Judecătorii pot fi întrebaţi de motivele care i-au determinat să tragă concluzii de vinovăţie, urmate de emiterea unor mandate de arestare şi de ce judecătorii afirmă că concluzia lor se bazează pe argumente solide.
În prezent, nu există argumente care să demonstreze că judecătorul nu reprezinte un instrument al opiniei publice, pe care nu o poate contrazice în vreun fel atunci când aceasta consideră că acuzatul este vinovat de ceea ce i se impută.
În schimb există argumente că judecătorul este subiectiv şi imparţial, deoarece:
- A avut calitate de organ de urmărire penală (organ de cercetare penală sau procuror), caz în care înclinaţiile sale acuzatoriale au devenit un reflex profesional şi se menţin şi după ce a fost numit judecător printr-un simplu interviu la CSM, unde se ştie dinainte că „omul trebuie numit judecător, că este de-al nostru şi că va face treabă bună”.
- Nu există nicio formă reală de răspundere juridică pentru erorile judiciare produse cu rea-credinţă ori de câte ori, în mod voit, nu se respectă o normă de drept, mai ales în ceea ce priveşte nemotivarea hotărârilor judecătoreşti, ori reţinerea numai a argumentelor acuzării, ignorând total argumentele apărării.
- De asemenea, ignoră cu intenţie jurisprudenţa naţională şi jurisprudenţa CEDO, pe care acuzatul o ridică în apărările sale, nefăcând nicio analiză efectivă a acesteia la cazul pe care îl judecă,
- Are legături de rudenie sau de afinitate cu reprezentanţi ai organelor de urmărire penală şi, deşi se cunosc aceste situaţii din declaraţiile conflict de interese, li se permit să judece procese penale, deoarece „totul trebuie să iasă bine”.
În aceste împrejurări nu ne mai mirăm că acuzatul este arestat fără a exista indicii temeinice că a comis vreo faptă penală sau că este condamnat pentru acea faptă, deşi actele dosarului nu conduc la pronunţarea niciuneia dintre aceste verdicte.
Aşadar, telejustiţia apare ca necesară într-o societate în care justiţia nu îşi face datoria pentru care a fost creată, aceasta arogându-şi dreptul de a scoate în prim plan derapajele justiţiei de la legalitatea procesului penal.
Nu putem împărtăşi opinia că activitatea justiţiei nu poate fi comentată şi contestată, dacă hotărârile justiţiei constituie rezultatul unor abuzuri grosolane şi evidente. Din contră, suntem obligaţi să comentăm, dar numai după ce procesul penal a rămas definitiv, pentru a nu influenţa puterea de apreciere a judecătorului.
Televiziunea nu se poate substitui organelor judiciare ale statului şi nu trebuie să facă dezbateri publice pe tema probelor aflate la dosar, cu scopul de a stabili vinovăţia acuzatului.
Este surprinzător faptul că judecătorii dau dovadă de lipsă de demnitate şi nu condamnă aceste practici neloiale ale telejustiţiei, cerând în mod public, prin organele lor reprezentative, să înceteze „concurenţa” care le creează un prost renume şi face presiuni asupra lor, influenţându-le soluţiile pe care le dau.
Se pare că nu se întâmplă acest lucru, deoarece nu avem judecători „adevăraţi”, ci doar nişte foşti procurori făcuţi judecători peste noapte (la apelul bocancilor) adică nişte instrumente obediente.
Arareori câte un reprezentant al CSM-ului iese la rampă, după ce „s-a consultat cu DNA”-ul, susţinând că trebuie să adoptăm o modificare a legii prin care să punem „botniţă” acuzatului, pentru a nu mai avea dreptul constituţional la liberă exprimare în mass-media, pe motiv că ar transmite informaţii codificate (sâc!) celorlalţi acuzaţi şi în final ar pericidita ancheta penală.
În concluzie, până când neajunsurile prezentate mai sus nu vor înceta prin recrutarea obiectivă a judecătorilor, adoptarea unei legi a răspunderii magistraţilor şi a unei legi a presei, telejustiţia va fi mai puternică decât justiţia, iar actul de justiţie al telejustiţiei va prima în faţa hotărârilor judecătoreşti ale justiţiei.
În final, putem spune – trăiască telejustiţia, chiar de-ar fi să piară justiţia !
Editorial de Prof.univ.dr.(av.) Florentin Scaleţchi
