciucă au fost și sunt procurorii, greșit numiți magistrați, cel puțin prin prisma unui singur argument: ei își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, iar pe cale de o logică elementară aceștia sunt agenți ai puterii executive, contrar părerilor unor pseudo-juriști, cu o gândire anarhistă, gen Dănileț.

Urmașii procurorilor comuniști

Procurorii de astăzi sunt urmașii celor care au comis abuzurile din timpul regimului comunist, în anii ”luptei de clasă” și care tot timpul au avut grijă să cadă în picioare, schimbând macazul la momentul oportun.

Procurori au fost cei care au întocmit rechizitoriile de trimitere în judecată în anii dictaturii proletariatului, iar judecătorii aserviți regimului au umplut pușcăriile de la Pitești, Aiud și Sighetul Marmației, prin condamnările pronunțate, ca să enumerăm doar trei dintre cele mai sinistre locuri de decimare fizică a elitelor românești. De asemenea, tot procurori s-au numit cei care i-au anchetat pe muncitorii de la Brașov care s-au revoltat împotriva regimului comunist, dar și pe cei care au ieșit în stradă în perioada de început a evenimentelor din Decembrie 1989. Mirosind și intuind schimbarea de macaz, s-au transformat peste noapte în cei mai vajnici luptători împotriva comuniștilor, cu care au fost colegi de ideologie, chiolhanuri și privilegii, arestându-i, iar colegii lor judecători dând condamnări la mulți ani de închisoare.

Discutând cu un fost procuror, acum pensionar, sub rezerva anonimatului, acesta lucrând și în procuratura comunistă a RSR, dar și în Ministerul Public, ocupând inclusiv funcții de conducere, s-a arătat consternat de ceea ce se întâmplă astăzi și despre activitatea prezentă a foștilor lui colegi și subordonați. La întrebarea privind răspunderea procurorilor, a faptului că s-au comis și se comit și în continuare abuzuri inimaginabile într-un stat democratic , multe dintre acestea, mai ales în ultima perioadă de timp, soldate cu achitări în serie, fostul procuror a dezvăluit faptul că, paradoxal, în ultimii ani ai comunismului, orice procuror avea mai multă responsabilitate decât un confrate de astăzi, fără să mai vorbim de știința de carte, a dreptului. În perioada respectivă o achitare era o excepție, iar procurorul era cercetat disciplinar pentru eșecul suferit și în multe situații era dat afară din procuratură și puteau urma sancțiuni mai drastice. Și nu din alte motive, decât că administrarea probelor a fost defectuoasă, s-au fabricat probe, ori alte motive imputabile procurorului. Din aceste considerente, orice procuror era mult mai responsabil, fiind conștient că dacă greșește va plăti, inclusiv cu cariera lui.

Potrivit fostului procuror, procurorii actuali, în special cei de la DNA, au inventat practic noi metode de anchetă, uitând premeditat de procedura clasică de probațiune, de drepturile și libertățile suspecților și inculpaților. S-a procedat și din păcate încă se mai procedează astfel, deoarece aceste prevederi legale îi împiedică să comită abuzuri, să execute ”țintele”. Din această cauză s-a impus necesitatea imperioasă de încheiere a protocoalelor secrete între procurori, judecători și serviciile secrete, documente ilegale care au adăugat la lege în mod nepermis.

Excesele procurorilor

A existat probabil un moment zero, când în anchetele demarate pentru fapte de corupție, dar nu numai, s-au implementat noile metode de probațiune, flagrantul delict, mama tuturor probelor, căzând undeva în derizoriu. Denunțurile și monitorizările comunicațiilor celor suspecți, inclusiv cele ambientale, cu încălcarea flagrantă a Codului de procedură penală și a drepturilor celor acuzați, trunchierea și montajul unor discuții interceptate, pentru a produce probe cu orice preț, au devenit metodele infailibile ale procurorilor în instrumentarea anchetelor penale. De asemenea o altă metodă pe lângă lege folosită, a fost cea infiltrării unor agenți sub acoperire, pe diferite perioade de timp, în care aceștia nu au făcut altceva decât să înregistreze, să facă fotografii și să provoace la comiterea unor mici fapte de corupție. Fără a încerca să le găsim circumstanțe atenuante, trebuie să recunoaștem și imensa presiune venită din exterior pentru a produce ”corupți” și condamnări la normă, ca în planurile cincinale de pe vremuri, în special prin mecanismul MCV, sub pretextul transformării României într-un stat de drept model.

Din păcate, ca urmare a exceselor făcute, s-a născut statul de ”drepți”, iar rezultatul a fost exact pe dos. România s-a transformat încet și sigur într-o ”republică a procurorilor” în care, pilotați de SRI, ”habarniștii” și ”urechiștii” din parchete au dezlănțuit teroarea. Și nu este nici o exagerare în aceste afirmații, în mentalul colectiv s-a cimentat ideea similară cu cea din anii cei mai crunți ai comunismului, că tuturor ne este ascultat telefonul și că suntem monitorizați la sânge. Mai mult, un nefericit general SRI, plagiator dovedit, cu subiect și predicat a spus public că parchetele și instanțele de judecată din România au devenit ”câmpul tactic” al principalului serviciu de informații intern al țării, iar în justiție se creaseră așa-numitele ”culoare”. Iar Helvig, ca nu cumva să nu știm cum bate vântul, a declarat că SRI urmăreşte judecătorii pentru ca aceştia „să nu uite că servesc statul român”.

