Alexandru Simon, cercetăror istoric angajat al Academiei Române, prezintă un scurt istoric al războaielor din Iugoslavia din anul 1991 și competiția de supraviețuire dintre România și Iugoslavia.
„Oficial, războaiele din Iugoslavia au început pe 26 iunie 1991, când Armata Naţională a Iugoslaviei a atacat Republica Slovenia. Aceasta îşi proclamase independenţa cu o zi mai devreme, pe 25 iunie. În realitate, războiul se instalase în Socijalistička Federativna Republika Jugoslavija (numele oficial, în sârbo-croată, al creaţiei lui Iosip Broz Tito) în urmă cu o lună. Nu atât prin ciocnirile, soldate cu morţi, dintre croaţi şi sârbi/ sârbi şi croaţi (unele dintre ele fiind considerate adevărate bătălii, precum confruntarea de la Borovo Selo din 2 mai 1991), cât prin blocarea unui jurist croat Stjepan (Stipe) Mesić.
În Iugoslavia
Mesić trebuia să devină preşedintele prin rotaţie al Iugoslaviei, o funcţie mai degrabă decorativă la acea vreme (adevărata putere era mai curând în mâinile primului ministru, care era, din 16 martie 1989, nota bene, tot un croat, Ante Marković). După dispariţia lui Tito (4 mai 1980), preşedenţia Iugoslaviei devenise o funcţie colectivă, împărţită între cele 6 republici ale federaţiei: Serbia (care conta şi pe două provincii socialiste autonome: Kosovo şi Vojvodina), Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia, Muntenegru şi Slovenia (înlocuiţi Vă rog cu Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Banat şi Transilvania, plus eventual şi Crişana şi Maramureş). Pe limba analiştilor americani ai administraţiei George Bush Sr.(1988-1992), era un cluster-fuck.
Sprijinită de Muntenegru (astăzi independent), Kosovo (astăzi, pentru destui, independent) şi Vojvodina (astăzi un „semi-protectorat” maghiar), Serbia a blocat instalarea lui Stipe Mesić drept preşedinte al Iugoslaviei, pe 15 mai 1991. Pe 19 mai, era programat un referendum pentru independenţa Croaţiei. 94% dintre votanţi au fost în favoarea independenţei. Peste nici zece zile, o paradă militară croată a avut loc la Zagreb. Pe 1 iulie 1991, după războiul de zece zile din Slovenia (de această dată), Mesić a fost numit totuşi preşedinte al Iugoslaviei. Era însă prea târziu. Sfârşitul Iugoslaviei începuse.
Între timp în România
Pe 30 aprilie 1991, fusese instalat guvernul Petre Roman III (şi ultimul), tot al Frontului Salvării Naţionale. În aceste condiţii, evident, pe 10 mai 1991, s-a cerut din nou revenirea regelui Mihai în ţară (avea să se producă abia peste un an, de Paşte). Pe 13 mai, într-o Românie devalizată şi devalorizată, s-a luat Hotărârea de Guvern numărul 352, privind aplicarea regimului devizelor în România. În termen de o lună jumătate (pe 3 iulie), România avea să se împumute de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare cu 180 de milioane de dolari (astăzi pare puţin, cam jumătate din valoarea lui Mbappé). Cam atât a fost valoarea calculată a prejudiciului în cazul băncii în vogă în mai 1991, Dacia Felix, recent înfiinţată (în martie). Poate unicul fapt pozitiv din acea lună a fost declararea Deltei Dunării drept zonă protejată internaţional, pe 21 mai. Dar, last but not least, tot pe 21 mai, la Chicago, a fost asasinat Ioan Petru Culianu (vinovaţii nu au fost prinşi).
Într-o Românie inundată de lipsuri, şi de ziare, marile griji erau micro şi cotidiene şi mai puţin macro şi internaţionale. În aceste condiţii, mai mare atenţie primea în timpul liber Divizia A (ajunsă la etapa a XXIX-a, la finalul lunii mai), care avea să fie câştigată de Universitatea Craiova (ultimul ei titlu), sau naţionala de fotbal, învinsă pe 23 mai de Norvegia (Haaland nici nu era născut). Dallas, Caracatiţa ori Twin Peaks reprezentau poate cele mai puternice „implicări” româneşti în tot mai globalizata lume internaţională.
De ce ei şi nu noi, sau invers
Se încetăţenise o zicere. România are doi prieteni: Iugoslavia şi Marea Neagră. Vorba s-a dovedit „cam” găunoasă, pentru toate părţile, prima dată pentru regimul Ceauşescu în decembrie 1989, la Timişoara. Privind în urmă, într-o lume marcată de „legende urbane”, între România şi Iugoslavia era (de fapt) o competiţie pentru supravieţuire, de parcă doar un stat putea rămâne în viaţă. Aceasta avea să se vadă cel mai bine în 1999, anul ultimei mineriade „din Regat” şi al segrărilor (universitare) clujene. În acel an, România (spre deosebire de vecina Ungaria) a permis NATO să bombardeze Belgradul.
În mai 1991, trecuse doar un an de la „evenimentele” de la Târgu Mureş. În martie 1990, în comparaţie, Iugoslavia părea un stat-model. Este ciudat că astăzi nimeni nu mai vrea să (se) audă despre acestea. Iar tăcerea îmbată.”
Alexandru Simon
Citește și: Istoricul Alexandru Simon lansează cartea ”Al treisprezecelea apostol Valachorum regulus”
