Unde mai putem fugi din calea urii

Cred că ar trebui – măcar cei care pretindem că suntem creștni, Ortodocși și cu frica lui Dumnezeu – să ne rugăm mai mult pentru cei care nu pot, sau nu vor să ne înțeleagă. Dumnezeu iartă…  Nu știu cât de mult, sau cât de ușor va ierta uriașa cantitate de ură pe care au putut s-o stârnească acești doi oameni – candidații la preșidenție. Există oameni care te urăsc dacă alegi pe unul dintre ei. Asta,mai merge. Dar să fii urât dacă spui că îi detești pe amândoi, asta deja iese din orice normalitate.

E, totuși, prea mult. Oricum, Dumnezeu ne spune să nu răspundem cu ură, ci să ne rugăm pentru cei care ne urăsc. Mie, har Domnului, nu mi-e deloc greu s-o fac. Mă rog pentru prieteni și dușmani, de mult, de când am învățat, copil fiind, ”Tatăl nostru”.  M-a ferit, tot Dumnezeu să cred că le știu pe toate și să cred că aș putea cere cuiva, mai ales unui apropiat, să-și schimbe opțiunile, sau să-l judec pentru felul în care gândește. E ceva din păcatut trufiei în această atitudine și m-am ferit întotdeauna de asta…

Dar nu mă pot opri să nu mi se facă lehamite de lumea în care trăiesc și trăim…

Încep să rezonez tot mai mult cu personajele din ”Where the Wild Men Are with Ben Fogle”, transmis pe canalul BBC Earth, unde este prezentat sub denumirea „Unde se află oamenii sălbatici cu Ben Fogle”. În fiecare episod,  britanicul Ben Fogle călătorește în locuri izolate din întreaga lume pentru a întâlni persoane care au ales să părăsească societatea modernă pe care din varii motive – mai toate dramatice, de suflet, și să trăiască  în sălbăticie.  Fogle petrece timp cu acești oameni, explorând motivele care i-au determinat să adopte acest stil de viață și provocările pe care le întâmpină, și adesea simte nevoia să-i urmeze în hotărârea lor…

Mă simt, și eu, de multe ori, pe punctul de a părăsi această lume ”minunată”, în care prieteniile se termină în alegerile politice și ura pune stăpânire și chiar poate acoperi cele mai trainice și frumoase sentimente… Dacă aș avea cu cel puțin zece ani mai puțin și cu cel puțin cinci stenturi mai puține, aș face-o fără regrete.

Încă din timpul pandemiei, (momentul în care lumea a luat-o razna și a început să crească valul de frică și mai ales ură între oameni) plănuiam cu prietenul Bogdan Comaroni să ne retragem undeva în satul Brebu, unde el are o casă de țară, să cultivăm tutun, să fumăm și să bem cafea și rom la Mat, în centrul satului, cu sătenii, fără să ne dicteze nimeni mișcările firești. Era, și a rămas un vis frumos… Ne simțeam mai bine, doar imaginându-ne viața în libertate, fără coerciții și legi stupide.

Zilele trecute am simțit nevoia, acut, să-l recitesc pe Lino Aldani, unul dintre pionierii science-fictionului italian, și anume volumul ”Noapte bună, Sofia”, care îmbină elemente de anticipație cu reflecții filozofice și sociale profunde. „Când rădăcinile…” (Quando le radici…) este una dintre cele mai lirice și melancolice nuvele din volum.

Această povestire reflectă dorința de a scăpa de presiunile unei societăți moderne dezumanizante și de a regăsi autenticitatea într-un mod de viață arhaic și liber.

Cu prietenul și colegul de redacție Alin Fumurescu, minte luminoasă și un talent sclipitor, am fumat mii de pachete de țigări robotind, uneori flămânzi, la ”NU”, ”Ziua de Nord-vest”, ”Ziua de Ardeal”. L-a luat Dumnezeu și probabil e în drum spre Raiul scriitorilor și al fumătorilor, acolo unde sper să ajung și eu, când va spune El. Dumnezeu să-l odihnească…

Mii de ore de dezbateri, contraziceri, de comunicare, de șpritz, cafele și fum. Dar, mai ales de comunicare umană adevărată… Redacția era în vremurile acelea mai ceva decât o cafenea: puteai întâlni acolo, veniți pentru o discuție, o cafea și multe țigări, personalități culturale, scriitori, politicieni. O zi petrecută în acel mediu era, incontestabil o zi câștigată…

În acei frumoși ani se fuma și se (mai) bea în redacții. Pe atunci exista, încă, presă. Una adevărată… Și, nu părea nimeni dintre cei care veneau acolo, fumători, sau nu, deranjat de fumul de tutun.

Exact de aceea mi s-a făcut greață, văzând cu câtă cerbicie Consiliul Local Cluj-Napoca,  – autoritățile locale -, au inițiat un proiect de hotărâre care prevede interzicerea fumatului și a utilizării altor mijloace alternative la fumat (precum țigările electronice) în anumite spații publice.  Motivarea?  Se urmărește ”îmbunătățirea calității aerului și menținerea unui mediu curat și sigur pentru toți cetățenii ” .

Nici un cuvânt despre gravitatea pericolelor vizibile, mult mai grave precum poluarea cronică, dependența de tehnologie a copiilor sau consumul de droguri. Mai mult, Festivalurile, (Untold, etc), care adună anual mii de tineri, unde fenomenul drogurilor este imens, au fost, incredibil, exceptate. Acolo, da, se poatet fuma orice.  Țigări, electronice, și sau droguri. Ce mult le pasă mai marilor orașului!

