Este foarte probabil ca mulți dintre cei aproximativ 5 milioane de români care au votat pentru schimbare (nu neapărat pentru George Simion& Georgescu!), să experimenteze o combinație de dezamăgire, frustrare și neîncredere sporită în sistemul politic, mai ales dacă rezultatele alegerilor nu reflectă în mod clar dorințele lor sau dacă vechile figuri politice rămân la putere.
Oamenii care au investit energie emoțională și speranță într-un rezultat diferit se pot confrunta cu un conflict intern: „Am făcut tot ce am putut, dar nimic nu s-a schimbat. Ne vor conduce aceiași gropari ai României.” Această disonanță cognitivă poate duce fie la dezangajare politică, fie la o formă de radicalizare a discursului.
Pentru unii, eșecul schimbării adevărate și a dispariției politicienilor care au dus România la dezastru este perceput ca o trădare a idealurilor democratice. Sentimentul de neputință este puternic legat de depresie politică și alienare. În paralel, unii pot manifesta furie activă față de instituții, partide sau chiar concetățeni percepuți ca „complici”.
O parte dintre votanții pentru schimbare vor avea tendința de a se separa simbolic și identitar de „ceilalți”, alimentând o polarizare accentuată între „noi, cei lucizi” și „ei, cei manipulați, proști sau corupți”.
Unii vor deveni mai activi civic (proteste, inițiative locale, presiune pe instituții), dar alții vor decide că nu mai merită să participe. Această fragmentare a răspunsurilor poate afecta coeziunea opoziției civice în viitor.
Depinde de capacitatea liderilor alternativi sau a societății civile de a canaliza această energie spre acțiuni constructive, nu doar spre discurs negativ. Dacă nu apare o viziune coerentă, riscul este ca mulți să emigreze psihologic, adică să se retragă complet din implicare.
Rămâne clară reflecția unei Românii care trăiește, la fiecare rundă electorală, senzația că a votat într-un teatru cu cortina trasă.
Roninii (浪人 rōnin) erau samurai fără stăpân în Japonia feudală.
Acum, cei cinci milioane de votanți care au pierdut seamănă cu o populație de Ronini. „Rōnin” înseamnă literal „om al valurilor” – o metaforă pentru cineva rătăcitor, fără direcție. Erau samurai care și-au pierdut lordul (daimyō), fie prin moartea acestuia, fie prin pierderea favorii, fie prin desființarea clanului.
Mulți ronini trăiau în sărăcie, căutând ocazii de a-și recâștiga onoarea prin noi angajamente sau fapte eroice. Există și o legendă celebră, ”Cei 47 de ronini” – o poveste legendară a unor foști samurai care și-au răzbunat stăpânul și apoi s-au sinucis prin seppuku (sinucidere rituală), devenind simbolul loialității și onoarei.
Sabia Honjo Masamune este una dintre cele mai faimoase și legendare săbii din istoria Japoniei – considerată emblema supremă a clasei samurailor și o capodoperă a maeștrilor fierari japonezi, o comoară națională pierdută a Japoniei. Este simbolul idealului samurailor: curaj, loialitate, rafinament și putere controlată. Aceste idealuri, par, deocamdată, pierdute, ca simboluri, pentru poporul nostru amărât. Am pierdut, și noi, ”sabia trecutului”, atâta cât a fost el, demn și neîngenuncheat…
De ce spun asta? Nu fac altceva decât să-mi exprim acordul cu fostul președinte al ceeace însemna pe vremuri, PNL.
Crin Antonescu, singurul pe care l-aș fi votat, spune adevărul: coteria securisto-propagandistică a ultimilor 20 de ani, și-a asigurat victoria, încă o dată. Îl avem pe Nicușor Dan. Cu care va continua festivalul jenant al transgenderilor politici, cu sforile la vedere. Cu Simion, riscam și mai mult. România nu ar fi putut rezista unui ”experiment” al rapsozilor “populari”, îngânând același cântec rânced al anilor 1980.
