De puţine ori am întâlnit, la viaţa mea un tânăr mai inteligent şi mai cult decât Samuel Ciorap – dar şi cu un destin mai dur şi mai ameninţător decât al său! Fost vicecampion mondial de înot, de trei ori – şi medaliat cu bronz de două ori, în 2011 – participant la Jocurile Paralimpice de la Rio de Janeiro, în 2016  acesta, suferind de glaucom congenital şi de sindromul ADHD, s-a trezit recent aruncat, precum o minge, în faţa provocării vieţii sale: după o bătaie încasată de la un bodyguard excesiv, în „Janis-Club”, i-a fost descoperit, la U.P.U.Cluj-Napoca, un chist în zona creierului! Fapt care, paradoxal, pe tânărul de 24 de ani nu numai că nu-l sperie, ci îl determină să tragă concluzii asupra vieții! Explică acesta, cu multă înţelepciune: „Lucrurile care te zguduie în viaţă, dacă le conştientizezi şi integrezi, te ridici peste şi ele devii automat mai puternic”!  

Totul a început cu un Jagermeister-shot la “Janis-Club”!

În dimineaţa zilei de joi, 7 martie, tânărul nevăzător dă năvală, intempestiv, în sala de aşteptare a I.M.L. Cluj, însoţit de alţi doi tineri, nevăzători ca şi el. Agitat peste măsură – îmi mărturiseşte că suferă de ADHD – pare un nebun şi aflu că la fel a fost considerat şi-n ultimele zile în unităţile medicale unde s-a prezentat – nu mai puţin decât în trei rânduri! Totul, după ce-a fost snopit în bătaie şi scuipat în dimineaţa zilei de 5 martie, de către bodygurazii de la “Janis-Club”. Povesteşte că în ziua respectivă crăpatul zorilor l-a prins acolo, alături de Nicu, prietenul său de nădejde care-l însoţeşte peste tot. Disting la el încă din prima clipă o percepţie a realităţii cu totul specială, dar şi o detaşare filosofică, alimentată din plin şi de studiile începute la secţia de Filosofie de la Facultatea “Al. Ioan Cuza” din Iaşi, apoi întrerupte şi continuate la cea de Psihologie, la Universitatea “Titu Maiorescu” Bucureşti. Continuă acesta: “Sunt vicecampion mondial paralimpic la înot, cu trei medalii de argint şi două de bronz, câştigate în Antalia, în 2011. Căutaţi-mă pe internet, unde am nenumărate interviuri – apărute în presă sau la televiziuni – dacă vreţi să vă faceţi o impresie, măcar fugară, asupra persoanei mele. Sunt încă student la “Titu Maiorescu”, la Bucureşti, dar acum trăiesc în Cluj-Napoca şi vreau să mă transfer la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj, ca să studiez psihologia, domeniul meu preferat fiind psihanaliza. Tata mi-a murit în noiembrie, anul trecut – şi-am rămas doar cu mama, care locuieşte în Floreşti şi cu cei doi fraţi, ambii sportivi paralimpici, la rândul lor. Tata a fost maseur, nevăzător, suferind de glaucom congenital – “moşteniri” pe care le am şi eu, frate-meu Abel şi sora, Noemi.  Cert e un lucru însă, pe care nu reuşesc să-l înţeleg oricât mi-aș frământa creierii: tot ce mi se întâmplă de atunci, de la moartea lui, pare a-mi dovedi că sunt un fel de minge de fotbal în mâna destinului, incapabil să mă împotrivesc lui. Însă ce doresc eu să vă povestesc la început sunt împrejurările care m-au determinat să ajung azi, aici. În noaptea de luni spre marţi am zis să ieşim puţin în “Janis-Club”, să socializăm puţin, eu şi prietenul meu Nicu. Ajunşi acolo, am băut câteva shot-uri de Jagermeister, lucru pe care nu doresc să-l ascund. Iar la un moment dat am ieşit singur din club, în stradă, să fumez o ţigară. Şi, după ce am terminat-o am vrut să intru înapoi, însă în momentul când am pus mâna pe clanţă uşa a fost deschisă brutal de-un bodyguard al localului  care m-a izbit direct în frunte. Mi-am pierdut cunoştinţa şi mi-am revenit doar după un minut sau două, cu acelaşi bodyguard în faţă – iar el mi-a mai ars şi un pumn în cap. După cum i-a spus mai târziu lui Nicu, cică de teamă să nu-l lovesc eu primul… Cert  este că am căzut din nou şi după ceva timp m-am ridicat de la pământ. Apoi am rugat pe cineva să mă ajute să-l găsesc pe Nicu, ca să plecăm împreună spre casă. După ce l-am găsit am ieşit împreună în stradă, unde un alt bodyguard – ins ciudat de tot, care cântărea vreo 150 de kilograme – a început să-i facă propuneri ciudate prietenului meu. Îmi amintesc faptul că m-am apropiat de el şi i-am spus să-i transmită colegului său, care m-a lovit, că nu vreau să-i fac probleme şi să fac plângere la poliţie împotriva acestuia, însă doresc să-mi plătească măcar RMN-ul pe care intenţionez să-l fac la o clinică, ca să văd dacă nu am rămas cu vreo sechelă de pe urma loviturii, eu având antecedentele pe care le ştiţi! Iar el, pur şi simplu m-a scuipat în ochi, în timp ce puţinii trecători de la ora aceea treceau la câţiva metri de noi, fără să-mi acorde vreun ajutor, într-o totală lipsă de empatie, deşi îi imploram să o facă. Mai era cu noi un tânăr francez, care fusese şpreiat în ochi, de acelaşi bodyguard care, în momentul când a venit ambulanţa, a cerut să bea apă. Dar ambulanţierii i-au zis să se ducă la non-stop-ul din vecini şi să-şi cumpere”! Samuel adaugă că a intrat apoi într-o şaormerie, unde a leşinat – fiind trezit de o poliţistă care i-a adus şi ochelarii, găsiţi pe locul unde fusese pocnit de către bodyguard! “Culmea-culmilor, după ce m-a lovit, în timp ce ne îmbrânceam, bodygurdul a vrut să mă arunce şi sub o maşină care trecea pe stradă – dar am avut noroc şi, din fericire n-a reuşit să facă acest lucru”- explică, la fel de intrigat, Samuel.

