Steagul tricolor de pe strada Unirii din Cluj: ”Fiecare petic spune povestea unui tată care nu s-a mai întors de pe front”!

O mână de proprietari dintr-un bloc-turn de pe strada Unirii nr. 15, din Cluj-Napoca s-au hotărât să omagieze Centenarul Marii Uniri printr-un gest  emoţionant: au confecţionat un tricolor uriaş, pe care l-au arborat încă din săptămâna premergătoare lui 1 Decembrie. Iar acest fapt nu a fost deloc gratuit sau pur oportunist – ci izvorât pentru fiecare dintre aceştia din viaţa pe care ei sau familia lor au trăit-o de-a lungul secolului scurs de la Unirea de la Alba-Iulia 1918!

„Zece ani am căutat mormântul tatei prin Crucea Roşie”!

Ideea de a croi şi apoi arbora acest steag al Marii Uniri, tocmai pe blocul cu numărul 15, de pe strada cu nume predestinat, Unirii, din cartierul Gheorgheni i-a entuziasmat pe câţiva proprietari, vecini de palier, aşa că au pus-o rapid în aplicare. Au cumpărat materialul, l-au predat unui vecin, croitor, şi după ce tricolorul a fost gata au fixat drapelul la etajul zece, lăsându-l să se reverse peste ferestrele lor, până la etajul unu. Nu până la parter, ca nu cumva vreun răuvoitor să apară noaptea şi să facă cine ştie ce, aşa că măsurile steagului au fost calculate la milimetru. Au renunţat, cu toţii, dinadins, la un pic de lumină deoarece fiecare dintre ei – după cum se va vedea ceva mai târziu – are un motiv întemeiat de a cinsti Marea Unire. Curios, bat din uşă în uşă ca să aflu ce i-a determinat să comită superbul gest. Aşa am privilegiul s-o cunosc, prima, pe d-na Angele Bega, născută Pomian, fost tehnician proiectant la Poşta Română, în vârstă de 76 de ani. Mărturiseşte aceasta, emoţionată la maximum:

„Tatăl meu, Vasile Pomian a murit în război, pe teritoriul Galiţiei, când eu aveam doi ani. Suntem băimăreni de origine şi tata a fost dus la răboi samavolnic, în locul unui vecin maghiar – deşi avea copil mic şi muncea în industria de armament. A fost o nedreptate a autorităţilor locale – dar marea nedreptate, făcută românilor în război a fost aceea că erau puşi în linia întâi a frontului, ungurii în a doua şi nemţii veneau abia într-a treia. Iar la retragere, ordinea a fost inversă… De aceea, tata a fost şi împuşcat în spate. Era rănit grav, nu murise încă şi aflat în comă i-a dat actele sale unui camarad, pe care l-a rugat să-i anunţe familia că a căzut la datorie”. Femeia oftează adânc şi-şi continuă povestirea, cu dificultate, semn că rănile sale sufleteşti nu s-au cicatrizat nici pe departe: „A murit ceva mai târziu, fiind îngropat cine ştie pe unde. Nu i-au mai găsit trupul, deşi l-au căutat apoi prin Crucea Roşie timp de zece ani! Mama, Ecaterina – Eliza, nu s-a mai recăsătorit, m-a crescut pe mine şi abia după zece ani a fost declarată văduvă de război şi a putut beneficia de acest statut. A decedat săraca nemângâiată, după o viaţă grea, în anul 1992, la vârsta de 84 de ani”. Ţine în mână un vraf de scrisori, ale tatălui către mama ei, pe care le citeşte încontinuu, de decenii… Apoi, referindu-se la drapelul la care a contribuit şi ea cu o sumă de bani, concluzionează: „Era nevoie de un steag uriaş la bloc pentru că reprezintă simbolul a ceea ce suntem, e legat de apartenenţa la pământul nostru sfânt, la  naţiune şi la ţară – şi pentru ele s-a jertfit tatăl meu şi atâţia alţi români. Pentru că fiecare petic al lui spune povestea unui tată care nu s-a mai întors de pe front”!

