Valahii din Silezia și castelul uitat al lui Mihai Viteazul de la Kiensberg

Silezia (în poloneză Śląsk, în cehă Slezsko, în latină Silesia) este o regiune istorică, astăzi divizată între Polonia (cea mai mare parte, inclusiv Silezia Inferioară, Silezia Opoleană sau Mijlocie și Silezia Superioară), Cehia (Silezia Sudetină) și Germania (Silezia Luzaciană). În 1146, Silezia devine un principat în cadrul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, dar păstrând în frunte un principe din dinastia poloneză a Piaștilor. Din această perioadă începe și procesul de colonizare germană a ținutului, precum și de germanizare a populației slave și valahe autohtone. În 1348 coroana princiară a Sileziei trece la familia imperială germană von Luxemburg, iar în 1525 la familia de Habsburg. În 1990, după căderea regimului comunist în Polonia, aproximativ 400 de mii de silezieni și-au revendicat originea germană, statul polonez fiind nevoit să recunoască prezența minorității germane, a cărei existență fusese negată până atunci. Germanii sunt recunoscuți, dar valahii gorali nu sunt acceptați însă de Polonia ca minoritate. Consider că nu întâmplător, împăratul habsburg Rudolf al II-lea a donat un castel lui Mihai Viteazul într-un ținut locuit de păstorii vlahi. La începutul anului 1601, Mihai Viteazul a devenit stăpânitorul ereditar al castelului Kinsberg (Kynsburg, Kinspurg, Künigsberg), numit astăzi Zamek Grodno, situat în localitatea Zagórze Śląskie din Silezia (Polonia). Zagórze Śląskie – un sat din Polonia situat în Voievodatul Silezia Inferioară, județul Wałbrzych, Comuna Walim. Satul este situat în valea Bystrzyca, între Munții Bufniței și Munții Negri. Cele mai vechi înregistrări indică forma Kiensberg, constând din substantivele comune germane der Kien ( în germană: kien ) „pin” și der Berg ( în germană: berc ) „munte, deal, deal”. Poate că a fost și o formă hibridă poloneză-germană, a cărei primă parte a fost derivată din apelativul polonez vechi kien, kna (PSlav * kъnъ ) „pin rășinos”. (Marek Staffa: Dicționar de geografie turistică a Sudeților, Volumul 10 Munții Wałbrzyskie, Podgórze Wałbrzyskie, Pogórze Bolkowskie , Wydawnictwo I-BiS, Wrocław, 2005, pp. 533-538).

Istoricul clujean Tudor Sălăgean a scris un impresionant studiu despre intrarea acestui castel din Silezia în posesia voievodului Mihai Viteazul – primul unificator al celor trei Țări Române la 1600 – ca donație imperială habsburgică și recunoaștere a contribuției voievodului muntean la cruciada antiotomană. Cu toate că momentul istoric al stăpânirii lui Mihai Viteazul nu este ignorat de promotorii turistici şi de responsabilii castelului, acesta este, în continuare, aproape necunoscut publicului român. Primăvara anului 1599 este momentul în care Rudolf al II-lea le propune solilor lui Mihai Viteazul, Balogh şi Marco Dobrovnic (Raguzanul), aflaţi la Praga, donarea castelului din Silezia în schimbul implicării directe a voievodului în înlăturarea lui Andrei Báthory. Scrisoarea lui Rudolf către Mihai este datată în 8 aprilie 1599. Prin aceasta, împăratul îl asigură oficial pe Mihai de intenţia sa fermă de a-i dona castelul Künigsperg, aflat în Silezia (castrum Künigsperg, in Silesia situm), împreună cu ţinutul său şi cu jurisdicţia acestuia, ca adăpost pentru el şi pentru familia sa. Zona montană era populată de ciobani și agricultori valahi de religie ortodoxă în vremurile acelea. Demersurile care au dus, în cele din urmă, la intrarea castelului în posesia lui Mihai Viteazul au fost însă îndelungate şi anevoioase, atât datorită situaţiei politice din Transilvania, cât şi din cauza faptului că, în statele imperiale, existau legi şi proceduri care trebuiau respectate, şi peste care nici măcar împăratul nu putea trece cu uşurinţă. Castelul Kinsberg a intrat în posesia lui Mihai abia la începutul anului 1601, în perioada refugiului său la Curtea Imperială. La 15 februarie 1601, Rudolf al II-lea îi acordă lui Mihai Viteazul, în mod oficial, dreptul de stăpânire ereditară asupra castelului, care, după aprecierea ambasadorului Spaniei, Don Gullien de San Clemente, avea o valoare de 20.000 de scuzi, conform istoricului Tudor Sălăgean. La 26 martie 1601, o relatare a ambasadorului Veneţiei arată că Mihai avea intenţia de a merge să îşi viziteze baronia din Silezia. Mihai Viteazul pare să fi fost dispus să cumpere şi un castel în Moravia, contra sumei de 100.000 de