„Trădătorul” sau „eroul” Ion Mihai PACEPA, despre autorul Infernului vândut ca paradis — Sorin Ilieșiu

Pe 14 februarie, Ion Mihai Pacepa, consilierul personal pe probleme de securitate al lui Nicolae Ceaușescu, s-a stins din viață (Dumnezeu să-l ierte!). Nu i-au pus capăt vieții foștii săi colegi din DIE, așa cum se angajaseră, ci l-a răpus temutul virus SARS-CoV2, care face ravagii de mai bine de un an în întreaga lume. Pacepa avea 92 de ani. Vestea a stârnit mai multe reacții controversate.

După dezertarea lui din vara anului 1978, generalul-locotenent Ion Mihai Pacepa, care ocupase până atunci funcția de prim-adjunct al șefului Departamentului de Informații Externe (DIE) și secretar de stat în Consiliul Securității Statului, a devenit mai degrabă o legendă, prin ascensiunea sa rapidă spre vârful Securității comuniste, misterul defectării și, după 1990, reluării controversei privind rolul său în prăbușirea regimului comunist.

Reporterul Gazeta de Cluj a luat un interviu profesorului universitar doctor Sorin Ilieșiu, fost senator de Sibiu, pentru a discuta mai în detaliu despre controversata imagine a lui Ion Mihai Pacepa. Sorin Ilieșiu este și autorul cărții Infernul vândut ca Paradis, care abordează tema victimelor comunismului. Cartea a fost comentată și apreciată de Ion Mihai Pacepa, dar și de mai multe personalități clujene.

Sabina Popescu: Unii îl consideră pe Pacepa trădător al României, în timp ce alții îl privesc ca pe un erou. Cum priviți dvs, ca cetățean român, faptele și activitatea generalului Pacepa? 

Sorin Ilieșiu: Ceea ce a făcut generalul Pacepa trebuie privit nu doar „ca cetățean român”, ci „ca cetățean al întregii planete”, întrucât comunismul a ajuns pe toate continentele (cu excepția Australiei). Așadar, pe 14 februarie s-a stins din viață cel despre care se spune că a fost „cel mai influent om din secolul XX şi, probabil, de la începutul secolului XXI”. Poate că e o exagerare, dar așa l-a considerat (în 2017) Christopher Monckton, consilierul „doamnei de fier” (celebra Margaret Thatcher, premier britanic între anii 1979 și 1990). Nu cred că un român a mai fost apreciat vreodată ca fiind „cel mai influent om al epocii sale”.

Președintele SUA Ronald Reagan a reușit să învingă infernul comunist întrucât a fost consiliat de generalul Pacepa. Cinci foști șefi ai CIA (Central Intelligence Agency, serviciu secret extern al SUA, adversarul cumplitului KGB din Uniunea Sovietică) au recunoscut că Pacepa „a jucat un rol foarte important în caderea comunismului”. 

„Pacepa a dat jos Cortina de fier (care, până în 1989, despărțea Europa în două: lagărul comunist și Europa liberă), prin expunerea dezinformării din blocul comunist”, a spus politologul american Ronald Rychlak, co-autor, alături de Pacepa, al cărții „Disinformation” („Dezinformarea”). 

La moartea lui Pacepa, Ronald Rychlak a declarat pentru un post TV din România: „Sper că românii vor realiza că și-a riscat viața ca să facă ceea ce a crezut că ar fi cel mai bine pentru români, întrucât putea dezvălui ceea ce se întâmpla în realitate [în țările comuniste, inclusiv în România]. Cred că Pacepa a contribuit enorm la căderea Cortinei de Fier, la căderea comunismului. /…/ A încercat să dezvăluie partea malefică a totalitarismului /…/. Sper că va fi amintit drept cineva care chiar s-a sacrificat din iubire pentru țara sa”. 

Dar, așa cum spune un proverb, nimeni nu-i profet în țara lui… Străinii-l apreciază mai mult decât românii. Unii îl consideră trădător, alții erou. Eu cred c-a fost și una și alta. A fost erou tocmai pentru că a fost trădător. Tocmai pentru că a trădat infernul. Infernul comunist, nu pretinsul paradis comunist. Comunismul a fost un fel de pseudonim al Infernului. Iar a trăda infernul reprezintă forma supremă de eroism. Pacepa nu a trădat doar regimul comunist din România. L-a trădat la nivel mondial. 

Să nu uităm că peste o sută de milioane de oameni au fost uciși în numele comunismului — un sinistru record mondial în istoria umanității. În Europa postbelică, România a îndurat cel mai cumplit regim comunist, cu cele mai multe victime față de numărul populației, și cu cea mai înfiorătoare poliție politică – Securitatea –, pe care Pacepa a slujit-o până în 1978. Dacă în 1978 Pacepa nu ar fi trădat comunismul, poate că nu ar fi căzut nici măcar azi. Gorbaciov a încercat să-l salveze reinventându-l sub forma „comunismului față umană”. Dar există infern cu față umană? 

Dacă Pacepa nu ar fi trădat comunismul, câte milioane de oameni de pe planetă ar mai fi fost uciși în numele comunismului în cei 32 de ani care au trecut de la căderea lui?

Sabina Popescu: Majoritatea românilor îl consideră pe generalul Pacepa „trădător” sau „erou”?

Sorin Ilieșiu: Respectatul Marius Oprea, doctor în istoria Securității, a concluzionat astfel ceea ce a scris la moartea lui Pacepa: „Pe 14 februarie a murit un erou”.

D-l Petre Mihai Băcanu, deținut politic înainte de căderea lui Ceaușescu, directorul miraculosului ziar care a devenit „România liberă” după 1989, a spus referindu-se la Pacepa: „A-l trăda pe Ceaușescu nu te face trădător de țară, iar eu nu am auzit de un alt element care să indice trădarea”. 

În anul 2009, celebra Lucia Hossu Longin a realizat pentru TVR un interviu filmat cu Pacepa, transcris în cartea „Față în față cu generalul Ion Mihai Pacepa”. Citez din ceea ce a spus atunci d-na Hossu Longin: 

„Actul generalului Pacepa, care în 1978 a refuzat să mai continue războiul secret al lui Ceaușescu împotriva NATO, a reprezentat o premisă, un început, un prim pas al integrării României în alianța nord-atlantică. Pacepa a fost cel mai înalt oficial al Pactului de la Varșovia care a trecut de partea Occidentului. A contribuit substanțial la neutralizarea acțiunilor de spionaj și de diversiune îndreptate împotriva NATO și la demolarea imperiului sovietic. /…/ 

A deconspirat imaginea reală a lui Ceaușescu în fața lumii întregi și a permis opiniei publice să-l vadă așa cum puțini și-l închipuiau: un asasin și un terorist internațional, care își crease prin DIE (Direcția de Informații Externe a Securității) o societate româno-sovietică însărcinată cu furtul de tehnologie occidentală, cu contrabanda de arme, de droguri, cu vânzarea de germani și de evrei, cu răpirea și asasinarea adversarilor politici din exil. /…/ 

Interesele naționale ale României n-au fost niciodată reprezentate de comunism și de fosta Securitate”. 

Pacepa a fost apreciat și în Raportul oficial în baza căruia regimul comunist a fost condamnat în anul 2006. Citez câteva rânduri din acest raport, redactate de istoricul Marius Oprea: «După Ion Mihai Pacepa, un român din cincisprezece ar fi fost angajat sau colaborator apropiat al Securităţii. Aceasta ar fi dispus, în plus, de aproximativ trei milioane de informatori, mai mult sau mai puţin voluntari /…/. Autocenzura şi delaţiunea deveniseră o a doua natură pentru mulţi… /…/ Pacepa a avut un rol excepţional în demascarea naturii criminale a regimului şi a Securităţii de cartea sa „Orizonturi roşii”. Securitatea şi moştenitorii săi nu i-au iertat vreodată lui I. M. Pacepa ceea ce ei consideră a fi fost o „trădare”.» 