Povestea lui Simion Borca, 89 de ani

Continuăm „colindul” abordându-l pe  Simion Borca, trăitor la etajul 9, seniorul de vârstă al blocului – în vârstă de 89 de ani – şi acesta îmi relatează, bucuros, povestea familiei sale. O poveste simplă, care poate fi considerată ca aparţinând oricărui român transilvănean! Începe pensionarul: „Noi suntem originari din Mureş, plasa Reghin şi tata a fost cantonier de drumuri şi poduri. Înainte de cel de-al Doilea Război ne-am mutat lângă un canton aflat între Topliţa şi Borsec, unde tata a muncit vreo şapte ani, până ce a venit vremea să mergem şi noi la şcoală. Apoi a făcut cerere şi aşa am ajuns la Filipaşu Mare. Iar în 1940, când s-a cedat Ardealul, tata s-a trezit înlocuit, pe neşteptate, de un maghiar care s-a prezentat pe neaşteptate la noi la canton – şi i-a preluat postul. Ne-a evacuat imediat, dându-ne doar câteva ore să împachetăm, tata fiind obligat să-i dea în primire sectorul şi scula. Ca urmare, acesta a întocmit acte să ne refugiem în România, dar mama era gravidă cu fratele meu, Filimon şi trebuia să nască în ianuarie 1941. Atunci, nevând ce face, a renunţat la refugiu şi ne-am mutat la Urişiul de Sus, la mama mamei – unde a muncit la pădure şi apoi în zona Sărăţel. Tocmai se făcuse acolo cale ferată şi a muncit la traverse o iarnă întreagă, ca să ne asigure traiul în perioada grea de iarnă. Iar când a venit vara tata s-a întors acasă şi a muncit în sat, unde ne-am întreţinut din roadele grădinii şi câmpului. Greu au trecut cei patru ani de război – dar tata a scăpat de încorporare  fiindcă avea cinci copii.” Menţionează apoi că printre piererile avute în timpul războiului de familia sa se numără un unchi, Ion, frate cu mama acestuia, care a avut parte de o moarte cumplită şi stranie. Povesteşte acesta: „Tocmai se întorsese din prizonierat, din Siberia şi-şi construise în grădină un adăpost subteran – pentru el şi familie – unde aştepta, încezător să înainteze în sat linia frontului. Nu-i era frică de ruşi, pentru că-i cunoştea bine şi le ştia şi limba… Şi chiar prin septembrie 1944, de Ziua Crucii, a picat într-un schimb de focuri între ruşi şi nemţi, care se înfruntau peste sat! Era pe la 9 dimineaţa, în adăpost, cu soţia şi copilul – şi aflat în adăpost i-a zis soţiei: „Tu, Lină, ia-mi copilul din braţe, că mă duc sus, să iau din casă de mâncare – că nu se ştie cât o să bată ăştia cu tunurile”. Şi când să-i dea copilul soţiei, o schijă de brand i-a luat creierii. Au rămas cu toţii uimiţi, cum de a fost posibil să moară aşa, lovit de o schijă stingheră, pătrunsă tocmai în adăpost… S-au tot uitat la el şi l-au sucit, să vadă ce se poate face, dar omul era mort ca toţi morţii”. Şi, referitor la necesitatea de a cinsti Marea Unire prin arborarea tricolorului bătrânul consideră că acest lucru este de-a dreptul necesar – mai ales acum, când suntem atât de dezbinaţi! „Asta pentru că libertatea de care ne bucurăm şi faptul că vorbim româneşte nu sunt nişte cadouri picate din cer, ci motive pentru care trebuie să luptăm în fiecare secundă, dar din păcate generaţiile mai noi nu realizează acest lucru. Altfel nu-mi explic de ce suntem acum atât de răi unii cu alţii – şi divizaţi”, conchide pensionarul…

