Într-un studiu global publicat anul trecut, am arătat că 79% din persoanele cu depresie fuseseră victima discriminării în anul precedent. Au fost chestionaţi mai mult de 1000 de oameni din 35 de ţări, rezultând o imagine cât se poate de clară: asemenea experienţe sunt frecvente şi pot limita foarte mult măsura în care bolnavii pot avea vieţi normale.
Aşa cum era de aşteptat, persoanele cu probleme mintale îşi reglează aşteptările în funcţie de poziţia societăţii. Studiul Lancet a descoperit că mai mult de o treime din participanţi nu începuseră o nouă relaţie fiindcă se aşteptau ca aceasta să nu reuşească din cauza discriminării. Din acelaşi motiv, 71% au spus că vor să îşi ascundă diagnosticul de depresie de ceilalţi. Ciclul excluziunii sociale şi al auto-excluziunii este, deci, complet.
Deşi disimularea este o reacţie uşor de înţeles faţă de teama de a fi respins, aceasta creează alte două probleme. În primul rând, dacă angajatorii nu ştiu că un angajat are o problemă mintală, ei nu pot adapta funcţia sau locul de muncă în mod corespunzător. În al doilea rând, ascunderea bolii face ca mai puţini prieteni, rude şi colegi să ştie că acea persoană are o problemă de sănătate, aşa că prejudecăţile lor nu sunt puse la încercare. Aşa cum cele mai multe studii legate de discriminare arată, contactul social direct dintre persoanele sănătoase şi cele cu o problemă mintală este un factor important în reducerea stigmatizării.
Prin urmare, disimularea reduce contactul social şi contribuie la perpetuarea stigmatizării. Pe de altă parte, dezvăluirea problemei prezintă, de asemenea, riscul discriminării. Persoanele cu probleme mintale se confruntă în mod constant cu această dilemă, a păstra secretul sau a-l dezvălui.
Consecinţele stigmatizării şi discriminării pot fi severe sau chiar pot pune în pericol viaţa. Speranţa de viaţă a oamenilor cu probleme mintale este cu cel puţin 15 ani mai mică decât cea a populaţiei Europei, în general. Aceasta este, în parte, consecinţa tratamentului mai puţin eficient dat de doctorii de familie şi personalul din spitale pentru problemele de sănătate fizică ale celor care au şi o boală mintală: uneori personalul consideră că simptomele semnalate sunt doar „în mintea” pacientului, în loc să investigheze mai în amănunt problema.
O altă provocare o reprezintă faptul că, în toate ţările în care s-au realizat asemenea studii, majoritatea bolnavilor mintali nu primesc niciun fel de tratament. În ţările sărace principala cauză este inexistenţa tratamentului, însă acum este clar că un alt motiv important pentru care oamenii nu cer ajutor medical este faptul că stigmatizarea îi face să se teamă că şi-ar pierde reputaţia.