Sabina Popescu: Ce ne-ați mai putea spune despre „Orizonturi roșii” (Red Horizons), faimoasa carte a lui Pacepa citită de milioane de oameni, pe care ați primit-o de la autor cu o dedicație extrem de onorantă?

Sorin Ilieșiu: Voi cita chiar din Nota biografică a generalului pe care dânsul mi-a trimis-o odată cu cartea: „În noiembrie 1987 Pacepa a publicat în SUA „Red Horizons” precum și o traducere a ei în limba română, „Orizonturi Roșii”, care a fost introdusă ilegal în România. Cartea a fost prezentată în episoade la postul de radio „Europa Libera” în anii 1988 și 1989 [majoritatea românilor ascultau atunci „Europa Liberă”. Evident, în secret, pentru a nu fi „turnat” la Securitate, întrucât după o asemenea „turnătorie” erai pedepsit. Bine-nțeles, neoficial]. La 25 decembrie 1989, Ceaușescu și Elena au fost condamnați la moarte și executați pe baza unor acuzații provenite aproape cuvânt cu cuvânt din „Red Horizons”. A doua zi după executarea Ceaușeștilor, cartea „Orizonturi Roșii”a început să fie serializată în ziarul Adevărul (care înlocuise „Scânteia” [ziarul Partidului Comunist Român]), cu mențiunea că „a jucat un rol de necontestat” în răsturnarea tiranului. În următorii ani „Red Horizons” a fost tradusă în 27 limbi. Cartea continuă să fie și azi în librării după 22 de ani de la apariție”. …Chiar și acum, după 34 de ani de la apariție, cartea nu a dispărut din librării. 

Sabina Popescu: Cum vă raportați la ideea existenței unor victime ale acțiunilor lui Pacepa? Credeți în reabilitare? Sunteți de părere că generalul Pacepa este unul dintre personajele politice importante care s-au căit de păcatele lor?

Sorin Ilieșiu: Având în vedere că a fost unul dintre șefii Securității, au existat mii de victime ale acțiunilor lui, atât înainte de 1978 – când a trădat comunismul -, dar și după, tocmai pentru că l-a trădat, trădându-și inclusiv colegii din Securitate. Victimele lui Pacepa au avut de suferit, dar Pacepa a spus că a refuzat să ucidă. 

Așa cum spuneam mai sus, trebuie să ne gândim mai degrabă la milioanele de vieți salvate la nivel mondial prin trădarea infernului comunist de către Pacepa. În opinia mea, trădând comunismul și luptând pentru nimicirea lui, Pacepa s-a căit pentru toate păcatele și, totodată, s-a autoreabilitat în cel mai înalt grad. Iar referindu-ne la victime, cel mai bine e să-i dăm lui cuvântul, citând chiar din „Orizonturi Roșii”: 

«În 1951, când am devenit ofiţer de Securitate [anii 1950 au fost cei mai cumpliți ani ai comunismului în România], mi-am jurat că nu mă voi lăsa implicat în acţiuni care să ducă la pierderi de vieţi omeneşti. /…/ În anii negri în care am lucrat pentru Securitate şi DIE am comis nenumărate fapte reprobabile, dar mi-am respectat cu sfinţenie acel jurământ. Până acum [în anul 1978], generalul Doicaru, care a fost şef al DIE din 1959, a condus toate «operaţiunile ude», cum se numeau în jargonul serviciilor de spionaj ale blocului sovietic asasinatele politice comise în Occident. Acum eu eram şef al Casei Prezidenţiale şi nu mai puteam evita implicarea în asasinate, care deveniseră instrument de politica externă. /…/ 

În memorabila zi de sâmbătă 22 iulie 1978 eram cu Ceauşescu pe plaja lacului Techirghiol. /…/ În mijlocul lacului, unde nimeni nu ne putea auzi /…/ mi-a murmurat în ureche: „N-Noël t-trebuie omorât!” Noël Bernard era directorul programului în limba română al postului de radio Europa Liberă, căruia Ceauşescu îi vroia demult capul. /…/ Ceauşescu s-a apropiat şi mai mult de mine: „Dă-i-l pe «Radu»”, mi-a şoptit, referindu-se la pulberea de izotop de taliu, primită de la KGB care, odată ingerată, provoca o formă letală de cancer galopant [«Radu»: mijlocul «radioactiv» de a ucide]. „Ai î-înţeles?” –Am înţeles, tovarăşe Comandant Suprem! –„Dup’aia celelalte «vespi», una dup’alta. Începând cu Goma şi Georgescu”. 

Scriitorul Paul Goma, care acum locuia la Paris, şi jurnalistul Emil Georgescu, de la postul de radio Europa Liberă din München, erau de asemenea, de mult pe lista lui Ceauşescu. „La ăştia le dai Semtex…”, m-a instruit Ceauşescu profesional. Semtex era un exploziv /…/ pentru acţiuni teroriste internaţionale. „…Un pachet plin cu Semtex, să-i facă carne tocată”, a explicat Ceauşescu. El s-a referit la pachete explozive ce trebuiau trimise prin poştă victimelor sale. „Apoi trebe distrus întreg vesparu!” «Viesparul» era sediul central al Europei Libere din München. „O valiză plină cu Semtex!” 

Timp de 27 de ani am trăit cu coşmarul că într-o zi am să primesc un asemenea ordin. /…/ M-am reîntors la Bucureşti /…/ hotârât să fac, în sfârşit, acel pas care nu avea întoarcere. /…/ Atunci am înţeles, fără drept de apel, că aberantul comunism importat din Moscova va duce România la faliment total şi am decis să mă desprind de el. Actul fizic s-a dovedit însă mult mai dificil de realizat decât decizia mintală». 

Sabina Popescu: Credeți că Pacepa va fi reabilitat în ochii tuturor românilor? 

Sorin Ilieșiu: Sunt convins că da. Ceaușescu, chiar dacă a fost implicat în omucideri, chiar dacă a făcut atât de mult rău, a fost deja reabilitat de majoritatea românilor pentru că a făcut și mult bine. Care nu i se poate contesta. Opinia generală e că a făcut mai mult bine decât rău. Poporul are întotdeauna dreptate… La fel și Pacepa: a făcut mult mai bine decât rău. Deosebirea e că Pacepa nu a fost implicat în omucideri și că, luptând eficient împotriva comunismului, a făcut bine nu doar românilor, ci oamenilor de pe cinci continente care-au scăpat din iadul comunist sau care încă nu ajunseseră să-l cunoască pe pielea lor. Visul lui Lenin și Stalin era ca „raiul” comunist să se extindă pe întreaga planetă. Binele făcut de Pacepa e aproape necunoscut. El trebuie cunoscut și recunoscut. Nu doar în România. Pacepa ar fi meritat cu adevărat Premiul Nobel pentru Pace. În niciun caz Ceaușescu! Acesta spera că va primi „Nobelul” datorită ordinelor pe care i le-a dat lui Pacepa în acest sens.  

Sabina Popescu: În ce context ați intrat în legătură cu generalul Pacepa? 

Sorin Ilieșiu: …E o poveste foarte foarte lungă în finalul căreia cred că generalul a avut un rol decisiv…

În 30 aprilie 2005 am lansat „Proclamația pentru România”, publicată pe prima pagină a ziarului de audiență națională „Ziua”, condus de Sorin Roșca Stănescu. Primul deziderat al Proclamației era Procesul Comunismului și condamnarea morală a crimelor comuniste.