De la Daniel Morar încoace, s-au încălcat procedurile legale

Începând cu Daniel Morar la conducerea DNA, cu câte un corupt ici și colo, s-a trecut la altă fază, o metodă brevetată în URSS în anii stalinismului: la anchetarea corupților pe ”loturi”. Lotul lucrătorilor din vămi, a polițiștilor de frontieră, a medicilor oncologi și exemplele pot continua. Majoritatea acestor dosare au fost ”trântite” la propriu de judecători, pentru că au fost trimiși la arestare fără a fi audiați de procuror, fără a avea nici o declarație cu privire la faptele de care era acuzat. Mai mult au fost cazuri în care procurorii, din motive inexplicabile, au lăsat să continue infracțiunea, pentru prelevarea de probe, încălcând art. 68, alineatul 2 din Codul de procedură penală: „este oprit a determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte, în scopul obținerii unei probe”.

Începând cu 2006, în România, urmărirea penală a ajuns să fie folosită ca un instrument de represiune și de corupție, similar statelor totalitare sau dictaturilor moderne, sprijinite prin campanii abile în media. Inclusiv Comisia de la Veneția, a fost silită să recunoască, cu limbaj ambiguu, că abuzurile din justiția românească pot fi legate de decizii eronate ale procurorilor, dar și de influența politică, și sunt relaționate cu influența politică. În final au fost obligați să recunoască, că au fost inițiate anchete în cazuri în care nu se justifica acest lucru, fie pentru că nu existau probele necesare, fie pentru că probele au fost obținute în mod nelegal sau sunt nerelevante. Abuzul cel mai frecvent, conform celor din Comisia de la Veneția, este atunci când ”procurorul nu exercită urmărirea penală, deși situația de fapt ar impune acest lucru”. Dar Onorabila Comisie de la Veneția omite să spună românilor ce se întâmplă atunci când la marcarea ”țintei” de către SRI, un indezirabil al statului de ”drepți”, procurorii încep ancheta deși nu s-ar impune acest lucru.

Greșelile voite trebuie plătite

Una din problemele nevralgice ale justiției este cea legată de răspunderea magistraților, mai ales a procurorilor. Toată lumea este convinsă că orice activitate umană este supusă erorii. Greșeala este nelipsită oricărei tip de activitate umană, ea poate fi una fără însemnătate, sau poate duce la adevărate drame. Erorile, greșelile încriminate penal, pot fi din culpă și din intenție. Din această cauză orice individ care practică o meserie, indiferent care, răspunde atât civil, cât și penal, în funcție de situație, pentru faptele comise în legătură cu exercitarea jobului său.

Pentru medicii de exemplu, malpraxisul poate să-l ducă pe doctor după gratii, sau la plata unor mari sume de bani în lipsa unei asigurări. Linia dintre actul medical neglijent și limitele medicinii este una extrem de subțire, principala cauză care îi expune pe medici la acuzațiile de malpraxis. Răspunderea medicilor, în funcție de eroarea comisă, de culpa medicală, poate fi civilă sau penală.

Spre deosebire de procurori și judecători care se calcă în picioare pe treptele instanțelor, protestând ilegal, nemulțumiți fiind de măsurile luate pentru a limita abuzurile și derapajele foarte grave comise chiar de ei, nimeni nu poate afirma că a văzut medicii protestând pe scărilor intrării în spitale împotriva cadrului legal în baza căruia răspund în cazul unui malpraxis. Și nimeni nu a trâmbițat că atragerea răspunderii medicilor pentru erorile și greșelile comise în exercitarea actului medical constituie la un atac împotriva Sănătății. Și nu numai din această cauză, atacul frontal mai ales al procurorilor, dar și a altor rătăciți dintre judecători, instigați de indivizi cu concepții și comportare anarhistă care fac parte din statul de ”drepți”, împotriva Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, pare cu atât mai ciudată și de neînțeles.

Un lucru devine cert pe zi ce trece. Procurorii care au acționat cu rea credință, fabricând probe false în dosare, acuzați de represiune nedreaptă, dar și judecătorii care au pronunțat sentințe în baza acestor probe, trebuie să răspundă, penal, dar și civil prin plata unor despăgubiri către victimele lor. În măsura în care un medic plătește pentru o culpă medicală, sau orice alt om aflat în exercitarea unei funcții – militar, polițist, funcționar public – plătește pentru o culpă imputabilă, este normal ca și un procuror sau judecător să plătească pentru abuzurile săvârșite. Statul român nu va plăti la nesfârșit pentru golăniile comise de acești indivizi.

Nu este posibil ca un individ ca Mircea Hrudei, fost procuror șef la DIICOT Cluj, care a instrumentat cazul ”Gazeta”, să fie protejat de sistem și ascuns la o judecătorie pentru a i se face pierdută urma, iar o altă torționară din același dosar, fosta procuroare Daciana Deriței, să beneficieze fără nici un fel de remușcări de o pensie specială.

La fel, nu este drept ca procuroarea Dana Belciug, venită la DNA în 2014 și ejectată între timp și procurorul Gheorghe Popoviciu, cei care au instrumentat și l-au trimis în judecată pe fostul deputat Ioan Oltean, ”number 1” al județului Bistrița-Năsăud, dosar restituit în 2017 pentru refacerea urmăririi penale și între timp clasat din lipsă de probe, să fie menținuți în parchet și să nu sufere nici o sancțiune.