Povestea Anei Lobonţ, 72 de ani

Primim un telefon de la  d-na Ana Lobonţ, o pensionară care locuieşte la apartamentul 1, aşa că ne pregătim să o întâmpinăm. Iar povestea pe care o vom auzi în scurt, timp de la aceasta, va fi cu adevărat tulburătoare! Îşi face curând aparţia şi îşi începe relatarea, ţinând strâns la piept fotografia mamei şi tatălui, cei doi fiind surprinşi de fotograf  în straiele lor ţărăneşti, de Feleacu, locul de origine al familiei. Povesteşte aceasta, printre lacrimi, semn că e răscolită serios de amintiri: „Atâta ştiu, de la mama, că tata – Sechelea Simion – a fost deportat vreo cinci-şase ani în Siberia şi când s-a întors din Rusia a venit şi el la Timişoara, unde mama şi ceilalţi doi fraţi ai mei se refugiaseră împreună cu personalul Teatrului Naţional şi al Operei Române din Cluj. Aşa că tata s-a angajat acolo, la teatru şi după ce s-au întors din refugiu după război m-am născut şi eu, în 1946. Din păcate, tata a murit curând, distrus de bolile contactate în Siberia, aşa că n-am apucat să-l cunosc. Şi viaţa a decurs apoi firesc, mama a murit la 84 de ani, dar, din păcate, între timp au murit şi cei doi fraţi ai mei – astfel încât la această oră am rămas singurul membru al familiei”. Îşi şterge ochii cu o batistă, după care concluzionează: „De aceea, măcar în memoria tatălui şi a suferinţelor familiei mele vreau să contribui şi eu la acest drapel uriaş – care apoi să fie păstrat, cu sfinţenie”!

Povestea străbunicului Ralucăi Oros

Îşi face aparţia curând şi d-na Raluca Oros, proprietarul apartamentului nr. 35, care mărturiseşte că, în ciuda faptului că aparţine etniei maghiare, a dorit să contribuie şi ea la crearea uriaşului steag tricolor. Şi, ca să-şi justifice gestul ne relatează o poveste care ilustrează perfect faptul că pe aceste meleaguri oamenii, indiferent de etnie, au fost şi au rămas sub vremuri. Mărturiseşte Raluca: „Familia străbunicului meu, Imre Papp, a venit din Ungaria şi s-a stabilit lângă Oradea, în satul Podgoria. Totul pentru că acesta, copil fiind, avea o problemă de sănătate – şi doar acolo şi-a găsit remediul. Aşa că după ce străbunicul s-a făcut bine au rămas cu toţii acolo. Curând şi peste familia străbunicului meu a trecut tăvălugul istoriei – iar el a ajuns, după Primul Război Mondial, pentru şapte ani, în Siberia. Acolo a ajuns slugă şi repartizat la muncă , la o familie, până ce ruşii i-au dat drumul acasă. Ajuns înapoi, la Podgoria, a avut trei copii şi în toamna lui 1944, după înaintarea liniei frontului s-a stabilit în sat şi comandamentul rusesc. El a fost folosit pe post de translator, dar şi ca om care să le trasmită localnicilor ordinele şi cererile materiale ale ruşilor, care se purtau ca nişte ocupanţi, nu ca parteneri ai armatei române. Bunicul meu era şi pastor baptist, pe toată regiunea, şi de asemenea dubaşul satului. De aceea n-a fost trimis nici în război, era nevoie de el ca să transmită sătenilor comunicatele autorităţilor şi ştitile zilnice. Cu toate acestea viaţa lui era în cumpănă în fiecare clipă, deoarece era ameninţat mereu cu execuţia, fiind suspectat că ascunde împreună cu localnicii produsele şi nu le cedează în cantitatea dorită armatei sovietice, „eliberatoare”. Acesta a fost, pe scurt, un crâmpei din viaţa străbunicului meu şi am vrut să vi-l împărtăşesc” – explică, simplu, d-na Oros…

