Scriitorul Teodor Tanco vorbește în continuarea interviului acordat ziarului Gazeta de Cluj despre Revoluție, despre cenzura din presa culturală clujeană și despre CNSAS. Securitatea este cuvântul cheie al acestui om care a luptat toată viața sa cu securiștii și continuă lupta.
Rep.: Puteți să îmi spuneți numele pe care Mircea Arman a dorit să vi le cenzureze în Tribuna?
Teodor Tanco: Replicile mele la materialele din România Literară au fost datorită faptului că m-am scandalizat. Este greu de înțeles că eu am suferit că mi-a pătat modelul. Acest Bartolomeu. Îl știam că a fost securist, dar nu m-a interesat. Pentru că l-am cunoscut prima dată și l-am prezentat la o societate literară. Când am văzut articolele m-au deranjat neadevărurile. Este și de structura internă a mea, eu am făcut dreptul. Nu am profesat decât ca parte teoretică. Replica mea a fost cele trei mari articole din Tribuna. A fost un noroc mare că mi le-a publicat. Atunci redactorul șef era regretatul Maxim Danciu. Și atunci mi s-a publicat acestea. Mai aveam însă un material de publicat. Dar acela mi l-a tăiat și în loc să apară în continuarea articolului meu a apărut replica foarte tare a lui Mircea Popa, Constantin Cubleșan și Aurel Sasu.
Numele sunt cei care au semnat protestul. Când a fost schimbat Maxim Danciu, a venit Arman am crezut că voi colabora cu el. A început cu curaj și mi-a spus că voi continua replica mea. Dar nu mi-a publicat România Literară nici că am mers cu un simplu material de o pagină. Era o replică la articolele apărute. Iar aceștia pe urmă s-au scandalizat și numai s-au trezit cu trei materiale publicate. Și s-au găsit protestarii lui Arman. Dar eu când vorbesc în articolul meu, nu vorbesc numai de cei care sunt cu protestul și care sunt securiști sau nu, mai arătam și de ceilalți care au fost. Începând de la Mircea Popa, cel care a inițiat replicile la materialele mele, plus ceilalți care s-au asociat lor. Nu apare ca și colaborator al Securității și are o negație că nu ar fi colaborator, Doina Cetea.
Rep.: Dumneavoastră faceți această documentare a securiștilor de multă vreme. Cum de v-ați scos abia în 2011 hârtia că nu ați fost colaborator al Securității?
Teodor Tanco: Am fost întâi la CNSAS să întreb și apoi m-am adresat cu cerere. Vroiam să am un răspuns și scris.
Rep.: Când ați fost prima dată la CNSAS?
Teodor Tanco: Am fost prin 2006-2007. Eu credeam mereu că vin marele dezvăluiri. Eu am crezut în limpezirea politică și morală a societății. Pe urmă demoralizarea aceasta a pornit de la cea care a declarat deschisă că nu se va deconspira – Biserica Ortodoxă. Au urmat celelalte instituții și am suferit așa de mult încât nu mă interesa statul meu pentru că era limpede. Am zis totuși să nu am nimic. După ce am fost de câteva ori pe la ei am depus și o cerere. Două negații sunt ale lui Doina Cetea și Constantin Cubleșan. Pe urmă i-am rugat mult pe cei de pe lista securiștilor de la Uniunea Scriitorilor și au spus că nu au fost, de ce să spun? Voi ați dat o firmitură din masa aceasta mare. Dar dacă nu era această fărâmitură nici atât nu se cunoștea. Plecau în diplomație, în ministere, în academie. Peste tot.
Rep.: Am prezentat dovezi că Alexandru Diaconescu a fost informatorul securității sub pseudonimul Victor. El în continuare predă la studenți. Cum vedeți că securiștii predau istoria României?
