Varoufakis: Care este scopul NATO?

”Am crescut în așa-zisul leagăn al democrației, într-o Grecie condusă de niște tirani care jurau credință unei ideologii nu foarte diferită de cea care începe să revină astăzi în Europa. Oameni ai sistemului anterior, cum era unchiul meu – care la momentul instalării dictaturii era șeful Siemens din Grecia – s-au ridicat împotriva regimului, însă fără succes. În noiembrie 1973, studenții au ocupat spontan cea mai prestigioasă universitate din Atena, Politehnica. După cinci zile în care centrul orașului a fost temporar eliberat de regimul dictatorial, armata a intrat în oraș cu o coloană de tancuri construite în America și a dărâmat poarta Politehnicii. Comandourile de militari și jandarmi – aleși în funcție de afinitățile lor fasciste – au anihilat orice rezistență. În săptămânile ce au urmat, in celulele poliției s-au auzit strigatele studenților torturați”, scrie Yanis Varoufakis, fost ministru de Finanțe al Greciei și lider al partidului pan-european de stânga DiEM25.

Regimul nu și-a mai recuperat vigoarea. Câteva zile mai târziu un general i-a alungat pe colonei de la putere și a dus regimul de extremă dreapta și mai departe. Paroxismul autoritarismului îmbrăca cea mai comică forma la știrile TV, unde ofițeri plini de decorații prezentau știrile de parcă lătrau niște ordine către telespectatori.

Șase luni mai târziu, într-o încercare disperată de a stabiliza regimul, dictatorii au încercat să-și extindă controlul asupra Ciprului independent. Nu au reușit decât să provoace o invazie brutală a Turciei, aducând cele două țări în pragul războiului și provocând morți, răniți și strămutări în Cipru – o tragedie ale cărei repercusiuni se pot vedea și astăzi. Ne putem gândi că un regim militar își menține la un nivel înalt forțele armate, însă acel episod a dezvăluit starea precară a armatei. Economia a fost și ea afectată, mai ales că era perioada în care sistemul de la Bretton Woods se prăbușea și se adăuga și o criză a petrolului care punea capitalismul în dificultate. În câteva zile, junta s-a prăbușit. În iulie se vor marca 50 de ani de la revenirea la o versiune liberală a democrației în Grecia.

Istoria juntei din Grecia este în mare parte uitată. Acea juntă a fost impusă de niște militari în 1967, însă a fost planificată de mai multe ramuri ale guvernului SUA încă din anii 1950. Lovitura de stat din Grecia a făcut parte dintr-o serie pusă la cale de SUA în întreaga lume – de la lovitura din 1953 care l-a răsturnat pe ultimul premier ales democratic al Iranului, Mohammad Mosaddegh, la asasinarea de către generalul Augusto Pinochet a președintelui chilian Salvador Allende, în 1973.

Nu este neapărat relevant că Washingtonul a dorit răsturnarea guvernului centrist al lui George Papandreou în 1965, înainte de a da lumină verde coloneilor, doi ani mai târziu, pentru a dizolva parlamentul și a pune societatea greacă ”în ghips, exact cum face un medic cu un picior rupt”, după cum se exprima inimitabilul lider al juntei, colonelul Georgios Papadopoulos. Având în vedere întrebările ce se pun acum în Europa, important este că, în 1967, guvernele Franței, Germaniei, Austriei, și întrucâtva și guvernul britanic, s-au opus în mod evident loviturii de stat. Revenirea fascismului în Grecia a dus la o ruptură între marile puteri europene și SUA, chiar dacă toate aceste țări se aflau de aceeași parte a Cortinei de Fier. Europa era un aliat al democraților greci care luptau împotriva unei junte aliniată cu NATO și cu susținătorii ei americani.

Programele în limba greacă ale Deutsche Welle și BBC, spre deosebire de cele de la Vocea Americii, care erau pro-juntă, sprijineau rezistența democratică din Grecia.

Pe scurt, Europa susținea o Grecie liberă, în timp ce America a trădat Grecia liberă. Nu este surprinzător că, odată ce junta a căzut, o bună parte din societatea greacă – inclusiv premierul conservator Konstantinos Karamanlis – a fost ostilă față de NATO și a privit cu entuziasm Piața Comună Europeană, predecesoarea UE. Contrar a ceea ce cred mulți europeni din țările nordice, cei mai mulți greci nu au văzut UE ca o vacă de muls, ci ca o garanție că tancurile vor sta pe loc și că poliția secretă nu va mai acționa – o garanție pe care și est-europenii au căutat-o după prăbușirea dictaturilor comuniste, la începutul anilor 1990.

