„Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda” este o sintagmă pe care am auzit-o de multe ori la cei care s-au întâlnit cu temniţa sau cu o boală grea. M-am gândit la aceste cuvinte când am mai comentat măsurile preconizate de Preşedinte şi Guvern şi doresc să fiu obiectiv şi să nu mă las condus de încrâncenare, dar nici măcar de parte-pris. Când s-a terminat discursul lui Traian Băsescu, ce l-am auzit la Realitatea Pro-Fm, primul comentariu a fost că declaraţia era prea lungă, trebuia să dureze maxim 10 minute, iar al doilea reproş s-a referit la faptul că nu a vorbit despre contractele de achiziţii publice, cu dedicaţie pentru clientela PDL. După aceea, s-au difuzat comentarii cât de cât relevante. Nu doresc să practic un astfel de jurnalism, deşi văd că are cea mai mare audienţă. Am prieteni, rude şi cunoascuţi care stau la televizor din zi şi până în noapte şi cărora, şi din acest motiv, li s-a spălat creierul. Orice măsuri de reducere a unor drepturi salariale şi a pensiilor nu sunt uşor de acceptat, dar opoziţia cea mai înverşunată vine din partea unor persoane cărora, chiar dacă li se vor modifica veniturile cu 25%, respectiv 15%, nu vor deveni muritori de foame.
Declaraţa Preşedintelui despre „cancerul bugetar” a fost sumbră, dar a pornit de la o realitate care a fost anticipată, cel puţin pentru o parte din conţinutul acesteia, prin mesajele domnilor Mugur Isărescu, Lucian Croitoru, iar dintre analiştii economici l-am remarcat pe Ilie Şerbănescu, în R.L., despre care se poate spune orice, dar nu şi că îi iubeşte pe Traian Băsescu sau FMI-ul.
Nu am spus nicicând şi nu zic nici acum că actualul Guvern s-a descurcat măcar bine, că nu au fost bâlbâieli şi incoerenţe, dar Executivul plăteşte poliţele pentru două decenii de diletantism politic. Ca jurist, am învăţat că trebuie să răspunzi pentru conduita proprie, dar în drept, mai există şi răspunderea pentru fapta altuia. Cam aceasta este situaţia locatarului de la Palatul Victoria. În pofida acestei situaţii, trebuie să rămână acolo măcar până la sfârşitul anului. Nivelul deficitului bugetar de la 31 decembrie 2010 este marele examen pentru Emil Boc.
Pascal spunea că raţiunile inimii sunt altele decât raţiunile propriu-zise şi, deci, nu pot fi ocolite. Nu cunosc detaliile scrisorii de intenţie şi a Memorandumului convenit cu FMI şi, când scriu aceste rânduri, nu ştiu care va fi soarta moţiunii de cenzură. Ştiu că unele drepturi nu vor fi reduse, dar acestea sunt prea puţine. Reducerea pensiilor şi a salariilor bugetarilor sub 1000 de lei, (care reprezintă puţin peste 250 de Euro), sunt măsuri ce depăşesc gradul de sustenabilitate acceptabil. Când te gândeşti că vine toamna şi iarna şi că nu există certitudini că din 2011 vom reveni la veniturile din 31 mai 2010, care oricum sunt mici, pentru majoritate, fără îndoială că încerci frisoane de disperare. Nu fac o pledoarie pro-domo, dar încerc alături de alţi ziarişti, formaţiuni politice şi concetăţeni de-ai noştri să sensibilizez guvernanţii să se gândească, în continuare, ce se mai poate face pentru cei „umiliţi şi obidiţi”, cum le spunea Dostoievski, ca să-i ajutăm să supravieţuiască. Desigur, trebuie să vină şi următoarea rată a împrumutului, dar fiindcă tot îmi plac citatele, îmi aduc aminte şi de cuvintele lui Simion Bărnuţiu: „ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi”.
Declaraţa Preşedintelui despre „cancerul bugetar” a fost sumbră, dar a pornit de la o realitate care a fost anticipată, cel puţin pentru o parte din conţinutul acesteia, prin mesajele domnilor Mugur Isărescu, Lucian Croitoru, iar dintre analiştii economici l-am remarcat pe Ilie Şerbănescu, în R.L., despre care se poate spune orice, dar nu şi că îi iubeşte pe Traian Băsescu sau FMI-ul.
Nu am spus nicicând şi nu zic nici acum că actualul Guvern s-a descurcat măcar bine, că nu au fost bâlbâieli şi incoerenţe, dar Executivul plăteşte poliţele pentru două decenii de diletantism politic. Ca jurist, am învăţat că trebuie să răspunzi pentru conduita proprie, dar în drept, mai există şi răspunderea pentru fapta altuia. Cam aceasta este situaţia locatarului de la Palatul Victoria. În pofida acestei situaţii, trebuie să rămână acolo măcar până la sfârşitul anului. Nivelul deficitului bugetar de la 31 decembrie 2010 este marele examen pentru Emil Boc.
Pascal spunea că raţiunile inimii sunt altele decât raţiunile propriu-zise şi, deci, nu pot fi ocolite. Nu cunosc detaliile scrisorii de intenţie şi a Memorandumului convenit cu FMI şi, când scriu aceste rânduri, nu ştiu care va fi soarta moţiunii de cenzură. Ştiu că unele drepturi nu vor fi reduse, dar acestea sunt prea puţine. Reducerea pensiilor şi a salariilor bugetarilor sub 1000 de lei, (care reprezintă puţin peste 250 de Euro), sunt măsuri ce depăşesc gradul de sustenabilitate acceptabil. Când te gândeşti că vine toamna şi iarna şi că nu există certitudini că din 2011 vom reveni la veniturile din 31 mai 2010, care oricum sunt mici, pentru majoritate, fără îndoială că încerci frisoane de disperare. Nu fac o pledoarie pro-domo, dar încerc alături de alţi ziarişti, formaţiuni politice şi concetăţeni de-ai noştri să sensibilizez guvernanţii să se gândească, în continuare, ce se mai poate face pentru cei „umiliţi şi obidiţi”, cum le spunea Dostoievski, ca să-i ajutăm să supravieţuiască. Desigur, trebuie să vină şi următoarea rată a împrumutului, dar fiindcă tot îmi plac citatele, îmi aduc aminte şi de cuvintele lui Simion Bărnuţiu: „ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi”.
Adrian Man
28.05.2010
