Valahii din Peninsula Sinai. Apărătorii mănăstiri Sfanta Ecaterina

Există un tărâm aflat între Egipt și Țara Sfântă, care este legat nu numai de istoria spectaculoasă a faraonilor sau de poporul evreu, ci și de valahii noștri, păstori și eficace luptători la începuturile evului mediu și nu numai. Sinai este o peninsulă de formă triunghiulară cuprinsă între Marea Mediterană la nord, Marea Roșie la sud, fiind un teritoriu al statului Egipt de azi. Peninsula are o suprafață de aproximativ 60.000 km². Limitele sale terestre sunt clare: Canalul Suez la vest și granița israelo-egipteană la nord-est. Peninsula Sinai este localizată în Asia de Sud-Vest, (numită uneori și Asia Apuseană, o denumire mult mai precisă din punct de vedere geografic decât termenul folosit în Europa – Orientul Mijlociu), în timp ce restul Egiptului se află în Africa de Nord. Peninsula este acoperită aproape în întregime de munți și deșerturi. Limita naturală estică a peninsulei este falia cunoscută cu numele de Valea Marelui Rift, falie care poate fi văzută de la valea cursului superior al râului Iordan, întinzându-se către sud prin Marea Roșie, până în Africa (wikipedia.ro). Acest teritoriu are o istorie comună cu locuitorii din Carpați. Valahii au fost vestiți în cronicile timpului nu numai ca păstori, ci și ca aprigi luptători. Astfel au ajuns în locuri neașteptate. Domnitorul Țării Românești, Alexandru cel Rău, care a domnit între anii 1592 – 1593, nu a fost așa de ”rău” cum îi arată porecla. Acesta a fost fiul lui Bogdan Lăpușneanu și nepotul lui Alexandru Lăpușneanu, deci avea și sânge de român molodvean. Este de subliniat cum domnii români ajungeau pe scaunul de la București sau Iași, fiind de aceeași etnie, cu aceeași limbă și cu o singură credință. Alexandru cel Rău a fost unul dintre ctitorii Mănăstirii creștine ”Sfânta Ecaterina” din Peninsula Sinai. Alexandru cel Rău a fost ucis din ordinul Sultanului turc la 1597. Este de subliniat că Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Peninsula Sinai a fost parțial restaurată în 1592 pe cheltuiala domnitorului român Alexandru cel Rău. Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un lăcaș greco-ortodox, în Peninsula Sinai din Egipt, fondată, după unele surse, între 548 și 565 și este încă cea mai veche mănăstire creștină locuită. Mănăstirea este situată la picioarele Muntelui Sinai (Muntele lui Moise – Jebel Musa). A fost construit pe locul unde profetul Moise a văzut Rugul Aprins. Cu toate că este cunoscută sub numele de Sfânta Ecaterina, hramul mănăstirii este ”Schimbarea la Față”. Uneori mai este cunoscută și sub numele de Mănăstirea ”Rugului Aprins.” Aşezată la poalele Muntelui Sinai, Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” se înalţă chiar pe locul de unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise dintr-un rug cuprins de o flacără nepământeană, în același loc de unde Sfântul Proroc a pornit pentru a se ruga lui Dumnezeu și a primit Tablele Legii cu cele zece porunci. O etapă importantă în istoria acestui loc sfânt începe în secolul al VI-lea, când împăratul Iustinian (527-565) a ordonat construirea unei cetăți mari și puternice, care să împrejmuiască construcțiile Sfintei Elena, adică biserica mare și chiliile pentru monahi. Ctitoria Sfântului Împărat Iustinian a fost numită iniţial „Sfânta Mănăstire Împărătească de pe Muntele Sinai, unde a păşit Dumnezeu”. Pentru a-i apăra pe călugări de repetatele raiduri ale triburilor arabe, împăratul a adus aici câteva detaşamente de soldaţi valahi, ca să apere lavra. Aşa se face că, timp de sute de ani, strămoșii noştri şi-au adus o contribuţie importantă la protejarea mănăstirii. După cucerirea peninsulei Sinai de către arabi în anul 641, mănăstirea și-a continuat netulburată existența, după ce Mohamed a semnat celebrul Ahtiname, prin care musulmanii au datoria de a-i apăra pe monahi și de a nu le percepe taxe. (https://doxologia.ro/manastirea-sfanta-ecaterina-din-muntele-sinai-0). Timp de câteva secole, Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” a fost un puternic centru de pelerinaj pentru creştinii dornici să se închine la moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina. După o perioadă dificilă de ocupaţie mamelucă, a urmat cucerirea Egiptului și a Sinaiului de către otomani, în anul 1517. Noii stăpânitori au respectat drepturile mănăstirii. (Silviu Cluci, 25 noiembrie 2016 – „Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai”. Doxologia.ro). Sfântul Ioan Scărarul a trăit la sfârșitul secolului al VI-lea și în prima jumatate a celui de-al VII-lea, fiind pomenit de creștinii de pretutindeni pentru viața sa curata, închinată Mântuitorului Hristos. Despre Sfântul Ioan Scararul stim că s-a născut cu puțin timp înainte de anul 579 și a trăit până spre anul 649. La vârsta de 16 ani a intrat în Mănăstirea Sinai sub