Teodor Tanco: Nu recunoaște niciunul. Ce mult sufăr că nu recunosc. Cel mai mult mă indignă și enervează e cazul lui Adrian Popescu, un poet creștin. Cu părinți refugiați din Bucovina de Nord… Iar aceștia aș fi dorit să recunoască. Să scrie măcar o poezie, o aluzie, un regret că au fost amăgiți. Eu cred că este și o teamă. Este un control al lor. Ei comunică între ei. Eu îi simt pe cei care sunt. Îi simt de când se constituie un prezidiu. În oricare prezidiu. Unii au fost chiar de-a dreptul cu grade. Au fost până la gradul de general. De general se spunea că a fost și Plămădeală. De aia vorbea cu atâta siguranță de către Bartolomeu. Mă mir cum de tineretul acesta nu izbucnește și nu incendiază lumea aceasta.
Rep.: Ați vorbit de domnul Constantin Noica că a refuzat să colaboreze cu securitatea. Credeți că ați fost cazul de oameni care au fost urmăriți de securitate și au acceptat ulterior să colaboreze?
Teodor Tanco: Cred, în principiu. Le cerea condiționat la eliberare. Unele ieșiri din închisori s-au făcut cu cererea de colaborare. Unora nu li se cerea pentru că nu era importanță. Pur și simplu Securitatea își permitea să aleagă valori culturale, oameni inteligenți, oameni culți. De aceea și cei mai mulți scriitori din Cluj sunt toți adunați în lista voastră. Nu chiar toți, dar merituoși scriitori au fost colaboratori. Pentru că Securitatea nu se propunea fiecăruia, ci unui care are un interes. Pentru ei conta unde merge, în ce medii umblă. Cam așa i-a și eliberat. Unii au ieșit foarte târziu (n.r. din închisoare) pentru că nu au acceptat. Sau au acceptat până la urmă.
Rep.: Făceam o referire la cazul domnului Burzo care are un dosar de urmărit al facultății și a reușit să termine facultatea de pe a doua poziție și a făcut încă o facultate. Credeți că a fost posibil ca un vânat pe facultate să ajungă al doilea pe facultate?
Teodor Tanco: Da, dacă era foarte bun.
Rep.: Puteai să termini două facultăți?
Teodor Tanco: Nu. Puteai să te întorci din nou, după ce ai terminat una, dar nu când a apărut legea, ori eu treceam în anul trei și la drept și la filozofie. În anul patru ți se dădea încă doi ani în plus. Îi favoriza pe cei care erau înscriși la două facultăți. Eram cu examenele la zi ca să am intrare la cămin. Erau două cămine: Avram Iancu și Casa Învățătorilor. Era și un cămin pe Moților pentru fete. Fiecăruia își dorea să ajungă în cămin. Că altfel, fiind copil de la țară, cu resurse limitate. În genul acesta s-a desfășurat studenția și viața noastră.
Rep.: Ce ați făcut la revoluție?
Teodor Tanco: A fost interesant pentru mine. Chiar interesant într-un fel. Urmăream radiourile Europa Liberă și Vocea Americii. Eram informat la zi. Evenimentul m-a prins pe 18-19 decembrie în Biblioteca Central Universitară. Am mers la editura Dacia în casa lui Emil Isac. Primele imagini când începea să dea cu Timișoara erau din 21. Clujul și-a avut revoluția în 21 decembrie. Și nu am mai ajuns acasă. Muncitorimea deja a ieșit. Venea de pe bulevardul dinspre gară și au fost opriți la Hotel Astoria. Armata ocupase Piața Libertății(n.r. actuala Piața Unirii). Am ajuns pe la patru acasă și am ieșit când s-a întunecat în 21 și am reușit să vin pe lângă ziduri. Eu stau pe 21 Decembrie. În fața magazinului Sora nu ne-a mai dat voie patrula. Le-am spus că stau în Piața Libertății. După mine se ținea în coadă Constantin Zărnescu. Intrând pe strada de la Sora și ieșim pe Libertății. Am reușit, dar au început să tragă după noi. Am stat unde este o secție a institutului de artă plastică. Acolo era sediul UTC. Este un coridor. Parcă văd un sergent cum a tras în sus și ieșeau scântei. Vroiam să traversăm să trecem pe la Primăria Veche. Dar și de unde am fost am văzut cinci-șase-opt morți dar acoperiți cu o hârtie sau un cearceaf alb. Era ora 5:30. Pe urmă să vedeți ce greu că nu am mai putut