Citez: 

„Având în vedere că România a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa, ea fiind singura ţară în care înlăturarea comunismului s-a făcut cu vărsare de sânge, România trebuie să fie prima ţară în care să aibă loc Procesul Comunismului. Propunem organizarea acestuia în cursul anilor 2005-2006, condamnarea tuturor crimelor, ororilor şi abuzurilor comise de regimul comunist; condamnarea celor mai multe dintre acestea ar trebui să fie exclusiv morală în spiritul iertării creştine şi al reconcilierii naţionale”. 

           Președintele României Traian Băsescu a refuzat să dea curs unui asemenea deziderat, motivând că nu există „dovezi” ale crimelor comunismului și că ar putea lua în considerare  o asemenea condamnare doar dacă ar exista un raport al crimelor comuniste, similar cu Raportul „Comisiei Wiesel” referitor la Holocaust. Ca urmare, toată țara aștepta ca Președintele Băsescu să înființeze o Comisie care să prezinte crimele comuniste, la fel cum fostul președinte Ion Iliescu înființase în 2003 „Comisia Wiesel”. Dar Președintele Băsescu nici măcar nu a anunțat că ar înființa o asemenea comisie… 

După șase luni de așteptare zadarnică, m-am decis să redactez de unul singur un scurt Raport în baza căruia i-am cerut public Președintelui să condamne regimul comunist ca nelegitim și criminal. Raportul (redactat mai ales pe baza materialului documentar al Memorialului Sighet) precum și scrisoarea mea deschisă au fost publicate de BBC-România, în 5 oct. 2005, vezi AICI, și în formă integrală, de ziarul „Ziua” în 24-26 oct. 2005, AICI. În anul 2006, Raportul a fost publicat și în Revista 22 a Grupului pentru Dialog Social – AICI)

Dar președintele Băsescu a ignorat atât scrisoarea deschisă cât și Raportul. Atunci, pentru a-l obliga pe președinte să reacționeze pozitiv, mi-a venit ideea să redactez un apel care să nu fie semnat doar de mine, ci de cât mai multe organizații civice și sindicale (precum sindicatul d-lui Bogdan Iuliu Hossu, “Cartel Alfa” care avea un milion de membri), și, mai ales, de personalități de notorietate pozitivă care să-l determine pe președinte să nu mai ignore apelul – vezi AICI. 

Am cerut semnătura unor personalități precum, citez din memorie: Doina Cornea, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, C-tin Ticu Dumitrescu, Ana Blandiana, Ion Caramitru, Mircea Cărtărescu, Lucia Hossu Longin, Vasile Puşcaş (eminentul istoric din Cluj, artizanul aderării României la NATO și al integrării în Uniunea Europeană), Maia Morgenstern, Părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, Octavian Paler, Cornel Nistorescu, Cristi Puiu, Oana Pellea, Romulus Rusan, Stela Popescu, Andrei Pleşu, Alexandru Arșinel, Gabriel Liiceanu, Dan Puric, Marius Oprea, Alex. Ştefănescu, Norman Manea, Nicolae Manolescu, Virgil Nemoianu, Nae Caranfil, Adrian Titieni, Stelian Tănase, Alexandru Zub, Emil Brumaru, Victor Rebengiuc și foarte mulți alții. Apelul a fost semnat de peste 700 de personalități de prestigiu.

Jurnalistul Andrei Bădin a obținut pentru Apel câteva semnături importante din diaspora, precum cea a savantului de la NASA Constantin Răuță, care, în 1973, la 32 de ani a „defectat” în SUA (a fost condamnat la moarte de Ceaușescu pentru că „trădase” comunismul, așa cum va face Pacepa în 1978). Andrei Bădin și C-tin Răuță mi-au spus că și generalul Pacepa vrea să semneze apelul, dar aștepta o reacție din partea mea, …probabil pentru că știa că mulți îl considerau „trădător de țară”… Dar eu știam că trădase doar regimul comunist, nu și România… Sincer să fiu, mi-aș fi dorit ca toți foștii lideri ai partidului comunist și ai Securității să semneze apelul… Orice om are nu doar dreptul, ci și obligația morală să regrete, să se căiască, pentru a putea renaște… De fapt înainte de căderea comunismului nimeni nu mai credea în el. 

Sabina Popescu: Au existat reacții negative față de semnătura pe apel a generalului Pacepa?

Sorin Ilieșiu: Poate că au existat dar nu s-au manifestat public. Poate că atunci, în 2006, înainte de integrarea în UE atât de râvnită de români, a fost singurul moment de solidaritate a societății românești postcomuniste. Aproape toate ziarele și revistele susțineau acest demers civic. Semnătura  lui Pacepa a fost extrem de mediatizată. Sunt sigur că a avut un impact hotărâtor asupra președintelui Băsescu. Veți vedea de ce… 

În 10 martie 2006 am înregistrat oficial apelul la Registratura Președinției României, anexând la apel Raportul redactat de mine în toamna lui 2005. Am anunțat presa că președintele trebuie să răspundă în cel mult 30 de zile la apel, conform legii. Dar în pofida tuturor semnăturilor prestigioase de pe Apel, președintele l-a ignorat din nou. Nu înțelegeam de ce ezita. Abia mai târziu am înțeles …datorită generalului Pacepa. 

Disperat fiind de lipsa de reacție a președintelui, în 4 aprilie 2006 i-am scris din nou, aducându-i argumente în plus. Care să-l șocheze! Să-l cutremure! Și să nu mai poate ignora apelul! Eram în postul Sfintelor Paști… I-am scris că tocmai am completat Raportul cu lucrurile cumplite pe care erau obligați să le facă deținuții politici de Sf. Paști și de Crăciun, în cadrul așa-zisului Fenomen/Experiment Pitești. Citez din Raport:

 „Exemple de torturi psihice:  a). În noaptea Paştelui, deţinuţii care refuzau să-şi facă “autodemascarea” totală (să spună tot ce se presupunea că n-au declarat în timpul anchetelor la Securitate) sunt împărtăşiţi cu materii fecale;  b). Cei bănuiţi că încă ascund informaţii despre participanţi la acţiuni anticomuniste, sunt băgaţi de torţionari cu capul în tinete [recipiente pentru excremente] cu urină; /…/  d). În ziua de Crăciun, un deţinut este forţat să se aşeze pe tinetă pentru a simboliza naşterea lui Isus; ceilalţi deţinuţi politici sunt forţaţi să stea în genunchi şi să i se închine.” 

Scrisoarea a apărut în dimineața de 5 aprilie pe prima pagină a revistei „Observator cultural”. Abia atunci președintele „a cedat” și a înființat o Comisie prezidențială (din care am făcut și eu parte) care a elaborat un „Raport final” (coordonat de Vl. Tismăneanu) în baza căruia președintele a condamnat regimul comunist ca ilegitim și criminal; …exact așa cum îi cerusem. La finele anului 2006, visul meu devenise realitate. M-a impresionat titlul unui articol care apăruse în presă: „Un miracol și o enigmă: condamnarea comunismului”.

Din păcate, cu toate că patrona majoritatea parlamentară PNL-PD („Alianța Dreptate și Adevăr”…), Băsescu nu a dorit ca Raportul să fie adoptat de membrii Parlamentului. A refuzat să-l supună la vot, așa cum îi cerusem când ne-am întâlnit. Ulterior, Raportul a fost extrem de contestat, inclusiv de mine, mai ales că în cele 666 (!) de pagini format A4 ale sale nu se spune nimic, dar absolut nimic!, despre batjocorirea credinței creștine (mai ales în anii ’50) de către regimul comunist, în condițiile în care poporul român a fost – și a rămas – cel mai religios din Europa. Asta a fost, cred eu, păcatul de moarte al „Raportului final”, care nu va fi „final” pentru că în 2015 Senatul României a adoptat, cu o majoritate masivă, proiectul meu de lege prin care Academia Româna va elabora un nou raport care ar urma să fie adoptat în Parlament. Proiectul e pe ordinea de zi a Camerei Deputaților de ani de zile.

