Cu mici excepţii (printre care cea mai de luat în seamă rămîne Rodica Ojog-Braşoveanu) pînă în 1989 policier-ul românesc a însemnat simplă maculatură. Gen cu reguli şi rafinamente proprii, doar aparent o cenuşăreasă a literaturii – Ernesto Sabato sau Vargas Llosa practicîndu-l cu succes, iar, la noi, pînă şi un Rebreanu simţindu-se tentat să-l încerce – policier-ul autohton era marcat de două disfuncţii fundamentale: clişeele ideologice şi lipsa crasă de talent literar a scriitorilor de romane poliţiste. Nici nu cred, de altfel, că putem vorbi de o tradiţie a acestuia în literatura română, literatură săracă şi în ceea ce priveşte romanul de aventuri – rămas blocat undeva la nivelul rîndurilor pentru adolescenţi, gravitînd plictisitor în jurul unor titluri precum „Toate pînzele sus” ori „Cireşarii”.
Înainte de toate gazetar (lucrează de foarte multă vreme la revista „Flacăra”), poet (a publicat mai cu seamă versuri pentru copii), eseist (are o carte despre Alexandru Philippide), George Arion face parte din stirpea – rară – a autorilor de policier-uri dotaţi cu inteligenţă, un minim talent şi umor. Apropiat oarecum de stilul ghiduş şi ironic al unui San Antonio, numit, cîndva, de Ov. S. Crohmălniceanu un „Raymond Chandler al României”, iar după apariţia volumului de povestiri poliţiste „Crimele din Barintown” un „George Arion al Americii” de către Alex. Ştefănescu, autorul a deprins şi practică toate regulile jocului de-a romanul poliţist, izbutind un lucru esenţial: să nu plictisească.
Romanul „Nesfîrşita zi de ieri” e un amestec de genuri, un melanj de policier, roman de aventuri, roman cu cheie şi o carte de memorii uşor fardate. Tema e simplă, traseul însă – ameţitor. În nici trei sute de pagini eşti plimbat de la Cotroceni la Casa Albă, de la Kremlin la ambasada română din Berna, de la Dubay în Beverly Hills, de la Tecuci la Tel Aviv, din Munţii Tirolului la Versoix; ai de-a face cu agenţi KGB, SRI, CIA, Mossad, cu terorişti arabi, cu „omul cu o mie de feţe”, asasin pe lîngă care ceva mai celebrul Carlos pare biet copil de ţîţă; printre personaje apar preşedintele României, cei ai Statelor Unite şi Rusiei, regele Mihai.
Chiar citită cu zîmbetul pe buze, cartea lui George Arion măcar nu te obligă să-ţi ascunzi discret, în bibliotecă, un căscat literar. Ce se întîmplă, de fapt? În 1992 ruşii se hotărăsc să ocupe România iar pentru asta au nevoie de o diversiune precum cea din ’89. Pentru a crea haosul social care să preceadă intervenţia militară directă se hotărăsc să-l împuşte, de Paşte, cînd se afla în ţară, pe regele Mihai. Pînă la urmă planul eşuează, după ce jumătate din serviciile secrete ale lumii ajută, chiar dacă discret, SRI-ul. Ar fi o lipsă de delicateţe să cauţi într-un asemenea volum măcar reziduuri de literatură „serioasă”. Hotarele lecturii sunt clar definite şi a discuta volumul mutîndu-l din poziţia în care singur s-a plasat n-ar face decît dovada unei ineleganţe a receptării. Fiind, structural, gazetar, George Arion îşi foloseşte, scriind, dotările primordiale: stilul e alert, cu decupaje scurte, ca de reporter care transmite în direct. În general, de altfel, George Arion n-are obsesia scrisului pentru eternitate şi nici nu păcătuieşte prin profunzime. Cărţile lui nu fac „victime colaterale” şi nici nu se concurează măcar pe ele însele.
Portretele personajelor, spre pildă, nu doar că sunt realizate în tehnică gazetărească dar nu se abat prea mult nici de la informaţia de pură sorginte jurnalistică. Invenţia e minimă, de parcă pe autor l-ar plictisi acest lucru şi ţine să nu-i plictisească nici pe cititori. Cine nu l-ar recunoaşte în zdrahonul de la Kremlin, „care bea de dimineaţa pînă seara şi de seara pînă dimineaţa” pe ţarul Boris? (Acelaşi care spune despre Ion Iliescu, după ce ia un gît de votcă: „E o şulfă!”) E greu, aflînd cîte ceva despre senatorul prin care ruşii îşi pun planul în aplicare, senator veşnic îmbrăcat în alb, care chefuieşte noapte de noapte la restaurantul Select şi ţine discursuri sforăitoare visîndu-se întîiul om din stat, să nu te gîndeşti la C. V. Tudor. Fără să inventeze la nivelul personajelor, George Arion mizează numai pe acţiune. Cît despre credibilitate, se explică singur: „Istorie este nu numai ce s-a petrecut, ci şi ce s-ar fi putut petrece”.
E greu să recomanzi o asemenea carte, cîtă vreme sunt alte sute de volume pe care ar trebui să le scoţi la vedere. Tot ce pot spune, la final, e că, terminînd lectura, m-am uitat cu fereală pe fereastră: eram convins că, undeva, departe, un agent secret se gîndeşte şi la mine…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here