înainta. Noi cumva într-o concentrare mai mare am reușit foarte greu să ne întoarcem. A fost mai grea întoarcerea. Atunci am fost legitimat și am zis că stau pe Lenin. Dar de unde veneați? De la universitate, am ieșit târziu pe acolo. Ce înjurături am auzit. Am ajuns în fața la Sora. Dar nu făceai mulți pași că se trăgea aiurea. Încet am ajuns la Regionala CFR și am trecut de armată care ieșea de la comandament. Așa a fost prima seară și prima noapte. Asta a fost 21 spre 22. Dimineața, eu, naiv, am crezut că pot trece că e o pace. Nu era nici armată, era pustiu orașul. Când am ajuns la Librăria Universității așa erau două pârâiașe roșe de sânge și înghețase. Sânge în fața hotelului pustiu. Acolo a murit fata aceea zice că a fost împușcată ca o căprioară. Aici a murit un fost student al meu. Îmi era frică să nu calc pe sânge. Și m-am dus pe stradă la un prieten Adam și l-am rugat să îmi dea o lumânare. I-am zis uite ce s-a petrecut, nu vii și tu? Tot tremura și zice că nu vine. Mi-a dat o lumânare groasă și am aprins-o pe marginea geamului la librăria Universității. Am aprins-o că acolo era sânge. Am văzut un stomac, dovadă că s-a tras cu gloanțe dum-dum. Acesta este un glonț care când ajunge un obiectiv nu trece prin el, ci explodează. Din acest motiv creierul era acolo. Ce să șterg? Am mai dat cu mâna pe geam că era plin de sânge și lumânarea a început să ardă. Am mers pe jos spre Teatru și când am venit înapoi erau zeci de lumânări. Am urcat sus la uniunea scriitorilor. Nu au vrut Vasile Buzura și ceilalți să ne deschidă. Am vrut să batem un protest și să publicăm un protest. Nu a vrut să ne dea nici mașină de scris. Buzura era un sălăjean, redactorul șef la Tribuna. Am reușit să intrăm în două birouri, dar tot nu am reușit să obținem mașini de scris. Am coborât pe strada Napoca și venea o coloană mare de tineret, mănăștureni și atunci ne-am încolonat și am mers în Piața Avram Iancu. Aici nu mai erau zeci de lumânări, cred că erau sute. Tot spațiul acela era cu lumânări mici și mari. A mea a fost atât de puternică încât încă ardea.
Rep.: Dumneavoastră ați pus prima lumânare?
Teodor Tanco: Prima. Îmi fac cruce în fața dumitale că a fost prima. Dar atâtea s-au pus și mici, dar asta a ars până jos. A ars și lemnul ferestrei. Dar când am mers în jos erau deja sute de lumânări. Erau oameni care plângeau, sângele se ștergea deja. Atunci am văzut un creier de om, exact ca un creier de miel. Nu știam dacă să îl aduc să fac ceva și atunci am fugit. În Piața Avram Iancu o aduceau pe doamna Cornea. Am fost dați amândoi afară din universitate în aceeași zi de Ion Vlad, dar nu o știam până atunci. Venea adusă de tineret, de lume multă. Și a ieșit soare, a fost o zi frumoasă. Ne întâlnim. A mers acolo și s-a început să se cuvânte pe treptele de la catedrala ortodoxă. Careva a propus să meargă să redactăm un protest și să îl semnăm cei care suntem și să le dăm drumul în presă. Am vrut să mergem la episcopia ortodoxă. Când să trecem acolo strada, stătea o mașină. Era ora 12 la amiază. Era o mașină. Mă și uit ce caută mașina aceasta cu număr de Satu Mare și cu radio deschis. Stați, ascultați că Nicolae Ceaușescu a fugit. În clipa aceea se asculta la radio încontinuu că s-a fugit cu un elicopter de pe sediul comitetului central. Pe urmă am mers să cucerim sediul comitetului județean de partid, actuala prefectură. S-au spart ușile și l-am prins pe primul secretar acolo și pe alții. Eu am încercat pe ușa din față și nu am reușit. Asta se întâmpla în 22. Toți au murit în 21 decembrie. Seara au fost împușcați și la Astoria și pe Moților, unde s-au oprit coloanele din Mănăștur. Ulterior a fost atacată clădirea de pe Traian a Securității – unde este Poliția. Clădirea aceea a fost făcută de români până în 1940 să fie liceul Gheorghe Barițiu. S-a intrat în câteva birouri. Nu s-a găsit nimic.