Sabina Popescu: Credeți că acum, având un nou Parlament, proiectul va fi adoptat și de Camera Deputaților?

Sorin Ilieșiu: Sunt sigur. Pentru că Partidul Social Democrat s-a reformat. Actualii lideri vor acționa astfel încât toți deputații PSD să voteze acest proiect. Am încredere în președintele Marcel Ciolacu și în președintele Consiliului Național Vasile Dâncu, unul dintre cei mai apreciați sociologi. D-na prim-vicepreședinte Gabriela Firea a susținut cu deosebit entuziasm acest proiect în 2015 când eram colegi în Senatul României, d-l prim-vicepreședinte Sorin Grindeanu vine din Timișoara anticomunistă, iar d-l secretar general Paul Stănescu este un militant antitotalitar. PSD are acum lideri favorabili unui asemenea proiect. PNL, USR-PLUS, AUR și UDMR, conform propriului statut, sunt partide antitotalitare și am convingerea că vor vota pentru adoptarea proiectului, aproape în unanimitate, așa cum a fost adoptat de Senat, în 2015. Votarea proiectului în Cameră a fost blocată de fostul lider al PSD, Liviu Dragnea, care nu a înțeles miza uriașă a unui asemenea proiect.

(Între timp, pe data de 10 februarie, parlamentarii României au votat în majoritate contra proiectului fostului senator Sorin Ilieșiu.

Toți membrii AUR și majoritatea din PSD au votat contra respingerii proiectului inițiat de fostul senator, în timp ce liberalii și USR-PLUS au votat pentru respingerea proiectului. Situația voturilor o prezentăm mai jos:)

Subliniez că președintele Academiei Române, excepționalul istoric Ioan-Aurel Pop, a declarat public că este întru totul de acord cu acest proiect. Citez din declarația dânsului care m-a impresionat atât de mult încât am inclus-o în Expunerea de motive a proiectului. Evident, toți senatorii care au votat proiectul au apreciat argumentele președintelui Academiei. Sunt convins că și deputații noului PSD le vor aprecia: 

„…Contextul politic actual pare să fie, din anumite motive foarte recente, favorabil. Să nu uităm că nu departe de graniţele noastre, chiar în interiorul statului românesc Moldova, flutură (pe Nistru) steaguri oficiale roşii cu secera şi ciocanul şi tronează statui ale lui Lenin. /…/ Ameninţarea totalitaristă şi chiar comunist-totalitaristă nu a trecut! /…/ 

Din păcate, mulţi români, inclusiv tineri (prost sau tendenţios informaţi), au sentimente de nostalgie faţă de comunism. /…/ Implicarea Academiei Române, ca instituţie, ar putea conferi o garanţie de seriozitate pentru realizarea unui act cu adevărat important, memorabil, edificator şi util. /…/ 

Nu cred că această condamnare ar fi tardivă în sine, în esenţă. /…/ Este vorba aici despre o chestiune de demnitate colectivă românească, de demnitate naţională. /…/ Beneficiile unui astfel de act sincer şi fără avantaje pentru persoane individuale şi grupuri ar fi exclusiv de ordin moral şi spiritual: am privi cu fruntea sus viitorul, ne-am putea ocupa mai bine de prezent şi am putea considera trecutul drept viaţă trăită şi nu literă moartă. /…/ Paradoxal, actele de acest fel, deşi neagă ceva, conduc la mari afirmaţii colective, la renaşteri, la infuzii de speranţă şi de optimism. Altminteri, totul devine de prisos. /…/ 

Academia Română este /…/ cel mai important for de cercetare şi de consacrare a valorilor intelectuale din această ţară. /…/ Academia Română – în afara academicienilor – are expertiza necesară /…/ prin instituţiile specializate pe care le are şi care sunt conduse şi formate din oameni credibili, tineri şi relativ tineri. /…/ 

Regimul comunist din teritoriile care au aparţinut României până în 1940 şi din nou între 1941 si 1944, fiind apoi cucerite şi stăpânite de URSS (1944-1991) [Basarabia și Bucovina de nord], este parte a istoriei românilor şi trebuie amintit în raportul respectiv./…/ 

Raportul acesta s-ar putea impune prin claritate, preciziune şi conciziune – care sunt trei caracteristici ale stilului şi trei secrete ale comunicării eficiente – dar mai are nevoie de ceva spre a nu rămâne literă moartă. Are nevoie de un spirit de echilibru, pe fondul fermităţii sale”.

Sunt convins că anul acesta Camera Deputaților va adopta proiectul, astfel încât viitorul raport al Academiei Române să poată fi elaborat și adoptat de Parlament cât mai curând posibil. România ar fi prima țară din lume care ar condamna crimele totalitarismul comunist, așa cum se cuvine, în baza unui raport academic, incontestabil, conceput cu bună credință.

Sabina Popescu: La ce vă refereați când spuneați că semnătura generalului Pacepa pe apelul dvs a avut un rol decisiv pentru ca președintele Băsescu să nu mai ezite să condamne crimele comuniste?

Sorin Ilieșiu: M-am referit la scrisoarea de foarte mare actualitate despre …„Băsescu-Petrov”, primită de la generalul Pacepa în 4 ian. 2010: 

«Dragă Domnule Ilieșiu, atașez un capitol din trilogia „Cartea Neagră a Securității”, (Omega-Ziua, 1999), în care am explicat de ce toți căpitanii de nave au fost colaboratori ai DIE, și cum s-a ajuns la această anomalie. Într-un articol publicat acum câțiva ani în Jurnalul Național am relatat ca Băsescu a fost colaborator al DIE (Direcția de Informații Externe a Securității), și că a fost utilizat exclusiv pentru import ilegal de echipamente supuse embargoului, pe care DIE le obținuse din Occident. Tot în acel articol am precizat că TB nu a fost folosit de DIE pentru alte forme de spionaj. 

Din păcate TB, care declarase în repetate rânduri – inclusiv sub jurământ – că nu a colaborat cu Securitatea, nu a avut curajul să înfrunte realitatea. Ulterior, ziaristul Andrei Bădin a publicat un serial de articole atestând că Băsescu a fost și informator al Direcției de Securitate Constanța, și a publicat documente atestând numărul dosarului său de informator (fotocopiile documentelor pot fi gasite pe blogul lui Bădin). Din pacate TB continuă să nege.  

Când am publicat „Cartea Neagră a Securității” [în 1999] nu auzisem înca de TB, și când am scris în Jurnalul Național despre colaborarea sa cu DIE nu am vrut să-l denigrez. Dimpotrivă. Am vrut să-l ajut să-și clarifice trecutul. Mi-a plăcut pro-Occidentalismul său, și am publicat în SUA numeroase articole favorabile la adresa sa. Dar oricât de mult mi-ar place TB, nu-i pot șterge trecutul. Mai devreme sau mai târziu, el va trebui să-l înfrunte. Istoria va scoate adevărul la suprafață. Este mult mai bine pentru TB să înfrunte acest adevăr, decât să fie înfruntat de el. Continui să sper ca TB va înțelege. 

Înca o dată, calde mulțumiri pentru enormele eforturi pe care le faceți ca să condamnați crimele comunismului în România. Istoria, sunt convins, le va consemna cu majuscule. Cu admirație și caldă prietenie, Mihai»

Sabina Popescu: Ce a apreciat cel mai mult generalul Pacepa în Raportul redactat de dvs, în anul 2005, pentru condamnarea regimului comunist ca nelegitim și criminal, mai ales că l-ați publicat cu un an înainte de elaborarea Raportului Comisiei Prezidențiale, finalizat în decembrie 2006?