taleri. Într-adevăr, la 28 martie, împăratul comunica Camerei Sileziei că voievodul Mihai va veni în persoană, în cel mai scurt timp, pentru a lua în stăpânire domeniul Kinsburg şi pentru a îndeplini toate procedurile care urmau să îl transforme într-un nobil cu drepturi depline al Sileziei şi al Sfântului Imperiu. Această vizită a lui Mihai la castelul său din Silezia nu a mai avut însă loc niciodată. Situaţia militară de la hotarele Transilvaniei se precipitase, iar Mihai a fost obligat să se îndrepte de urgenţă spre Caşovia (Kosice), pentru a se împăca cu Basta şi pentru a pregăti, împreună cu acesta, campania împotriva lui Sigismund Báthory. Mihai s-a văzut nevoit, în această, situaţie, să desemneze un reprezentant al său pentru a lua în posesie castelul silezian. Îl va găsi în persoana milanezului Carlo Magno, un prieten apropiat al său şi un diplomat imperial de carieră, bun cunoscător al uzanţelor şi procedurilor care trebuiau îndeplinite. Procura lui Mihai pentru Carlo Magno este redactată pe 4 aprilie 1601, ultima zi pe care Mihai o mai petrece la curtea imperială, înainte de a porni spre Transilvania, susține Tudor Sălăgean.

Castelul lui Mihai Viteazul din Silezia

La începutul anului 1600, într-un moment în care Mihai îl învinsese pe Andrei Báthory şi devenise stăpânitorul Ardealului, castelul nu putea fi încă donat, cu toate că Rudolf îşi dorea amarnic acest lucru, pentru a se asigura de credinţa Voievodului, subliniază isotricul clujean Tudor Sălăgean. Camera Sileziei nu reuşise încă să recupereze castelul de la creditorii baronesei von Logau, care aşteptau încă să primească din partea fiscului imperial suma de 27.000 de taleri, reprezentând contravaloarea lucrărilor de extindere a castelului efectuate de familia Logau. Mai mult decât atât, donarea castelului, deşi dorită de împărat, trebuia să fie acceptată şi de Dieta Sileziei, iar această acceptare era departe de a fi o simplă formalitate. Nobilii silezieni nu erau, din principiu, prea încântaţi să primească în mijlocul lor diferiţi favoriţi ai curţii imperiale, şi îşi doreau, în orice caz, ca viitorul senior de la Kinsburg să se prezinte el însuşi la punerea în posesie şi să presteze, în faţa Ordinelor Sileziei, jurământul obligatoriu care trebuia depus de toţi nobilii silezieni posesori de domenii. În plus, în 12 februarie 1600, Camera Sileziei comunica curţii imperiale un alt motiv pentru care punerea în posesie a lui Mihai trebuia amânată: castelul era nelocuit de mai mulţi ani, fiind complet lipsit de mobilier, veselă, alimente şi băuturi. Onoarea Sileziei şi a Curţii Imperiale nu permitea, fără îndoială, ca Principele Mihai să fie pus în posesia unor ziduri goale. Carlo Magno a preluat, aşadar, castelul, pe care l-a încredinţat, la rândul său, administratorilor desemnaţi de Mihai: Dionisie Ralli Paleolog, mitropolit de Târnovo şi, în 1600, mitropolit al Moldovei şi căpitanul Lucian Pernica, care fusese, în 1599-1600, comandantul cetăţii Deva. Aceştia, împreună cu alţi câţiva slujitori ai lui Mihai, au administrat domeniul până în octombrie 1601. Puţinele date legate de această administrare sunt destul de controversate. Se spune că una dintre primele iniţiative ale mitropolitului după instalarea sa la Kinsburg ar fi fost înfiinţarea unei berării (atelier de producere a berii); lucru perfect normal în condiţiile unei epoci în care consumul apei era evitat, datorită temerii îndreptăţite legate de transmiterea unor epidemii. Pe de altă parte, documentele afirmă că slujitorii voievodului ar fi dat iama în pădurile din jurul castelului, devastându-le într-o manieră care ar fi provocat furia locuitorilor din zonă. În noiembrie 1601, la mai bine de două luni după asasinarea voievodului, Rudolf al II-lea a preluat din nou domeniul în administrarea imperială, sub pretextul datoriilor neachitate ale voievodului, refuzând să îl lase în stăpânirea soţiei şi fiului lui Mihai. Împăratul a poruncit însă să fie achitate, din veniturile castelului, sumele cuvenite mitropolitului Dionisie Ralli şi căpitanului Lucian Pernica, ţinându-se însă seama şi de plângerile Camerei Sileziei legate de devastarea pădurilor domeniului de către slujitorii lui Mihai. În 1602, domeniul Kinsberg a fost cumpărat, contra sumei de 50.000 de taleri, de un anume Johann Bernhardt Funfkircher, consilier al camerei aulice imperiale. (vezi Tudor Sălăgean, Castelul uitat al lui Mihai Viteazul, Historia.ro).