Rep.: Unde au dispărut actele?
Teodor Tanco: În beciuri, ascunse cu uși de fier închise. Cam acestea sunt episoadele la care am participat. Vreau să spun și încheierea. După doi ani de zile se găsește o listă mare de revoluționari cu carnet. Cu drepturi, cu pământ pe la Someșeni, pensii. Și printre primii revoluționari cu carnet cine e? Constantin Zărnescu. Pe mine nici măcar nu m-a întrebat cineva. Și i-am spus: cine te-a dus de mână și te-a dus și te-a scos? A doua zi el ce a făcut când fugeam pe stradă la Uniunea Scriitorilor și strigam deschideți? Atunci m-am înfuriat și m-am dus că era un fel de centru. Am fost un om de linia întâi, zic eu. Și nici măcar să mă întrebați ce s-a făcut, cum s-a făcut. Mi-a spus ”dacă vreți, acum s-a încheiat, am avut oameni, s-au făcut reconstituiri, dar dacă vreți îmi dați o declarație amănunțită așa.” De parcă m-a luat în seamă.
Rep.: Nu ați avut niciodată carnet de revoluționar?
Teodor Tanco: Dar nu m-au întrebat, nu să am carnet de revoluționar. Nici nu au acceptat. Am dat o declarație la aproape doi ani. De unde și până unde?
Rep.: Au fost și colaboratori ai securității printre acei oameni care și-au luat carnete de revoluționar?
Teodor Tanco: Mai toți aceștia au fost. Dar nu spuneau. Cum nu spun nici astăzi dacă mergeți și îi întrebați ce avantaje și îndemnizații speciale au. Dar vă spun că am fost chiar scandalizat și atunci am zis ”e minciună toată treaba asta.”
Rep.: Spuneți că de revoluția din 1989 au beneficiat cei mai mult securiștii?
Teodor Tanco: Ei au fost în primul rând. Da. Numai că eu nu au riscat ca să moară ca bietul Lucian Matiș și băieții aceia. Am și niște tablouri de la el cumpărate. Lucra la casa studenților pe post de decorator. A fost internat în spital, a ieșit acolo și a mai trăit câțiva ani. Erau mereu amenințați noaptea. De aia nu a fost revoluție. Cea mai frumoasă caracterizare a fost a lui Dinescu ”gâlceava din Decembrie.” Nu a fost o revoluție, ci o răfuială între schimbul I și schimbul II. O trecere de putere violentă dintre o generație și alta. Acum suntem la a treia generație.
Rep.: Oamenii au murit în van?
Teodor Tanco: Da. Pentru că nimic nu s-a schimbat. Ei au preluat toate instituțiile. Nu cei care au fost, ci schimbul II care a venit, Iliescu. Buzura și alții patru-cinci au fost duși la București imediat. Au fost duși doi în guvernul lui Roman, foști activiști din regimentul județean al PCR. După 6-7 săptămâni Buzura era academician și așa mai departe. Au pus mâna pe structuri. Ei între ei. Prin toate acestea am fost martor, am trăit și am văzut. Cu atât mai mult mă îndepărtasem și atunci a început o evadare a mea înspre lărgirea a stării de spirit. Atunci au început drumurile mele în Basarabia. Primul drum l-am făcut în martie-aprilie 1991, când încă nu era proclamată independența.