Sorin Ilieșiu: Raportul este de fapt un Rechizitoriu cu 21 de capete de acuzare la adresa regimului comunist. Am pus capetele de acuzare în ordine cronologică.Generalul a părăsit România comunistă în anul 1978. Ultimele trei capete de acuzarese refereau la anii ’80, ani pe care generalul nu i-a trăit în România. Ultimele trei capete de acuzare l-au impresionat cel mai mult pentru că au reprezentat pentru dânsul confirmarea supremă că, în 1978, a decis corect să trădeze infernul comunist. Am fost foarte impresionat de comentariul dânsului… mai ales că aceste capete de acuzare au fost gândite și scrise de mine fără nicio sursă de documentare. Tocmai pentru că le-am trăit… Iată-le: 

19). Obligarea intenţionată şi nejustificată a imensei majorităţi a populaţiei României, în special în anii ’80, de a trăi în condiţii de mizerie extremă. Câteva exemple datorită cărora starea generală de sănătate a populaţiei a fost grav afectată: Înfometarea populaţiei prin “raţionalizarea alimentaţiei” şi cartelarea alimentelor de bază (carne, făină, ouă, unt, zahăr, ulei etc.); Neacordarea frecventă a asistenţei medicale de urgenţă în cazul persoanelor în vârstă; Oprirea intenţionată a căldurii şi lipsa cronică a apei calde în blocurile de locuinţe; Oprirea intenţionată a energiei electrice, a gazului metan şi a apei. De regulă, aceste opriri se făceau frecvent, pe perioade necunoscute şi fără o avertizare prealabilă. Menţionăm că situaţiile de reluare a livrării de gaz metan au determinat accidente şi cazuri grave de intoxicare cu gaz (unele soldându-se cu decese). Menţionăm de asemenea că în anii ’80 iluminatul public a fost oprit total sau aproape total. 

20). Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste. Toate formele de reprimare fizică şi pshihică, toate formele de mizerie materială şi morală, menţionate anterior în mod explicit sau implicit, au reprezentat tot atâtea mijloace de lezare a demnităţii umane, de umilinţă, de dezonorare, de înjosire, de degradare, de terorizare. Toate acestea au sădit în sufletul cetăţenilor români frica de sine şi frica de semeni, spaima generalizată, desperarea, deznădejdea, exasperarea, sentimentul zădărniciei, neîncrederea în sine şi în semeni, suspiciunea faţă de oricine – colegi, vecini, prieteni şi chiar faţă de persoanele cele mai apropiate. Toate acestea au reprezentat în mod programatic mijloace de supunere şi de menţinere a puterii comuniste.

21). Masacrarea cetăţenilor în timpul Revoluţiei anticomuniste din Decembrie 1989. Spre deosebire de toate celelalte ţări foste comuniste din Europa în care comunismul a căzut fără nici o victimă (sau aproape fără victime), România a fost singura ţară în care înlăturarea comunismului s-a făcut cu vărsare de sânge. Populaţia civilă paşnică şi neînarmată a fost masacrată: peste 1.100 de morţi şi peste 3.300 de răniţi. Numărul de victime vorbeşte de la sine despre criminalitatea regimului comunist din România.

Sabina Popescu: Ați avut ocazia de a-l cunoaște personal pe generalul Pacepa?

Sorin Ilieșiu: L-am cunoscut doar prin e-mail. De fapt nu aveam adresa de e-mail a dânsului. Corespondam prin intermediul d-lui C-tin Răuță cu care dânsul avea o relație de mare încredere. Dar cu d-l Răuță m-am văzut de multe ori la București (a murit anul trecut, Dumnezeu să-l odihnească în pace!, …a murit neîmpăcat întrucât Justiția română nu i-a anulat „condamnarea la moarte” (abolită în România imediat după omorârea soților Ceaușescu, 1990!), după un proces de peste zece ani. 

Am fost șocat când d-l Răuță mi-a spus că generalul nu mai seamănă absolut deloc cu cel care era în România. Imediat după ce a „defectat”, Ceaușescu l-a condamnat la moarte și a pus un premiu de două milioane de dolari pe capul lui. Yasser Arafat şi Muamar al-Gaddafi, pentru a-și demonstra prietenia față de Ceaușescu, au plusat și ei cu câte un premiu de un milion de dolari… Deci miza era de patru milioane de dolari. 

Ca urmare, Pacepa și-a făcut trei operații estetice pentru a-și schimba fizionomia, amprentele digitale și vocea; …și-a făcut operație la corzile vocale pentru a nu fi depistat „după voce”. Vocea fiecărui om are o anumită lungime de undă cu anumite caracteristici… Evident, oficial avea un alt nume. 

Am înțeles că după căderea comunismului, beneficiind de o identitate „neidentificabilă”, a fost chiar la arhiva KGB din Rusia, în calitate de cercetător american, ca să se documenteze pentru cartea dânsului, publicată în 2007, „Programmed to Kill: Lee Harvey Oswald, the Soviet KGB, and the Kennedy Assassination”, „Programat să ucidă: Lee Harvey Oswald, KGB-ul și asasinarea lui Kennedy”. 

Pacepa a demonstrat cu argumente imbatabile că președintele Kennedy a fost ucis de KGB. La ordinul cui? Evident că la ordinul șefului suprem al Uniunii Sovietice, Nichita Hrușciov, „reformatorul” comunismului și curajosul asasin moral post-mortem al fostului său idol, Stalin, cel mai mare criminal din istorie (din perspectiva numărului de victime), nominalizat de două ori (în 1945 și în 1948) la Premiul Nobel pentru Pace (!). Atunci, în epoca „Marii Terori” din Uniunea Sovietică, între anii 1936-1938, Stalin a masacrat între 3,5 şi 4 milioane de cetăţeni sovietici (…proprii lui compatrioți !), conform istoricului rus general-colonel Dmitri Volkogonov; …între 5 şi 7 milioane conform istoricului rus Roy Medvedev, între 6 şi 9 milioane conform istoricului american Robert Conquest, între 12 şi 15 milioane conform laureatului premiului Nobel Alexandr Soljenițîn. Ceva unic în istorie! Asta înseamnă comunismul! O mascaradă mai abjectă nu s-a mai văzut: genocidul propriului popor ascuns sub Premiul Nobel pentru Pace.

Sabina Popescu: Am observat că Ion Mihai Pacepa este una dintre personalitățile care și-au exprimat opinia cu privire la cartea dvs, Infernul vândut ca paradis, care de altfel a fost apreciată și la Cluj, inclusiv de scriitori – Vasile Gogea, de exemplu. Cum se face că generalul Pacepa v-a apreciat lucrarea?

Sorin Ilieșiu: După ce am finalizat cartea, m-am gândit că ea poate reprezenta o ocazie de a dezbate despre infernul comunist. Am apelat la cât mai multe personalități. Opinia generalului Pacepa era foarte importantă, ca expert în dezinformarea tipic comunistă. A vinde infernul ca paradis reprezintă culmea dezinformării… Dar generalul s-a referit în primul rând la demersul condamnării crimelor comuniste. A fost extrem de impresionat de Sinopsisul Infernului…, cu care debutează cartea.

Sabina Popescu: Au mai fost alți clujeni, în afară de scriitorul Vasile Gogea care au comentat cartea Infernul vândut ca Paradis?

Sorin Ilieșiu: Da, criticul literar Alexandru Cistelecan, regizorul de teatru Mihai Măniuțiu, poetul avangardist Virgil Mihaiu, scriitorul și antropologul Ovidiu Pecican, regizorul de film și profesorul Marius Șopterean. Le mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce au scris.

Infernul vândut ca paradis

S I N O P S I S 

Suntem un popor de amnezici. Aproape că am devenit dependenţi de amnezicele cu care am fost îndopaţi în timpul comunismului şi după. Din cauza asta am scris rândurile care urmează, adică ceea ce încă n-am uitat. 