supravegherea starețului Martiriu. Dupa moartea staretului, Sfantul Ioan Scararul s-a retras într-o peșteră la poalele Muntelui Sinai, trăind timp de aproape 40 de ani in meditatie rugaciune si studiu. În anul 639 era stareț al mănăstirii, însă nu dupa mult timp s-a retras în vechea lui peșteră unde și-a trăit viața în meditație și rugăciune, aici aflându-și sfârșitul. Aici, în lumina mănăstirii Sinai a scris sfântul lucrarea duhovnicească ”Scara”, un fundament al ortodoxiei. (Radu Alexandru, https://www.crestinortodox.ro/pelerinaje/pestera-sfantului-ioan-scararul-124867.html). Viața și liniștea sfântului i-a fost protejată de soldații valahi. Posibil. În revista ”Formula As” a apărut acum câțiva ani un articol viral și cu un subiect inedit pentru români – ”Un mister tulburător”, articol semnat de Valentin Iacob, legat de o expoziție de fotografie a Mihaelei Năstase. Redau un fragment sugestiv din articol: ”De 1400 de ani, un mister absolut tulburător pluteşte peste Peninsula Sinai. Totul a început cu Împăratul bizantin Iustinian, atunci când el a poruncit să fie ridicată, la poalele muntelui, o uriaşă mânăstire-cetate, astăzi, cea mai veche din lume, cu slujire neîntreruptă: mânăstirea Sfânta Ecaterina, locul unde lui Moise i se arătase Dumnezeu şi primise Tablele Legii. Iar pentru paza mânăstirii şi a călugărilor, Iustinian a trimis 100 de soldaţi valahi, un corp militar de elită, vlahii fiind cei mai buni soldaţi ai împăraților bizantini, aşa cum fuseseră dacii, cei mai buni grăniceri, pentru împăraţii Romei. Vlahii veneau de departe, din zona Dobrogei, însoţiţi de familiile lor. Dar urgia deşertului a fost mai uşoară cu mult decât ce a urmat: la scurtă vreme, în Sinai au năvălit arabii, şi Islamul a început să pună presiune pe grupul de soldaţi creştini. Într-un studiu din biblioteca Universităţii Oxford, istoricul John Nandris povesteşte cum a aflat, stând de vorbă cu Şeicul tribului de vlahi sinaiţi, că primii urmaşi ai soldaţilor lui Iustinian au dus bătălii feroce ca să apere acea oază de creştinism. Apoi, treptat, şi-au schimbat religia. Au trecut şi ei la Islam. Pe la 1750, ultima femeie creştină vlahă din Sinai a fost îngropată în cimitirul mânăstirii. Dar beduinii arabi îi numesc şi astăzi pe vlahi, „Fiii creştinilor”. Cu timpul, şi limba romanică a vlahilor din Sinai a început să se dilueze, încât azi Vlahii de la Muntele Sinai păstrează doar câteva cuvinte româneşti, dar imediat după ridicarea mânăstirii Sfânta Ecaterina, aici se vorbea limba bessă; adică limba română, afirmă surprinzător John Nandris. Pe la 1930, scriitorul şi călătorul român Marcu Beza încă putea întâlni vlahi din Sinai, îmbrăcaţi cam ca la noi „cu broboade albe, dar cu cămaşi tot albe, cingătoare de piele şi opinici”. Acelaşi Beza afirmă că vlahii nu s-au căsătorit decât între ei. Au fost, timp de 1400 de ani, o comunitate închisă, forma lor îndârjită de rezistenţă, care îi face să spună şi azi că ei au venit demult, tare demult, dintr-o ţară numită Llah – Valahia. Ei bine, toate aceste frânturi, bănuite, mai degrabă, decât reale, au fost brusc confirmate de o excepţională expoziţie de fotografii, la Biblioteca Naţională a României. Expoziţia este realizată de Mihaela Năstase (România) şi de Ahmed Yehia din Egipt şi se numeşte Vlahii de la Muntele Sinai.” (Valentin Iacob, Vlahii de la Muntele Sinai, Formula As, Numarul 1322, Anul 2018). Sunt informații noi despre existența valahilor în Peninsula Sinai. Tot publicația ”Formula As” a scris despre existența valahilor în Peninusla Sinai. Lina Eckenstein, care a fost asistență arheologului britanic Flinders Petrie, la săpăturile arheologice din Serabit el-Khadim, afirmă, în lucrarea sa «Istoria Sinaiului», apărută în anul 1921, la Londra, în capitolul al XII-lea («Construirea mănăstirii») că: „Pentru a securiza construcția, robi români au fost aduși de la Marea Neagră (tradițional din Valahia), o sută ca număr, și transferați în Sinai, împreună cu soțiile și copiii lor, împreună cu o sută de bărbați, cu soțiile și copiii lor, din Egipt. Locuințe au fost ridicate pentru ei în Muntele Sinai, pentru ca ei să poată păzi mănăstirea și pe călugări. (…) Așezământul lor era cunoscut sub numele ‹Deir Abid› (Mănăstirea sclavilor) și descendenții lor au continuat să trăiască acolo, până la răspândirea credinței musulmane”. În capitolul al XVII-lea («Sinai în secolul nouăsprezece») autoarea afirma: „Sunt, de asemenea, Gebeliyeh, așa-numiții robi ai mănăstirii, ce descind direct din cei patru sute de sclavi valahi și egipteni pe care împăratul i-a mutat în peninsula. Zona lor cuprinde Wadi el-Sheikh și imediata vecinătate a mănăstirii. Șefii lor seici, în 1870, erau Awwad Ibn Atiyeh, Eid Ibn Suad și Suleiman Ibn Ghanaim”. În același capitol, Lina Eckenstein estima numărul „Gebeliyeh”, la începutul secolului al XX-lea, la 400-500 de oameni.