Nu mai avem partide. PSD nu și-a putut duce, din două încercări, candidatul în turul 2, iar acum nu are opțiune oficială. PNL – blocat într-o schimbare de sex care durează de vreo zece ani – susține, desigur, “necondiționat” băiatul bun, dar… sub camuflaj, ca să nu-l compromită.
USR – un pâlc de scandalagii profitori, aroganți, răsfățați și profund incapabili de guvernare și administrație – s-au dat în spectacol în plină campanie prezidențială. Și, dincolo de faptul că sunt, pentru moment, politrucii-șefi ai “operațiunii Nicușor”, nu pot, chiar împinși la putere, să devină un partid real”, a spus Antonescu.
Despre esența USR a scris unul dintre cei mai onești istorici ai României, Marius Oprea. Pentru cei care au uitat, pot revedea aici securismul USR. Merită. AICI
Gorō Nyūdō Masamune (1264 – 1343) este cel mai renumit fierar de săbii (katanakaji) din Japonia. A trăit în perioada Kamakura și este cunoscut pentru crearea unor săbii cu un echilibru excepțional între duritate și flexibilitate, cu un model elegant pe lamă (hamon). Honjo Masamune este katana legendară, atribuită lui Masamune, numită după Honjo Shigenaga, un general samurai din secolul XVI.
Se spune că în timpul unei lupte, sabia a tăiat casca lui Honjo în două, dar el a supraviețuit și a păstrat sabia, impresionat de puterea ei.
Ulterior, sabia a fost transmisă din generație în generație, devenind sabia personală a șogunilor Tokugawa – un simbol al autorității. După Al Doilea Război Mondial, în 1945, familia Tokugawa a predat sabia autorităților americane de ocupație. A fost înregistrată ca „katana” și predată unui ofițer american obscur, sergentul Coldy Bimore.
După acest moment, urma sabiei s-a pierdut complet. Nu se știe dacă a fost distrusă, pierdută, dusă în SUA sau ascunsă.
Cumva, ca simbol, celebra katana japoneză pierdută, acea armă, care prin calitățile ei, putea salva situația îl luptă pe atunci, se va pierde, asemeni ”armei” pe care societatea românească a avut-o, totuși, în multe momente ale existenței ei. O ”armă” cu puteri date de pluralismul politic, de justiția de dinainte de Coldea-Koveși – Băsescu și de jurnalismul liber.
Crin Antonescu a lansat un mesaj greu, dar nu surprinzător: în spatele victoriei lui Nicușor Dan ar sta o „rețea securistico-propagandistică”, iar țintele acestei rețele vor fi partidele, justiția și presa.
La prima vedere, pare discursul clasic al celui care a pierdut. Dar, la o privire atentă, mesajul nu este despre înfrângerea sa personală, ci despre o criză de încredere mai profundă în mecanismele democratice ale României. Când un fost lider liberal vorbește despre manipulare din umbră și despre o rețea care „a câștigat din nou”, nu avem doar un semnal politic, ci și unul cultural: o societate care nu mai are încredere în regulile jocului.
Antonescu sugerează trei pericole majore: capturarea partidelor – disoluția pluralismului și concentrarea puterii într-o singură tabără, controlul justiției – transformarea justiției într-o armă politică și presa folosită ca unealtă – propaganda în locul jurnalismului liber.
Problema nu e că Antonescu ar putea să exagereze. Problema e că trăim într-un climat în care asemenea avertismente găsesc ecou. Și dacă acea „rețea” chiar există sau nu, nici nu mai contează atât de mult. Contează că mulți încep să creadă că votul lor e doar decor.
Nu știu dacă acest popor vor putea salva ceva din ideea de democrație, să se întoarcă de la ură, la luciditate. Nici conspirațiile, nici orbirea nu ne ajută. E nevoie de transparență reală, presă liberă, justiție independentă – și, mai ales, de politicieni care nu ies din scenă cu flăcări în ochi, ci cu responsabilitate în glas… Dar, pe care nu-i vedem. Cel puțin deocamdată…
Octavian Hoandră