Prieten: “Incredibil ce s-a petrecut cu Samuel zilele astea”!

Arată în continuare că de acolo a fost luat de o ambulanţă şi dus la U.P.U., dar nu s-a înţeles deloc cu cei de acolo, care doreau să-i facă radiografie la cap, nu şi RMN, cum insita el, disperat: “Sunt suferind din copilărie de ADHD, cum vă spuneam şi – parcă intuind că sufăr de ceva mult mai grav – le-am zis medicilor că am nevoie de o explorare noninvazivă, cum e RMN-ul, nu să-mi facă radiografie sau examinare prin computerul tomogaf. Aşa că am plecat, semnând că refuz consultaţia dar, ajuns acasă, am chemat din nou ambulanţa şi m-am întors, pentru că mă durea tare de tot capul şi ameţeam rău după bătaia încasată. Plus că după lovitură  sufăr de amnezie şi nu mai am câmp vizual deloc – asta în situaţia în care până atunci îl aveam, totuşi, într-o proporţie de zece la sută.  Cert este că după un joc de-a şoarecele şi pisica pe care l-au jucat cei de la U.P.U. cu mine, tot mi-au făcut CT, minţindu-mă că această explorare nu-i invazivă, iar presimţirea mi s-a adeverit: mi-au găsit o tumoare benignă de doi centimetri, la creier – se pare, de natură tot congenitală – care trebuie operată”. Nu-şi isprăveşte bine fraza şi tânărul este poftit în cabinetul de consultaţii… Îmi concentrez aşadar atenţia asupra prietenului său, Nicu, unul dintre cei doi nevăzători care-l însoţesc pe Samuel. Acesta îmi mărturiseşte, deschis, la rândul său, că Samuel e cel mai bun prieten al lui. Arată Nicu: “Tatăl lui, Viorel a fost o somitate în domeniul masajului, i-a iubit mult de tot şi le-a lăsat copiilor trei case. Mai au două, că una au vândut-o – dar şi destui bani lichizi”… Îmi amintesc, brusc, de un alt articol – scris tot de subsemnatul – despre o faptă a fratelui său, Abel, la rândul său sportiv paralimpic de renume, petrecută în luna octombrie a anului trecut – şi a cărui introducere sună astfel: “Incident ieşit din comun într-un apartament din Floreşti: un campion de atletism, medaliat cu bronz la Campionatele Europene Paralimpice de Atletism din 2016   şi-a bătut cu bestialitate fosta iubită, totul după ce aceasta i-a cerut să-i înapoieze lucruri care-i aparţineau – şi pe care le-a observat în locuinţa lui! Cererea fetei a avut darul să-l scoată din minţi pe sportiv, fiind nevoie de intervenţia poliţiei ca să o scoată din braţele sportivului. Culmea, fata – care nu cunoştea pe nimeni în zonă decât pe el – îi adusese spre grijă căţelul, pe care atletul urma să i-l îngrijească”!  Aflu cu acest prilej că incidentul respectiv s-a aplanat între timp, cei doi sunt bine-fericiţi, aşa că Abel, fratele lui Samuel trăieşte în continuare o frumoasă poveste de iubire cu tânăra care l-a înfierat atunci! În continuare Nicu revine cu câteva fraze tulburătoare, relevându-mi, brusc, întreaga grozăvie a cazului prietenului Samuel: “Până marţi – când s-a întâmplat necazul de la “Janis Club”-  Sami era impecabil, ca întotdeauna: plin de viaţă, dorea să acţioneze cât mai rapid pentru transferul la Cluj-Napoca, la Universitatea “Babeş-Bolyai”. Şi uite, acuma, după bătaia încasată, a ajuns să nu mai vadă deloc, abia mai umblă, plus că i-a fost descoperit acel chist care acum trebuie operat! Incredibil ce s-a petrecut cu el zilele astea”! Samuel se întoarce, după câteva minute, cu un certificat în care legiştii i-au recomandat câteva zile de îngrijiri medicale. Explică acesta, cu înţelegere: “N-am ce să zic, aveam ca urme doar cele ale ramei ochelarilor, din zona ochilor, cum m-a pocnit individul acela. Dar am să mă duc foarte curând la Oftalmologie ca să aflu care-i situaţia cu vederea mea – şi ce am de făcut ca să mi-o recapăt, chiar dacă aceasta era, până la incidentul din “Janis”, într-o proporţie de numai zece la sută! În orice caz, de trei nopţi n-am dormit deloc, numai prin clinici m-am perindat şi chiar acuma vin de la Neurologie şi Psihiatrie – unde  m-au trimis medicii de la U.P.U.  crezând că-s nebun sau aflat sub influenţa unor substanţe! Ori, sunt fericit că după ce mi-au făcut analize de sânge s-a constatat că nu am luat droguri, aşa cum credea toată lumea, doar am băut ceva, fapt pe care-l recunosc”.  Apoi concluzionează, brusc îmbărăbătându-se : “Aşa vreau să fac… Ce dacă am chist? Ce dacă nu văd?  Ce contează aceste lucruri? Dacă încă simt şi trăiesc înseamnă că deocamdată e bine. Orice situaţie pe care o întâlneşti în viaţă trebuie să o transformi în ceva pozitiv”! Apoi, însoţit de statornicii săi prieteni părăseşte, cu pieptul bombat, instituţia medicală clujeană…