Asta explică de ce grecii care își amintesc de rezistența împotriva juntei tind să aibă o altă viziune despre NATO față de est-europeni, care au amintiri diferite legate de regimurile lor comuniste. Când Vladimir Putin a ordonat trupelor ruse să invadeze Ucraina, am condamnat această decizie și am spus că Putin este un ”criminal nemilos”, am cerut democraților să susțină Ucraina și am cerut Vestului să negocieze repede o încetare a focului, angajându-se să nu primească Ucraina în NATO. Pentru mine a fost important ca Vestul să facă totul pentru ca trupele ruse să revină pe pozițiile de dinainte de 22 februarie 2022 și pentru ca Ucraina să poată deveni o țară democratică și prosperă, membra a familiei vest-europene.

Însă tovarășii mei de stânga din Europa de Est nu au fost impresionați. Un partid de stânga din Polonia m-a acuzat că nu am susținut suveranitatea Ucrainei și că sunt un idiot util al lui Putin.

Sciziunea din mișcarea pan-europeană a stângii m-a întristat, însă am încercat să analizez cauzele istorice. În ochii tovarășilor mei est-europeni, NATO pare un club de state care oferă un scut protector pentru democrațiile liberale. Din punctul lor de vedere, apartenența la NATO este crucială pentru independența Ucrainei, iar sugestia mea ca țara să nu adere la NATO a fost percepută ca o trădare. Dimpotrivă, pentru mine, crescând într-o țară în care regimul fascist avea binecuvântarea NATO, ba chiar acel regim a fost adus la putere de CIA și funcționari NATO, ideea că aderarea Ucrainei la NATO este cheia viitorului democratic al țării este absurdă.

Studenții care au luptat împotriva juntei din Grecia au scris pe poarta Politehnicii din Atena OUT USA și OUT NATO. Erau îmbrăcați în blugi și erau pasionați de jazz, nu erau anti-americani, însă se opuneau ideii de a locui într-o colonie americană în care bugetul național trebuia să primească aprobarea informală a ambasadorului american și în care NATO și CIA controlau armata, cerul, marea și poliția secretă.

Este drept că în multe țări dezvoltate – precum Olanda și Danemarca – apartenența la NATO a fost congruentă cu democrația liberală. Însă în Grecia nu a fost așa. Și portughezii au trăit sub fascism în cadrul NATO. Multe generații de democrați din Turcia vă vor spune că se poate trăi într-o țară NATO care este oprimată de guverne autoritare. Iar generalul de Gaulle credea că apartenența la NATO dăunează suveranității naționale.

După invazia lui Putin în Ucraina, europenii și-au pierdut capacitatea de a purta o dezbatere rațională și bazată pe istorie despre cât de bună sau rea este apartenența la NATO pentru democrațiile liberale din Europa.

Unii vor spune că apartenența la NATO asigură apărarea unei țări de amenințările externe, nu este o garanție a democrației. Însă apartenența la NATO nu este nici necesară și nici suficientă pentru apărarea unei țări. Cea mai mare amenințare a Greciei vine din Turcia, iar NATO nu intervine decât împotriva unor țări care nu fac parte din alianță. Dacă Turcia ar invada o insulă a Greciei, NATO ar sta deoparte. La cealaltă extremă, Iordania, Egipt, desigur Israel, sunt acoperite total de umbrela SUA și NATO, deși nu sunt state membre ale alianței.

Așadar, care este rostul Alianței? În urmă cu vreo zece ani am participat la o discuție informală cu fostul comandant al trupelor NATO din Europa. Americanul, un republican convins, a fost foarte sincer când l-am întrebat dacă NATO mai are un rol. ”Depinde cum definești obiectivele NATO”, mi-a replicat cu un zâmbet. L-am întrebat cum definește el aceste obiective. ”Sunt trei paliere. Primul este ca americanii să rămână în Europa. Al doilea este să îi ținem pe ruși afară. Al treilea este să ținem Germania supusă”. Erau obiectivele NATO din Războiul Rece și nu am găsit o analiză mai bună și mai profetică a rolului NATO în Europa.

Acum, când războiul din Ucraina continuă și se apropie alegerile pentru Parlamentul European, întrebarea pentru europeni este simplă: este înțelept să presupunem că democrațiile noastre sunt întărite atunci când cedăm politica noastră externă și apărarea noastră alianței NATO – cu alte cuvinte guvernului SUA? Sau studenții de la Politehnica din Atena, împreună cu generalul de Gaulle, au avut dreptate când s-au temut că apartenența la NATO va grăbi alunecarea Europei care statutul de vasal. Personal, voi fi mereu de partea studenților.

Sursa: cotidianul.ro