Reputatul istoric Veniamin Ciobanu publica în 1985 la Editura de stat a RSR o excelentă lucrare științifică ”Țările Române” și Polonia în secolul XIV – XVI”, în care developează, din documente de arhive, rolul domnilor moldoveni în controlul politic, economic și religios al valahilor din Pocuția și Galiția roșie, încă din secolul XIV. Domnul Petru al II-lea Mușat a preluat cu sprijinul Ungariei provincii din sudul Poloniei, iar cronicile vorbeau spre sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare că valahii ortodocși îl așteptau pe domnul Moldovei ca un eliberator în Pocuția și Galiția roșie, cu sprijinul țarului Moscovei. Polonezii, prin regele Vladislav Jagello, au fost obligați să recunoască stăpânirea de jure a Moldovei asupra Pocuției. La 1502 s-a trasat noul hotar cu Pocuția, între Moldova și Polonia. De altfel, păstorii valahi de religie ortodoxă își pășteau turmele până în Silezia, iar boierii moldoveni aveau proprietăți și moșii în Galiția roșie până spre Silezia superioară. Aceste teritorii erau în evul mediu timpuriu aflate sub ”legea românească” – Jus Valachicum, care s-a păstrat până în secolul XVII. (pp. 96 97). Cronicile poloneze amintesc pe la 1370 de un Iancu Românul în Silezia venit din Ungaria lui Ludovic de Anjou, ia fiul săi Ianciu este înnobilat de regele Poloniei și primește regiunea Przemysl. Voievodul Sas din Maramureșul istoric și fii săi Balc și Drag aveau moșii întinse în Galiția roșie și au ctitorit biserici ortodoxe în secolul XIV. Cronicarul polonez Dlugosz amintește de un anumit Ștefan, voievodul țării Sepenițului, de voievozii Dinca și Giurgiu din Stupnița și ținutul Samborului în secolul XIV. Galiția roșie și Silezia erau stăpânite de cnezi și voievozi valahi autohtoni sau veniți din Ardeal sau Moldova. Voievodul Dragoș a creat episcopia de Halici și a dorit să facă un principat valah între Moldova, Maramureș și Polonia. Un fiu a lui Dragoș avea o armată în zona Podoliei și a primit moșii și sate de la regele polonez. De altfel, în Sielzia și Podolia existau sute de sate valahe confirmate de istoricul polonez Wyrostek. (Șt. Meteș, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII – XX, Ed. Științifică, București, 1971, pp. 27 – 30). Slavistul E. Kaluzniacki din Cernăuți considera că românii din Galiția roșie sunt veniți în special din Ardeal și Maramureș, deși puteau fi și autohtoni din vrema daco-romană. La mijlocul secolului XIX, cehul Fr. Bartoș îi identifică pe valahii moravi ca păstori români atât prin port cât și prin fizionomie. „Tipul valahilor este cel mai frumos din Moravia: trupul zdravăn, înalt, maiestos, vederea ageră și inteligentă, fața lungăreață, nasul potrivit, ochii scântietori…ei cântă și sunt voinici și ajung la adânci bătrâneți”. Dionisie Pop Marțian într-o călătorie din iunie 1864 îi considera ca număr pe valahi, la circa 60 de mii de suflete: ”ei îi numesc pe ceilalți străini”. Tot în acea perioadă, slavistul Fr. Miklosich a susținut originea românească a păstorilor valahi din Moravia și Silezia. Ei consideră că baza lexicală a limbii este de origine românească, la fel și portul cât și rasa. (pp. 36-40). I. și H. Jireček în scrierile lor ”Nașterea statelor creștine pe pământul actualului imperiu austriac, Viena, (p. 225) s-a susținut clar originea românească a valahilor din Moravia și Silezia. Etnograful Teodor T. Burada a efectuat o vizită la românii valahi din Silezia, la sfârșitul secolului XIX, publicând în 1996 o broșură la Iași, intitulată ”Românii din Silezia austriacă” (Tipografia Națională).