Beduini cu origini valahe

Iată ce scria în 1931 C. S. Jarvis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, în cartea sa «Ieri și azi în Sinai»: „Printre cei ce ajută pe călugări în treburile mănăstirii, se află o ciudată rasă de oameni, ziși Gebali. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci sunt urmașii robilor valahi, trimiși de Iustinian în veacul al șaselea, pentru a servi mănăstirilor… Mai există aproximativ 400; ei trăiesc în afară zidurilor mănăstirii. Au fost obligați să treacă la religia mahomedană, puțin timp după Hegira (622)”. Scriitorul, criticul literar, istoricul și diplomatul Marcu Beza, care între anii 1931-1939 a fost Consul General al României la Ierusalim, perioada în care călătorește în Peninsula Sinai și face susținute cercetări privind relațiile Țărilor Române cu țările din Orientul Apropiat. Avea să povestească în articolul «Urme românești la Ierusalim, Muntele Sinai și Mănăstirea Sfântul Sava», publicat în anul 1932 în revista «Boabe de Grâu», că atunci când a ajuns la Mănăstirea Sfânta Ecaterina avea să afle, în grădina mănăstirii, locul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creștină a tribului Gebalieh. Cu ocazia vizitei sale la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, Marcu Beza avea să primească din partea arhiepiscopului Porfirios cartea grecească «”Sfânta Mănăstire Sinai», a lui Pericle Grigoriade, tipărită la Ierusalim, în 1875, ce cuprindea informații despre coloniștii Gebalieh. (Mădălina Bănică,Manastirea Sfanta Ecaterina * Muntenii valahi ai Sinaiului: Beduinii Gebalieh– Cairo, Egipt, Număr 976, 2011).