Comunismul părea instalat pentru eternitate. Definitiv şi irevocabil. Nu aveam nici o îndoială că se va perpetua dincolo de vârsta propriei noastre generaţii. Căderea lui părea posibilă doar teoretic, într-un viitor mult prea îndepărtat. Uneori îndrăzneam să visăm măcar pentru viitorul viitorilor noştri nepoţi. Doar visele noastre scăpau de cenzura omniprezentă întrucât nu puteau fi nici controlate, nici denunţate, şi nici măcar supuse autocenzurii.

Peste noapte, România devenise o imensă închisoare politică din care nu se putea evada, un penitenciar gigantic cu 23 de milioane de deţinuţi care îndurau fără vreo vină comunismul – o pedeapsă criminală şi absurdă, impusă de fatalitatea istoriei. 

Comunismul – o cacealma genocidară. Comunismul a fost o scamatorie dusă la paroxism: iluzia minciunii verosimile tronând peste un torent de minciuni sfruntate.

Credo-ul secret al comunismului: totul poate deveni iluzie. Comunismul putea supravieţui doar prin dictatura iluziei totale. Ideologii comunişti au fost iluzioniştii răului absolut.

Iluzionismul comunist a proclamat negrul ca alb, răul ca bine, infernul ca paradis, ura ca dragoste. Totul poate părea altceva. Depinde în ce lumină şi din ce unghi privim. 

Nonvalorile trebuiau să ia locul valorilor, răsturnându-se astfel toate principiile. Nedreptatea trebuia să pară dreptate, injustiţia – justiţie, ilegalitatea era ascunsă în „legalitatea socialistă”, lipsa de etică şi de echitate era camuflată în „Codul eticii şi echităţii socialiste”.

Imoralitatea apare ca moralitate iar incorectul ca ceva corect. În frunte cu utopia comunistă, irealizabilul devine realizabil. Nefirescul e perceput ca firesc iar artificialul ca natural. Incredibilul e prezentat ca verosimil. Ceea ce e fals apare autentic. Ce e ireal sau născocit trebuie să pară real şi adevărat. Imaginea înşelătoare ia locul realităţii. Falsul se substituie adevărului.

Dumnezeu e preschimbat în Diavol, iar acesta e promovat ca Dumnezeu. 

Orice substituire e posibilă precum în cele mai fanteziste scamatorii. Dar iluzioniştii comuniştii n-au onestitatea scamatorilor care ne anunţă prin formula hocus-pocus că urmează o scamatorie.

Până şi culmea absurdului a fost decretată ca ceva eminamente logic şi raţional. 

Am fost figuranţi în marele spectacol comunist, fiind totodată spectatori ai acestuia. Dar aşa ceva e împotriva firii, e o formă de depersonalizare a celui obligat să asiste la propriul spectacol, o formă de negare atât a propriului ego cât şi a eului comun, o formă de dedublare şi de alienare a celor care se regăsesc pe scenă în ipostaza figuranţilor constrânşi să-şi uite calitatea iniţială de spectatori. 

Eram condamnaţi să participăm la interminabilul spectacol comunist cu intrare gratuită şi fără ieşire. Comunismul – un spectacol absurd, un abject bal mascat.

Real prin excelenţă, spectacolul comunismului a fost totodată un fals prin excelenţă, un spectacol nonreal, pseudoreal, ireal, suprareal, un amestec artificial şi nereuşit de realism socialist, pseudorealism, hiper-realism, suprarealism. Coabitarea acestora a eşuat finalmente într-un spectacol absurd.

Comunismul – ipostaza pilduitoare a absurdului. Iată câteva dintre atributele reale ale comunismului, trăite nemijlocit de noi: mincinos, nefiresc, neverosimil, incredibil, ireal, artificial, denaturat, contrafăcut, fals, aparent, iluzoriu, amăgitor, înşelător, fictiv, teatral, simulat, mimat; totul sub semnul absurdului.

Oamenii nu sperau pentru bine, ci pentru mai puţin rău. Răul mai mic însemna binele. Maleficul devenea astfel benefic. Binele oficial se substituia răului real. Binele comunist era compatibil doar cu superlativul absolut. Mai-binele nu era posibil nici ideologic şi nici logic. 

Comunismul – implozie în explozie, involuţie în evoluţie. Comunismul a fost condamnat la moarte înainte de-a se naşte.

Şansa eşecului a reprezentat singura şansă în comunism. Experimentul comunist nu a reuşit nicăieri în lume pentru că a fost conceput împotriva firii omeneşti. Reuşita eşecului a fost cea mai mare izbândă a comunismului.

Comunismul s-a sinucis datorită propriului anticomunism. Nimic nu a fost mai anticomunist decât comunismul real care l-a falimentat pe cel teoretic. Cei mai eficienţi anticomunişti au fost comuniştii.

Comunismul a căzut în propria-i capcană, iluzionându-se că minciuna totală ar putea funcţiona chiar şi împotriva firii omeneşti, şi, de ce nu?, chiar şi împotriva lui Dumnezeu care, evident, trebuia înlocuit cu ceva şi cu cineva. Ce şi cine putea fi un înlocuitor de Dumnezeu?

În timp ce-L negau, dictatorii comunişti încercau să-I ia locul.

Comuniştii l-au declarat diavol pe Dumnezeu. Din diavol au făcut un dumnezeu nou care a creat omul nou după chipul şi asemănarea lui. 

Facerea omului nou a presupus dezumanizarea celui vechi. Omul nou comunist – un posibil imposibil. Geneza omului nou a implicat mai multe componente. Reţeta de bază pornea de la combinaţia dintre un comunist cu faţă umană şi un anti-om. /…/

Omul nou – un anti-om cu faţă umană. Omul nou – un eşec perfect reuşit.

Comunismul a fost cea mai mare escrocherie: până şi infernul cotidian a fost vândut ca paradis terestru. Imposibilitatea travestirii definitive a iadului în rai a garantat eşecul comunist. Comunismul a fost un experiment apocaliptic.

*textele de mai jos au fost scrise în anul 2011 și au fost incluse în cartea Infernul vândut ca Paradis, Ed. Junimea, Iași, 2012*

Ion Mihai PACEPA despre Infernul vândut ca paradis

/…/ Asumarea răspunderii pentru crimele trecutului constituie una din cele mai dificile decizii ale trecerii de la dictatură la democraţie, deoarece este determinată nu numai de factori obiectivi ci şi emoţionali. În anii 1950, când am condus Misiunea Economică a României în RFG, am fost martor ocular al transformării Germaniei hitleriste în Wirtschaftswunder şi lider economic al Europei vestice. Dar parlamentul RFG a putut adopta legea pentru anularea sentinţelor şi reabilitarea juridică a celor condamnaţi pentru motive politice de regimul hitlerist doar în mai 1998. Într-un discurs istoric în faţa Bundestagului, Horst Heyman, legendarul preşedinte al comisiei naţionale care a iniţiat această lege, a cerut scuze poporului german şi restului lumii, în numele guvernului, pentru că Germania a avut nevoie de 50 de ani ca să ajungă aici. 

Dl. Sorin Ilieşiu, autorul acestei cărţi, este un Horst Heyman al României. La 10 martie 2006, dl Ilieşiu a iniţiat un convingator apel naţional prin care a cerut preşedintelui Băsescu să condamne oficial crimele comunismului. Acest patriotic apel (pe care l-am tradus în engleză şi l-am publicat în presa din SUA în 2006) a fost semnat de un imens număr de anticomunişti din ţară şi străinatate, şi a fost încununat de succes. La 18 decembrie 2006, România a devenit prima ţară din fostul bloc sovietic care a condamnat oficial crimele comunismului în baza unui raport. 

În Infernul vândut ca paradis, Sorin Ilieşiu continuă curajosul exemplu al lui Horst Heyman. /…/ Infernul vândut ca paradis este o mărturie oculară de o sinceritate dezarmantă. /…/

“Represiunea a fost pe măsura rezistenţei: în România a existat cel mai mare număr de deţinuţi politici raportat la numărul populaţiei”. Toate acestea au constituit premisele unei istorii unice, “nedrepte şi tragice, cinice şi absurde”. 