T. Burada a aflat în timpul vizitei din Moravia cehă că în Silezia austriacă trăiesc păstori valahi. Plecând din Cernăuți unde se întâlnește cu un celebru slavist Teodor Burada trece prin ținutul ciobanilor huțuli spre Ilfiov. La Lemberg studiază arhivele locale și vede mitra mitropolitului Dosoftei, care se folosea încă atunci la slujbelel bisericii unite din localitate. Biserica, cu hramul Sfintei Treimi, era ctitorită de domnitorul molodvean Miron Barnovschi la mijlocul secolului XVII, fapt ce arată profundele legături cu românii din țară. Teodor T. Burada la granița dintre Galiția și Silezia rămâne uimit de numărul mare al localităților cu locuitori valahi și denumiri de origine românească: Acrişor, Lubîcia, Baliţa, Lapuşanca, Baniţa, Moldavieţ, Bobîrca sau Nanova. ”Nimeni de la noi pănă acum n-a fost în acele sate să le cerceteze, nimene n-a scris obiceiurile poporului de acolo, la nunţi, la înmormîntări, la naşteri, la anul nou şi la alte împrejurări a le vieţii lor. Nimeni n-a adunat poesiile lor, danţurile lor, musica lor; au rămas şi ele date uitării ca şi multe altele care ne interesează mai de aproape, şi a căror cunoştinţă este de cea mai mare importanţă pentru studiul regiunilor ce au fost cândva impoporate de neamul romanesc. Aş fi dorit mult se întreprind eu această cercetare, precum am făcut asupra diverselor grupuri de români vezuţi de mine pănă acuma, dacă timpul m-ar fi îngăduit, nu voi lipsi însă, de a mă duce şi prin acele locuri într-o viitoare a me călătorie. Observând şi urmărind continuitatea acestor sate preserate de-alungul Graliţiei, era natural ca ele să se întin dă mai departe, trecînd prin Silesia austriacă pentru ca se ajungă în Moravia. În adevăr această observaţiune nu m-a înşelat de loc, căci continuitatea acestor sate spre Moravia. să observă în satele care sunt preserate prin mijlocul Silesiei, spre a forma un şir care merg în Moravia, unde se şi infundă.” Etnologul Burada era un călător neobosit. Ajunge în Teschen, capitala Sileziei și descoperă lucruri inedite despre valahii de la 1893 din această provincie: ”Tot în acel oraş am făcut cunoştinţă cu Dr. Ioan Witzens profesor la gimnasiu de acolo, şi cu bătrânul octogenar Fridrich Clelbfuhs fost’membru de curte şi procuror, de la cari luînd multe relaţiuni importante relativ la scopul călătoriei mele, i-am dus mai departe, şi am ajuns 1a oraşul Iabluncov, şi de acolo trecând apoi podu de peste părăul Olsa, am ajuns în Biala. Aici am făcut cunoştinţă cu inginerul forestier Schaitliauer, de la care am luat asemene multe informaţiuni, apoi în-am îndreptat spre satul Nawsi, unde am făcut cunoştinţă cu Ks. Franciszek Micheida, preot la biserica evangelică de acolo şi redactor la gazeta „Przyjacela Ludu” şi „Liolnika Şzlask‘‘, cel mai erudit din locurile acele, care se o-cupă de mai mult timp cu cercetarea olticeiurilor deosebitelor popoare din imperiul austriac. Spunâdu-i şi acestuia scopul călătoriei mele în acele locuri, me-a dat şi acesta importante relaţiunî despre ceia ce doream. El me-a’ spus că Silezia de jos, se împarte în trei regiuni, în ceia ce concerne diferitele naţionalităţi ce sînt acolo, avînd în totul aproape la 300.000 locuitori. În partea de la Nord până spre Teschen, locuitorul se numeşte laşi, adecă leali, Ieşi, cum se numesc la noi polonii şi pănă astăzi încă, apoi locuitorii de prin prejurul oraşului Teschen şi în jos spre comuna Bistriţa, se numesc Valașii, Valaşi, iar de la lablunkov spre munţii Beschizi, se numese Beschizi, de la munţii cu acelaş nume, care despart Silesia de Ungaria; ei se mai numesc şi Goreli de la cuvîntul slavon yora (munte) munteni, că după părerea sa, aceşti valahi, fie că sunt veniţi din Transilvania fie din Moldova, în trecerea lor spre Moravia, aii remas din ci şi prin Silesia; că ei