Povestea familiei Goia

Între timp primesc de la un proprietar şi două „scrisorele”, ale soţilor Irina şi Constantin Goia, de la apartamentul nr. 39,  asta pentru că respectivii au fost nevoiţi să plece de acasă. Însă, în ciuda acestui impediment au dorit să-şi motiveze şi ei contribuţia la confecţionarea uriaşului steag tricolor. Iată ce scriu cei doi soţi în tulburătoarea lor misivă: „În ceea ce priveşte înaintaşii familiei noastre, există două cazuri de combatanţi în Războaiele Mondiale. În primul rând, străbunicul meu, FURDUI SAMSON, de loc din satul Vîrsi, de lângă Câmpeni. Din puţinele informaţii care au străbătut timpul până astăzi se ştie că în anul 1916 a fost convocat în armată pentru a participa la luptele din Primul Război Mondial. Însoţit de soţie şi de cele două fiice – de 10 şi 6 ani, cea mai mare fiind bunica mea – a plecat din Câmpeni, spre Turda, cu mocăniţa. În  staţia Sălciua, unde făceau „cruce” garniturile de tren, care urcau şi coborau pe Valea Arieşului în acea vreme, şi-au luat rămas bun şi Samson n-a mai fost văzut niciodată de familie. A dispărut între cei mulţi care şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă, fără ca familia să fie anunţată cu privire la soarta pe care a avut-o, fie din lipsă de date, fie din „grija” autorităţilor, de la acea vreme, din Transilvania. Nu o să ştim niciodată”. A doua scrisoare: „Bunicul soţiei VECERDEA NICOLAE, din părţile Sibiului – satul Topîrcea, de lângă Ocna Sibiului – a fost între cei încorporaţi în ultimul contingent al celui de-al Doilea Război Mondial. După o instrucţie intensă, dar totuşi sumară, de doar trei luni de zile au fost trimişi direct în linia întâi, probabil din lipsă de trupe, fiind acum înspre sfârşitul războiului. În acest context aproape toată compania din care făcea parte a căzut în bătălia purtată la Mirăslău, în 1944. Astăzi, lângă şoseaua naţională Turda – Alba Iulia se regăsesc monumentele tuturor camarazilor săi, în cimitirul militar amenajat pe locul bătăliei. Spunea că de fiecare dată când trecea prin dreptul cimitirului i se punea un nod în gât. A trecut acea bătălie şi multe altele, ajungând până-n Munţii Tatra, unde l-a prins sfârşitul conflagraţiei. S-a întors în ţara sa şi la viaţa pe care şi-a făurit-o, trăind cu toate bunele şi traumele aduse de război, până la vârsta de 82 de ani. …Două cazuri, poate neimportante, la scara istoriei, dar importante pentru cei care au rămas în urma lor”!

CASETĂ (foto plus text):

Din scrisorile de pe front ale lui Vasile Pomian trimise familiei: „8.III.1944. Scumpă mămică, în primele rânduri îţi fac cunoscut că sunt sănătos, care sănătate vi-o doresc şi vouă, de la bunul şi înduratul D-zeu eu o duc bine, după cum ţi-am mai scris. Ca noutate, am văzut deja al treilea schimb de oameni, mai ar fi încă unul care urmează peste câteva zile şi apoi urmăm noi sigur cam prin mai – dar şi atunci ar fi bine dacă i-ar îndura bunul Dumnezeu să ne ajute în pace şi sănătoşi. Se face primăvară. Până acum am umblat prin zăpadă mare, acum prin noroi mare, vânturi şi ploi, pot să-ţi zic calde, mă bucur pe de o parte că scăpăm de ce mi-a fost mai frică, de iarnă. Nemaiavând ce să-ţi scriu decât că ţi-am trimis peste o sută de penghei (n.n. – pengo, monedă maghiară din perioada războiului) poate îi vei primi pe la Paşti. Vă sărut, de mii de ori, al vostru scump tată”.

„9 martie, 1944. Dulce mămică, În amurgul unei seri de primăvară, cu lună plină, la datorie, cu puşca-n spate, cu ochii în patru, cu urechile ca de obicei bine deschise, între cei doi umeri (indescifrabil) zic că sigur veţi fi adormit. Deci, somn uşor, visuri frumoase şi dacă este aşa zic ca bunul D-zeu să vă asculte şi sfintele rugăciuni de seară sau să nu închei nici cu asta numai ci zic ca şi mai departe să vă rugaţi că nimic nu poate omul mângâia mai mult ca credinţa şi rugăciunea, în definitiv. Termin sărutând pe toţi şi pe voi, scumpele mele îmbrăţişându-vă de mii de ori vă zic la revedere. Al vostru scump tată…”