A urmat apoi o nouă etapă, dedicată creării omului nou, care a debutat prin “dezumanizarea celui vechi”. /…/ “Comuniştii l-au declarat Diavol pe Dumnezeu. Din Diavol au făcut un nou Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui”. /…/ Despre “trecut-prezent continuu, fără viitor”. Despre “dreptul de a nu avea”. Despre “ură ca dragoste”. Despre eşecul omului nou din cauza dificultăţii actorilor “de a intrepreta firesc nefirescul”. Despre comunismul care “s-a sinucis datorită propriului anticomunism”. 

Partea doua a cărţii este dedicată erei post-comuniste, pe care Sorin Ilieşiu o defineşte ca “lupta împotriva ocupaţiei românilor de către ei înşişi”. Greu de găsit o mai bună definiţie. /…/ 

Germaniei i-a trebuit o jumătate de secol pentru a condamna crimele nazismului deoarece această erezie s-a născut în glia ţării şi a făcut parte din fiinţa ei națională. Comunismul şi câinele său de pază, Securitatea, au fost însă exportate în România, care nu ar trebui să aştepte o nouă generaţie pentru a le condamna crimele. Acesta este mesajul istoric al cărtii Infernul vândut ca paradis. Sper că va rezona. 

Sper, de asemenea, că inepuizabilul autor al acestei cărţi va continua să militeze, cu aceeaşi dedicaţie, pentru a ajuta România să extirpe ultimele rămăşiţe ale tumorilor canceroase moştenite de la Ceauşescu. Energica activitate a d-lui Sorin Ilieşiu în fruntea societăţii civile, impecabilul său profesionalism, perseverenţa şi curajul său politic, precum şi îndelungata sa experienţă cinematografică ne dau garanţia ca va reuşi. 

Alex. ŞTEFĂNESCU despre Infernul vândut ca paradis

Sorin Ilieşiu este unul din puţinele nume fără pată din viaţa publică de azi. Reputaţia sa de om integru şi de artist demn, aflat de partea binelui, n-a fost şi nici nu poate fi pusă vreodată la îndoială.

În plus, este un mare talent al artei cinematografice. Sensibilitatea sa dureroasă, dorinţa intensă de comunicare, luciditatea, bucuria de a face film, totul contribuie la crearea unor opere cinematografice care au ecou în conştiinţa spectatorilor. /…/

Este vorba de un creator care îşi păstrează ingenuitatea, dar nu este un naiv. Are o concepţie despre film şi despre lumea în care trăieşte. Din acest punct de vedere, cartea sa Infernul vândut ca paradis poate fi considerată o performanţă intelectuală, fiind o combinaţie de reflecţie şi revelaţie. Înţelegerea atotcuprinzătoarea a istoriei recente şi a prezentului, a filmului şi a raţiunii sale de a exista face ca parcurgerea cărţii să reprezinte pentru cititor o baie de adevăr.

Pagini zguduitoare sunt consacrate comunismului, caracterizat, printre altele, ca o maşinărie monstruoasă de mistificare continuă a realităţii. La rândul lui, însă, Sorin Ilieşiu este un as al demistificării, care divulgă neobosit tehnicile de falsificare folosite de propagandiştii de profesie. 

Nu ştiu să se fi scris în ultimii ani fraze rechizitoriale, mai tranşante şi mai expresive la adresa comunismului decât cele ale lui Sorin Ilieşiu. Numai Petre Ţuţea mai avea asemenea iluminări de justiţiar.

Vasile GOGEA despre Infernul vândut ca paradis

Autorul se fereşte de o disecţie rece şi cinică a cadavrului molochului comunist, executând, însă, cu precizie de chirurg plastic, un spectaculos ecorşeu al acestuia. /…/ Dând deoparte pielea cosmetizată, Sorin Ilieşiu ne dezvăluie cu o exactitate necruţătoare adevăratul aspect al ţesuturilor, ligamentelor, grupelor de muşchi, reţelelor vasculare, articulaţiilor şi terminaţiilor nervoase care, ne dăm seama acum, abia mai susţineau în stare de funcţiune un organism aflat deja în descompunere. Rezultatul este o demistificare prin arătare, dezvăluire convingătoare şi, la fel de meritoriu, generatoare de puternice emoţii.

Aş fi vrut să închei prin a spune că este o carte frumoasă, în raport cu grozăvia temei. Dar, îmi iau imediat seama şi spun că e o carte necesară. Sorin Ilieşiu ştie cel mai bine acest lucru, de aceea a şi rescris-o, dându-i o arhitectură mai suplă, făcând-o mai transparentă dar şi mai impresionantă.

Cristian Tudor POPESCU despre Infernul vândut ca paradis

La multele însuşiri malefice pe care domnul Sorin Ilieşiu le identifică regimului care a stăpânit România până acum două decenii, aş adăuga încă una: comunismul e o specie de strigoi. Aidoma duhului neîmpăcat al unui criminal, el bântuie România şi după moarte. 

Cartea domnului Ilieşiu este un manual de alungare a nosferatului comunist când se apropie prea mult de noi.

Al. CISTELECAN despre Infernul vândut ca paradis

Din nuclee aforistice e făcută întreaga primă parte a cărţii lui Sorin Ilieşiu: o scriitură densă şi tensionată, dar mai degrabă implozivă decât explozivă, chiar dacă aforismele beneficiază de o poetică a extinderii (în aceeaşi măsură în care comentariile beneficiază de o poetică a densificării). Tensiunea şi densitatea acestor notaţii nu sunt, însă, decât o sublimare a amintirii (vii precum o rană) şi a coşmarului trăit, o elevare a lor în reflecţia de conştiinţă. Tocmai de aceea, oricât de sublimate ar fi lucrurile, chiar şi aforismele cele mai calificate păstrează o concreteţe dureroasă şi rămân în imediatul vieţii strivite de sistem. Ele nu se desprind de acest fond palpitant al concretului şi nu sunt, propriu-zis, meditaţii „pe marginea”, ci pure fulguraţii de concret. Când Sorin Ilieşiu consemnează că „viaţa era precum o pedeapsă continuă; aproape că nu mai merita trăită”, el transcrie un sentiment viu al sufocării. Reflecţiile sale sunt focalizate spre diverse aspecte ale vieţii sub comunism, dar ele au o conduită convergentă şi refac liniile unui coşmar existenţial (individual şi colectiv). Pare o carte de reflecţie (şi este), dar este o carte de durere; pare o confesiune (şi este), dar este o terapie de conştiinţă şi, mai important poate, de suflet. 

Cartea lui Sorin Ilieşiu are tranşanţa unei somaţii imperative de conştiinţă. 

Lucia HOSSU LONGIN despre Infernul vândut ca paradis

Îl  ştiu pe Sorin Ilieşiu din filmele lui. Este cea mai bună cunoaştere. Cel mai veridic atestat al atitudinii sale fără reproş în momente cheie ale luptei pentru democraţie de după decembrie 1989. Niciodată n-a creat nimic împotriva conştiinţei sale. Documentarul i-a fost o cale regală spre ceea ce trebuie să devină societatea românească după ce e limpezită de tot ce o desfigurează şi o murdăreşte.

Este un luptător neînfricat pentru adevăr, de multe ori îl chem telefonic şi vorbim pentru că am nevoie de curajul, de curăţenia lui sufletească. 

Scrie cărţi document în care explică printre altele şi arta filmului de propagandă comunistă precum şi cea de factură protestatară, anticomunistă. Cum este cartea de faţă. Nu există frontieră între filmele, cărţile şi gândurile lui Sorin Ilieşiu. Această integritate morală e o calitate rară la intelectualul român.

