Alexandru LELE

 

Este aproape incredibil câte informaţii şi date ajung la o redacţie. Probabil este locul spre care se revarsă toate semnele şi simptoamele slăbiciunii umane. Formele infinite ale acesteia ni se transmit pentru a fi triate şi analizate. Unora li se dă ecou, altele sunt ignorate. Unele servesc comunicării generale, altele formează obiectul strict de studiu pentru patologia socială sau pentru psihiatrie. Domenii în care poţi uşor ajunge criminal dacă nu eşti pregătit să lucrezi cu specificul lor. Efectele sunt mai catastrofale decât cele pe care le produce un elefant între bibelouri. Distrugi oameni.

Iată, de pildă, am primit recent mai multe casete audio pe care recunoaştem fără greutate vocile unei ziariste bihorene (culmea, combatantă înverşunată tocmai pe teme de legalitate, moralitate şi etică la o publicaţie concurentă) şi ale unui ofiţer de poliţie. Şi unul şi celălalt este sau a fost căsătorit. Oricum, fiecare dintre ei are copii, pe care, cu certitudine, îi iubeşte mai mult decât lumina ochilor. Şi el şi ea are casa sa, la care se întoarce fiecare la sfârşitul oricărei zile nebune sau mohorâte. Nimic din toate aceste lucruri care îi despart nu i-a împiedicat să aibă o aventură. Amănuntele picante ale nebuniei lor erotice sunt descrise cu multe detalii anatomice în conversaţia lor. Despre care nu se înţelege doar un singur lucru : are loc în fierbinţeala unui preludiu sau în timpul tihnit de după. Soţul ei este tot timpul etichetat tandru, de amândoi amanţii, cu conspirativul nume de „prostalăul”.

Într-un alt caz, pe unsprezece pagini dactilografiate meticulos la un rând, trimise de un preot care nu se sfieşte să-şi dea numele, sunt inventariate „intrigile şi panglicăriile” unor cunoscute feţe bisericeşti. Multe dintre neregulile semnalate, cu privire la închirierea unor spaţii comerciale, cu repartizarea tarifată a preoţilor pe parohii, cu atribuirea unor locuinţe sau cu modul necugetat în care se chivernisesc banii credincioşilor, sau chiar cu apucăturile pidosnice ale prelaţilor, se încadrează uşor în conţinutul unor articole penale. Acuzaţiile sunt  probate una câte una cu acte anexate în xerocopie şi cu savante trimiteri lămuritoare la evenimente şi persoane. Alte anomalii, sesizate în mod credibil din chiar interiorul casei lui Dumnezeu, sunt catalogate necruţător drept „impietăţi şi profanări”.

Un om care şi-a pierdut casa, familia şi ani buni de libertate, fiind înşelat chiar de cei care ar fi  trebuit să-i fie alături la bine sau la rău, ne-a pus la dispoziţie filme şi fotografii deocheate cu o doamnă care pozează acum în distinsă doamnă, soţie de avocat. Susţine că au furat amândoi în Ungaria, au fost prinşi, dar el a luat bărbăteşte toată vina asupra lui. Au făcut la fel şi în România, dar când a ieşit din închisoare a descoperit că avocatul, pe care-l credea prietenul său cel mai bun, i-a luat nu doar iubita ci şi casa. Uneori îl vede pe avocat îmbrăcat cu hainele care i-au aparţinut lui în vremurile sale bune. Iese la plimbare cu cele două fetiţe nevinovate, pe care „doamna” i le-a făcut avocatului, uitând de promisiunile, visele şi jurămintele lor din tinereţe.

Care dintre aceste mizerabile poveşti despre fariseism şi trădare pot fi publicate şi în numele cărui interes ?

 Va deveni mai puţin ipocrită ziarista adulteră, făţarnica apologetă a bunelor moravuri sociale ?

Ne putem lipsi de credinţă numai fiindcă aceia care o oficiază sunt şi ei nişte mari păcătoşi ?

Are cineva dreptul să ia speranţa oricărui copil că trecutul mamei lor începe doar cu naşterea sa ?

 

                                            *

                                        *      *

 

Penibila poveste a judecătorului Pălcuţ ţine de psihiatrie. Interesul social faţă de boala sa se justifica din momentul în care a fost angajat ca magistrat. Grozăvenia constă însă în  faptul că şefii săi îi cunoşteau eschibiţionismul şi nu i-a deranjat. L-au tolerat. Adică, altfel spus, l-au agreat. Era un subordonat foarte ascultător. Câţi docili, din varii motive, mai sunt ca Pălcuţ ? Deştepţii care au sărit să-l ancheteze, sesizându-se din oficiu pentru ultraj contra bunelor moravuri, ar trebui să-l lase pe Pălcuţ în grija medicilor. În schimb, oportuniştii procurori care au simţit că e ocazie de niscaiva publicitate, ar trebui să se ocupe de cei care au profitat atâţia ani, cunoscând manifestările patologice ale judecătorului. Adevăratul scandal ar trebui să pornească de la faptul că protectorii lui Pălcuţ  vroiau, în urmă cu un an, să-l promoveze ca şef secţie penală la Tribunalul Bihor. Există demersurile şi propunerile făcute de ei în acest sens. Aceasta este cu adevărat o problemă de sistem, de maxim interes social, bine îngropată de voierismul general, servit prompt de nişte ziarişti care nu au înţeles nimic din acest caz. Decât, poate, anecdota cu „uite, pe ăsta l-am prins, dacă nu a stat în locul ăla sigur ştiut de noi în baie ! ” Doar la acest nivel inferior al discursului aveau nevoie de acele imagini, să le suplinească sincopa de raţionament.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here