Personajul principal din nuvela „Când rădăcinile…” de Lino Aldani se numește Arno Varin.  El este un tânăr de 28 de ani, originar din Roma, care lucrează într-o fabrică de componente electronice și, în paralel, se prostituează pentru femei bogate.  Dezgustat de viața sa superficială și alienantă, decide să se întoarcă în satul natal, Pieve Lunga, în căutarea autenticității și a rădăcinilor sale.  Acolo, după o serie de evenimente, se alătură unei comunități de romi, alegând să trăiască în afara normelor societății moderne.  Protagonistul, obosit de viața într-o societate supertehnologizată, alienantă și controlată, evadează în spațiul rural – un sat de la marginea Romei. Acolo, descoperă o comunitate nomadă de țigani care trăiește după reguli proprii, în afara sistemului. Inițial un outsider, protagonistul începe treptat să se integreze și să-și redescopere umanitatea.

Mă simt tot mai aproape de personajul lui Aldani. resimt această societate  din ce în ce mai rece, hiperorganizatã și dezumanizantă. Mă regăsesc tot mai puțin în această lume, nu mai simt că-i aparțin. Nu mă mai interesează progresul fără suflet…

Simt tot mai mult nevoia de libertate, oralitate, instinct. Lumea din fac parte nu mai oferă nici un model de autenticitate. Doar cel din Orwell, cu oameni fără identitate, încolonați și supravegheați; o lume tot mai lipsită de drepturi, anulate, unul câte unul…

Se calcă în picioare echilibrul dintre drepturile individuale ale fumătorilor și dreptul colectiv la un mediu sănătos. Și da, fumătorii au aceleași drepturi fundamentale ca oricare alt cetățean – dar aceste drepturi sunt sunt limitate și nimeni nu spune nimic.

De ce nu există în România baruri sau spații special pentru fumători? Legea antifumat (nr. 15/2016) interzice complet fumatul în toate spațiile publice închise, fără excepție pentru localuri „dedicate”. Spre deosebire de unele țări occidentale, legea românească este mai restrictivă, fără prevederi pentru „fumătorii organizați” (ex: cluburi de fumători, baruri private cu acces exclusiv).

Măsurile anti-fumat sunt excesive și discriminatorii pentru cei care fumează, mai ales că acestea nu sunt însoțite de soluții echilibrate sau alternative decente.

Problema reală a oficialilor nu e fumatul ca alegere personală, ci locul în care se fumează. Pe vremuri, fumatul în cafenea însemna oralitate, discuții, prietenii, cititul ziarelor, o comuniune și o relație interumană adevărată, nu un simulacru pe whazup și alte asemenea. Asta înseamnă azi un pericol pentru orice establishment. Acela al oamenilor care se adună, gândesc, fumează și vorbesc.

Există, orice s-ar spune, exercițiul provocat cu bună știință de către oficiali, – acela de cultivare a urii față de fumători, a dorinței de pedepsire a acestora… De aceea, discuția nu este despre găsirea unui echilibru între libertatea personală și sănătatea publică. Tema aceasta nu mai există.

De ce nu ia minunatul Consiliu Local Cluj în discuție creerea de spații special amenajate pentru fumători (inclusiv baruri unde accesul e voluntar)? De ce nu ne este clarificat legislativ a „spațiilor private” vs. spații publice. De ce acest fel de ”campanii” – din cale afară de populiste nu se referă și nu respectă alegerile oamenilor?

Modelele folosite în unele țări vestice, nu pare bun pentru Consiliul Local Cluj. De ce nu se vorbește despre ”Localuri pentru fumători”, care ar trebui să fie înregistrate și autorizate special? Eventual, impunerea ca personalul să fie proprietarul sau co-proprietari. De ce în Austria au fost posibile „Raucherlokale” – barurile exclusiv pentru fumători?

De ce în Germania, în unele landuri, există baruri mici (sub o anumită suprafață) care pot permite fumatul dacă nu angajează personal?

De ce Cehia și Slovacia permit spații special desemnate pentru fumători? Ajută la ceva hăituirea, umilirea fumătorilor, și excluderea lor completă din spațiile sociale? Mai e doar un pas spre retorica și mai agresivă sau supravegherea în spații intime, cum e propria locuință…

Există, după cum simt eu, cultivată cu inteligență, o ură – alt fel de ură decât aceea neapărat politică, dar în fapt tot atât de mizerabilă, a nefumătorului față de fumător, al oficialului față de cel pe care îl poți pedepsi, fiindcă nu e ca tine. Fiindcă nu poate fi ca tine. Fiindcă are alte rădăcini, altă devenire, alte experiențe,  altă copilărie, altele decât tine.… N-ai votat cum cred eu că ar trebui să votezi! Nu ești ca mine, nu faci ca mine! Fumezi,  deși eu nu fumez, deci, la galere!  Numai eu am dreptate! Plătește pentru alteritate, păduche! Mori în chinuri, nenorocitule!

Nu-mi rămâne decât să citesc, nostalgic povestirea lui Aldani – o critică subtilă la adresa societății moderne, care oferă confort dar răpește sensul. Citiți-o! Ea propune o reflecție asupra nevoii de identitate, comunitate și simplitate într-o lume tot mai artificială și mai plină de ură.

OCTAVIAN HOANDRĂ

sursă: evz.ro