Etnologul și folcloristul Teodor T. Burada intreprinde în luna mai a anului 1914 o expediție personală, pe urmele foștilor valahi colonizați de împăratul bizantin Iustinan al II-lea în peninsula Sinai ca să apere de tâlharii arabi Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Teodor T. Burada avea deja o experiență personală în căutarea fostelor sălașe etnice de valahi, din Europa centrală și Balcani, dar și din Asia Mică. Despre aceste ”roiri” de valahi, etnologul a scris articole și studii interesante și cu impact în epocă. Burada ajunge cu vaporul în Egipt, la Port Said pe o furtună de nisip în mai 1914. De aici ia trenul fără geamuri la ferestre spre Ismailia. Datorită furtunii de nisip aerul era irespirabil. La Ismailia se întâlnește cu inginerul român Neculai Popovici care lucrează pentru căile ferate egiptene controlate de englezi. El îi vorbește despre beduinii din zonă și despre desosebirile dintre beduinii arabi și cei din Sinai. Pe un drum de fier trecut prin pădurile tropicale și apoi prin deșert ajunge la Suez. Aici, Burada se îmbracă cu manta și turban și se duce la metocul Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai. Îl întâlnește pe ierodiaconul grec Panaretos, căruia îi spune scopul călătoriei sale. Acesta e entuziast și îi spune că beduinii care apără mănăstirea au origini valahe și au fost creștini, de aceea nu sunt extremiști în religia mahomedană. La Suez se întâlnește cu beduinul Mohamed Masaud care îi devine ghid. Ghidul arab de origine valahă îi povestește că el duce caravanele cu pelerini la Mănăstirea creștină din Sinai, pe care o apără și o slujesc. Drumul de la localitatea Tor la mănăstire durează prin nisp trei zile. Atât ierodiaconul grec cât și ghidul beduin i-au spus că Mănăstirea Sfânta Ecaterina a fost ridicată de împăratul bizantin Iustinian și pentru că o jefuiau arabii, basileul care era originar din Macedonia tracă a adus peste o sută de coloniști valahi cu familiile lor, ca să o păzească, precum și o sută de sclavi din imperiu ca să o slujească. Patriarhul Eutichi al Alexandriei a inițiat și colaborat cu împăratul pentru această venire a valahilor, în 527. De atunci valahii păzesc mănăstirea. Aceștia au devenit beduini și s-au islamizat, dar apără lăcașul și pe călugări. Ei și azi (în 1914) primesc cinci pâini mici și grâu pe fiecare beduin de la Mănăstire. Toți 3000 de beduini. Celor 500 care merg cu caravanele li se dă și bani de la mănăstire. Toți acești beduini se numesc ”sclavi tu Monastiririu” (scalvii mănăstirii). Ei se mândresc cu această denumire și când sunt numiți ”beduini arabi” se înfurie. O consideră insultă. Nu se consideră beduini arabi. Ei au satele la circa 6 – 7 ore călare de mănăstire. Nu mai sunt creștini, dar recunosc că au fost creștini. La șase mile de mănăstire se află mormântul ultimului lider beduin creștin care a murit cu ceva ani în urmă și la care beduinii se duc în fiecare an să facă pomenire pentru sufletul lor. Mormântul este zidit din piatră. Interesant că mormântul este ca un totem creștin a unei populații islamizate. Beduinii sunt nomanzi și umblă îmbrăcați cu cămăși albastre. Sunt glumeți și respectă călugării foarte mult. Practică o justiție proprie. La litigii juridice mai grave apelează la judecată starețului mănăstirii sau chiar la arhiepiscopul ortodox deși sunt musulmani. Ei nu pot părăsi Peninsula Sinai fără acordul egumenului și a șeicului care colaborează cu mănăstirea. Când sunt fericiți sau triști cântă dintr-un fluier ”zumara” de care sunt nedespărțiți la fel ca strămoșii din Carpați. Teodor T. Burada a cercetat biblioteca mănăstirii și a descoperit lucruri legate de istoria Țărilor Române. Cărțile sunt legate cu coperți de lemn sau de argint. A găsit aici o hartă a Țărilor Române din 1772, precum și un portret al lui Constantin Brâncoveanu în ulei, în mărime naturală. În interior se află paraclisul Sfinților Apostoli, zidit de spătarul Mihail Cantacuzino, fondatorul mănăstirii Sinaia. Interesantă similaritate a denumirilor Sinaia în România și Sinai în Asia de sud-vest. Icoanele le-a adus personal în 1690 în Sinai, precum și mobilier. În fața bibliotecii se află un paraclis cu hramul Sf. Ioan înainte mergător, zidit de Alexandru Voievod, domnitorul Valahiei, care a închinat mai mutle sate mănăstirii din Sinai, sate din țara Românească, precum și mai multe donații sau venituri în 1576 pentru ”pomenirea lui”. Istorici ca Charles grad afirmau că beduinii nu se considerau arabi și se auto-numeau munteni, iar contele Jean de Kergorlay beduinii se mai numeau ”Gebeliyeh”, ciudată pronunție ca după zeul dacic al luminii Gebeleizis. În secolul IX patriarhul Alexandriei, care avea arhiva mănăstirii susținea că beduinii sunt valahii de la Marea Neagră aduși de împăratul Iustinian pe la 526-527. Atunci valahii și-au făcut și un sat fortificat ce se numea Der-el-Abiz (traducere Mănăstirea Sclavilor). Interesant că Iustinian, împărat cu origini trace din Scopia a avut încredere în păstorii valahi, cunoscuți ca viteji pentru a apăra ctitoria sa Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. (vezi Teodor T. Burada, O colonie de valahi în Arabia, 1914).

Este interesant că și astăzi turiștii români care merg în vacanță pe litoralul egiptean al Mării Roșii și plătesc excursii organizate la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Peninsula Sinai află cu stupoare de la beduinii din zonă care îi îmbie cu ceai, curmale și smochine, că ei sunt acolo de mii de ani să apere mănăstirea. Nici beduinii și nici turiștii români nu știu că arabii musulmani, care păzesc mănăstirea ortodoxă cu sfințenie sunt de fapt urmașii valahilor aduși de împăratul Iustinian, care până acum câteva secole și-au păstrat credința creștină și limba română străveche.

Ionuț Țene napocanews.ro

 20-04-2024