Bun, astăzi e prima zi în care ne-am câștigat oarecum libertatea de a merge în spațiile publice deschise și închise fără mască. Am plecat de dimineață de acasă cu o euforie rar întâlnită, doar că m-am mai dezumflat un pic în autobuz când am constatat că absolut toți călătorii purtau mască.
Întreb puțin fâstâcită de moment o mămică care își ținea bebelușul în brațe, dacă am înțeles bine treaba cu masca și îmi răspunde că da, doar că clujenii simt nevoia să se protejeze și au luat în serios toate povețele date de autorități. No, ce să zic, eu care nici măcar nu mi-am luat masca de acasă, am primit prima lecție de responsabilitate, așa că atunci când am coborât, am intrat cuminte la o farmacie.
Apoi îmi caut iar porția de seninătate cu care mi-am început ziua și mulțumită că am intrat în rândul lumii, pășesc în razele soarelui asta de martie care ne cam încearcă. Pe stradă auzeam de regulă muzică în difuzorele amplasate la stațiile de autobuz centrale, dar azi m-au surprins cu știrile despre război. Și îmi dau seama că oricât de mult aș vrea să îmi impun o stare de bine, mă strânge anost imaginea în care un copil fuge din țara lui în brațele mamei, un tânăr care caută temător cu arma în mână, dușmanul.
De aia te întreb pe tine române, tu ce mai faci, cum te simți și cum te regăsești în rost și în privire, aici, acum, în secolul acesta când libertatea ne apasă greu?