În loc de epilog

Mă reîntâlnesc luni, 11 martie, cu Samuel Ciorap, ca să lămurim câteva aspecte care e posibil să-mi fi scăpat în agitaţia de săptămâna trecută de la I.M.L. Cluj. Vioi şi total întremat, Samuel îmi spune că se pregăteşte să alerge în Parcul Central,  aşa că ne oprim pe o bancă şi depănăm. Mărturiseşte acesta, revenind la concreteţea cazului său – după ce am abordat iniţial câteva teme culturale sau de viaţă: “Astăzi am fost la poliţie şi am făcut plângere pe numele ambilor bodyguarzi care m-au agresat. Pentru că aşa cum vă spuneam, am vrut să mă înţeleg cu bătăuşul, să-mi plătească RMN-ul ca să-mi evaluez starea de sănătate şi nu am primit în schimb, de la celălalt, decât un scuipat în faţă. Nu vreau să-i fac rău agresorului, dar practic, n-am încotro: o să-l pun acuma la plată serios de tot, îi cer daune materiale – fiindcă de pe urma loviturilor sale aria vederii mele s-a redus aproape la zero şi va fi nevoie, mai mult ca sigur, să mă operez la o clinică specializată! Dar asta după un consult temeinic, la Oftalmologie, la care am să mă supun curând de tot. Până atunci doresc să-mi revin din punct de vedere al capacităţii mele fizice şi să încep din nou să mă antrenez fiindcă mă gândesc serios să abordez din nou proba de 50 de metri liber. Am mai făcut acest lucru în 2016, înainte de Jocurile pralimpice de la Rio de Janeiro când am câştigat calificările din Grecia, după doar trei săptămâni de pregătiri. Mă lăsasem, iniţial, de sport, demobilizat de accidentarea dinainte de Jocurile Paralimpice de la Londra, din 2012! N-am luat medalie la Rio deoarece am ieşit abia al nouălea în calificări, dar sunt ferm convins că pot reveni din nou, în forţă, doar să-mi permită acest lucru şi sănătatea, ştirbită se pare serios de un bodyguard prea zelos şi însetat de sânge”!  Apoi, dezvăluindu-şi din nou influenţa lecturilor asupra vieţii, în special a scrierilor lui Nietzsche, concluzionează: “Alaltăieri noapte, pentru trei-patru secunde am simţit o tulburare de panică, un fel de parestezie a membrelor superioare  – incapacitate de-a mă mişca. Aveam, cred, pulsul peste 180 şi senzaţia unei morţi iminente. În loc să mă îngrijorez sau să intru în panică eu am fost fericit pentru că am devenit conştient de faptul că ceva ireversibil o să mi se întâmple şi mă bucur că experienţele acestea, dacă le conştientizezi pe deplin şi le integrezi, te ridici deasupra lor şi devii automat mai puternic. Și să vă mai spun ceva: carierea mea ca Om este totuși mai importantă decât cea de sportiv. M-am lăsat odată de sport pentru a deveni pshiholog, un scop mai înalt decât acela de a deveni mare sportiv. Dar sportul rămâne în continuare pentru mine o provocare pe care vreau să o câștig”! Apoi, dornic să se mişte, tânărul performer îşi ia rămas bun şi urcă în primul autobuz care urmează să-l ducă în Parcul central…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here