Lucid, neînfricat, independent şi mai ales, implicat cu toată fiinţa şi cu toate armele sale în apărarea libertăţilor civice şi a porţiei de libertate din decembrie 1989, Sorin Ilieşiu rămâne un luptător de neclintit de pe poziţiile sale. Mă regăsesc pe aceeaşi baricadă.

Academician Nicolae DABIJA despre Infernul vândut ca paradis

Sorin Ilieşiu face o vivisecţie a regimului comunist, cu incursiuni în istorie.

Primul practician al comunismului de pe mapamond a fost Irod, când a ucis 14 000 de prunci. Pe urmă au venit şi alţi irozi, care le-a sporit numărul, cel mai „setos” dintre ei fiind Iosif Stalin, Satalin, cum îi zic basarabenii diavolului care, conform afirmaţiilor lui Soljeniţîn, a masacrat 66 de milioane (!) de concetăţeni.

Trebuie pus semnul egalităţii între regimul comunist şi cel fascist, chiar dacă atrocităţile regimului comunist sunt mai multe şi mult mai mari. Pentru mulţi dintre concetăţenii noştri comunismul devenise un sinonim al morţii.

Zeci de mii de oameni puşi la zid, sute de mii de concetăţeni deportaţi, biserici aruncate în aer, clopote gâtuite, rugăciuni interzise, suflete mutilate – iată ce-a însemnat comunismul pentru generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri. /…/ Despre aceste adevăruri triste trebuie să se vorbească. Crimei trebuie să i se spună pe nume. Adevărul nu mai are răbdare să fie auzit.

Ceea ce face Sorin Ilieşiu seamănă cu o operaţie pe cord deschis, fără anestezie. El spune adevărul întreg. Cartea lui e mai mult decât necesară. Mai ales acum. Mai ales aici, unde comunismul îşi mai are prozeliţi. Pe care îi recrutează, pe unii, chiar din rândurile celora cu părinţi sau bunici ucişi de gloanţe leniniste.

Sorin Ilieşiu vine să ne atenţioneze: nu există infern cu faţă umană, nu credeţi în religia răului, nu credeţi în „adevărurile” care spun numai minciuni. El devine, prin memoria moştenită, un martor important la viitorul proces al comunismului.

Marius OPREA despre Infernul vândut ca paradis

Cine nu-l cunoaşte pe Sorin Ilieşiu? Cineast de mare valoare, de departe cea mai activă voce a societăţii civile, autor sau coautor al numeroase iniţiative civice, dintre care notabilă e aceea care a dus la condamnarea comunismului, Sorin Ilieşiu s-a dovedit pentru toţi cei ce îl cunosc şi un devotat prieten, un om pentru care dreptatea nu e un cuvânt, ci un scop. 

Perseverenţa luptei lui cu abuzurile Puterii, în încercarea de a împiedica şi amenda derapajele politice o dovedesc din plin. Dar Infernul vândut ca paradis mi-a demonstrat că Sorin Ilieşiu este şi un eseist de mare valoare, preocupat de ceea ce s-a petrecut cu noi în anii regimului comunist. Cu sufletele noastre. Abia acum, după lectura acestei cărţi, pot spune că îl cunosc pe Sorin Ilieşiu – un om puternic, viu şi bun, un etalon al onestităţii şi modestiei în prezent, totodată privind şi judecând lucid şi cu o nedisimulată tristeţe trecutul comunist. 

Gelu VLAŞIN despre Infernul vândut ca paradis

/…/ Infernul vândut ca paradis, o carte care dincolo de valorizarea literară o să rămână ca un fel de document istoric al perioadei comuniste pe care a trăit-o România. Maleficul adus în starea de metamorfoză, apocalipticul recenzat cu minuţiozitate sau ideología ca farsă monumentală sunt alte câteva teme abordate de Soria Ilieşiu în cartea sa. /…/

Bedros HORASANGIAN despre Infernul vândut ca paradis

Jos Comunismul! Strigam de mama focului în decembrie 1989 şi lunile ce au urmat după execuţia lui Nicolae Ceauşescu şi instalarea la putere a Frontului Salvării Naţionale. Jos comunismul! Tot scriam de zor exaltaţi în 1990 că a venit momentul dreptăţii, adevărului şi libertăţilor de tot felul. De a spune ce gândeşti, de a călători, de a dormi fără frica vecinilor şi colegilor că te vor turna /…/. Jos comunismul! S-a tot auzit în Piaţa Universităţii până ce a fost curăţată – termenul nu ne aparţine – de elementele huliganice /…/.

Doar că. Doar că mai există şi oameni ca Sorin Ilieşiu. Care nu cedează, oricât de singur ar rămâne. Mai există spirite care chiar cred în etică, adevăr, dreptate, libertate de expresie. /…/ 

Formulările lui Sorin Ilieşiu sunt dintre cele mai sugestive. Nu mai rămâne loc pentru nuanţe sau detalii. Ce nuanţe să mai găseşti după ce milioane şi milioane de oameni au fost ucişi cu bestialitate în fel de fel de Goulag-uri? (La chinezi au murit peste 30 de milioane de oameni în Lao Bai, aşc cum se numeau lagărele de concentrare chineze) /…/

Cartea lui Sorin Ilieşiu, oricât de pătimaş ar fi scrisă pe alocuri, este un îndreptar pătimaş al propriei noastre istorii. Al memoriei fiecăruia dintre noi.

Marius ŞOPTEREAN despre Infernul vândut ca paradis

/…/ O carte despre coşmar – şi despre imposibilitatea trezirii,/ O carte despre trezire – şi despre imposibilitatea memoriei, /…/ O carte care nu trebuia să fie scrisă scrisă – o carte care trebuia să fie scrisă de fiecare dintre noi…/ O carte pe care aş fi dorit să n-o fi citit niciodată – o carte pe care aş fi dorit să o citesc în fiecare zi…/ Dimineaţa, la prânz şi seara/ Ca o terapie împotriva urâtului din mine…

Varujan VOSGANIAN despre Infernul vândut ca paradis

/…/ Comunismul a afectat vieţile noastre pe parcursul mai multor generaţii. El a pătruns nu numai în casele noastre, dar şi în sufletele noastre. Prima generaţie a început să uite lucrurile pe care le văzuse, iar celelalte generaţii au crezut că aşa a fost de când lumea şi aşa va să fie mereu. Nu numai că memoria a fost gâtuită, dar a fost confecţionat un nou trecut, s-a creat o anti-memorie. Statuile oamenilor politici români au fost doborâte şi date la topit. La fel statuile regilor români. Numele lor încrustat a fost acoperit cu gips. În locul lor, manualele de şcoală au fost împânzite cu figurile comuniştilor ilegalişti, fără să se adauge că trecerea în ilegalitate s-a datorat atitudinii lor antiromâneşti. /…/

Din păcate, însă, comunismul nu a murit în decembrie 1989. /…/ Comunismul şi-a înscenat propria dispariţie pentru a putea supravieţui. Aşa cum un infractor îşi aruncă pardesiul în apă, neuitând să-i îndese, cu băgare de seamă, actul de identitate în buzunarul de la piept, pentru ca lumea să creadă că s-a înecat.

Aşa cum umezeala pătrunde în oase şi în tencuieli, tot aşa şi comunismul a pătruns în sufletele noastre. Trebuie să ne lecuim repede, până a nu-i contamina şi pe copiii noştri. Autorul acestor pagini, Sorin Ilieşiu, este o figură aparte: mânat de idealuri, mereu aflându-se de partea bună a istoriei, scormonitor, până la obsesie, după adevărurile istoriei recente, autorul unor pelicule memorabile despre realităţile tulburatoare ale anilor ‘90 şi despre eroii acelor ani, necontaminat de ambiguităţi şi neistovit de atâtea decepţii. Această carte a lui Sorin Ilieşiu devine, în sensul acesta, o carte de lecuire.