sunt din acei cari aii trecut din Ualiţia în Moravia, se dovedeşte această din obiceiurile lor, din portul lor, din cuvintele lor româneşti, identice cu acele a valahilor din Moravia, de şi astăzi ei vorbesc limba polonă. Acel preot me-a spus şi numele a câtorva comuni locuite de valahi, aceste sunt: Bistriţa, Iiopija, Libifa, Leşna, Ligotca, Pnnicov, Vendrinia, Trjinifa, Mistrovifa, Drjisghielov, Goleşov, Godrişov şi altele multe.” Teodor T. Burada pleacă mai departe prin munți să-i întâlnească pe păstorii valahi cu care se identifică etnic și folcloric. Urmând cele spuse de germanul întâlnit Teodor Burada pleacă am pornit şi eu prin satele indicate de el, spre a cerceta pe valabil din acele locuri. Mare a fost mirarea când am văzut că acei valahi putem zice, că mai nici se deosebesc de acei cari se află în Valahia din Moravia. Acelaş port la ciobani, opinci, cojoc pe care-l poartă în timp de iarnă cu miţele în afară, cămeşă cu mînicele largi, fără guler, legată la gât numai cu nişte baere de aţă, ca şi la ciobanii din Moravia. Fluerul numit la ei fular a este instrumentul ciobanului, cu care cântă la oi, şi de multe ori şi pe la petrecerile care se fac prin sate. Frumos a mai zis din fuiară loan Măgură, mai multe cîntece ca de la dînşii, mai toate duioase, şi care se asemanau cu cânticele pe care le auzisem la românii din Moravia. Femeile valahilor sunt foarte harnice, mergînd pe drum de la un sat la altul, torc lînă cu fusul. Ele lucrează pînză cu rezboiul pentru gospodăria casei. Aceleaşi obiceiuri la naşteri, la înmormîntări, la nunţi, la Anul nou, la Crăciun, ca şi la valahii din Moravia. Aşa când se naşte copilul în scăldătoare i se pune un ban de argint, ca se fie norocos; cînd este ca să se pună mortul în raclă, se în- bracă cu straele cele care i-au plăcut mai mult fiind în viaţă, în mână i se pune un ban vechii ca se plătească podurile.” Burada le cercetează tradițiile cu o curiozitate aproape copilărească și s-a axat pe limba și portul valahilor: ”Cămeşa, mai cu samă la baciu, este fiartă in unt, ca se nu mai fie nevoie a o spala. La nunţi se zic mai multe conăcării, cînd vine mirele la mireasă, un vornicel ce ţine în mână o naframă, îl primeşte cu muzica, iar nuntaşii, dau din pistoale. Mireasa dă mirelui o cămeşă de pînză cusută de ea însuşi. La anul nou băeţii merg pe la casele locuitorilor și colindă, care la ei se numeşte, colenda, în care se descrie naşterea lui Isus Hristos. Mai au şi colindele cu cei trei crai de la răsărit – Gaspar, Meltior şi Salfaznr, irozii noştri de astăzi, îmbrăcaţi cu cămeşi albe. avînd în mină buzdugane cu capetele poleite, pe cap cu clivere împodobite cu hîrtie colorată şi poleită, ca şi la acei din Moravia. Ei cred în strigoi. în farmece, în descîntece ca şi valahii din Moravia. A mai enumera şi alte obiceiuri a acestor valahi, ar fi a repeţi cele ce am scris în privinţa obiceiurilor datinilor si moravurilor, valahilor din Moravia”. Burada sublinia faptul că ”numărul cel mare de cuvinte româneşti derivate din latineşte, cât şi acele de altă origină ce se află în graiul acestor valahi, aici vro câteva: yalaşca – un soiu de oaie, mierenda-merinde, valaşca un soiu de topor, Neviasta-nevasta, coruna- coroană, conopi-cănepă, prali-praf, copiţa-căpiţa, putira-putină, redic – ridic, cucîma-cuşmă, rindza-rînza, dzer-zer, rochita-răchită, dobitec-dobitoc, salaş-stâna, drac, sechira-secure, slănină, gospodar, cromadă – grămadă, laviță, strungă, hadalmaș este aldămaș…” La 1893, valahii din Silezia, deși înconjurați de germani și polonezi și fiind cetățeni ai imperiului austro-ungar, prin bătrânii întâlniți de Teodor T. Burada, aceștia se recunoșteau ca urmașii ciobanilor români din Carpații de mai la sud și vecini cu castelul voievodului muntean Mihai Viteazul

Ionuț Țene napocanews.ro