Vasile Tuşa e un bărbat în vârstă de 65 de ani, care întruneşte toate caracteristicile savantului distrat: proasta reţinere a numelor şi chipurilor de persoane dar, în schimb, o fabuloasă capacitate de a reţine cifre şi date ştiinţifice! După ce la vârsta de 18 ani a construit un autogir, a intrat în atenţia comuniştilor de vârf care i-au recunoscut capacitatăţile tehnice uimitoare – asta în ciuda faptului că avea doar opt clase! I-au acordat fonduri uriaşe pentru producţia de serie a descoperirilor sale în domeniul depanării TV: construcţia generatorului color de miră şi a primului televizor color românesc, fapt care ar fi eliminat patentele est-germane şi ruseşti. Însă demersul său a fost stopat de revoluţie şi de dizolvarea secţiei UJECOOP Cluj în care activa!

Fortăreaţa unui „Mad Max” postapocaliptic

Sun la poarta „citadelei” perpetuu neterminate, a lui Vasile Tuşa, din Feleacu – cel poreclit de localnici „Domnul din poiană”, fixat de obiectivele mai multor camere de supraveghere. Am senzaţia că mă pregătesc să intru la Pentagon sau pe domeniul de cercetare al unui bizar inventator care-şi păzeşte, cu cerbicie, de ochi neaveniţi, laboratorul de experienţe. Mă aflu la altitudinea 728 metri, hardughia sa  – mai degrabă o hală încăpătoare decât un spațiu de locuit – fiind construită pe culmea Feleacului, pe şoseaua îngustă care leagă  Postul de control cu Observatorul Astronomic. În spatele curţii sale, în depărtare, se iveşte o privelişte de vis: Clujul, în toată splendoarea sa. Şi, după ce bărbatul de 65 de ani mă pofteşte înăuntru, mă trezesc în incinta unei adevărate fabrici din perioada comunistă – cu numeroase utilaje, aparent depăşite din punct de vedere tehnic, dar perfect funcţionale – în care gazda mea îmi mărturiseşte că poate produce, în cel mai scurt timp, diverse produse numai de el ştiute. Oferindu-mi, efectiv, senzaţia că am intrat pe teritoriul unui „Mad Max” postapocaliptic, singurul supravieţuitor al unei lumi definitiv destrămate, pe ruinele căreia acesta se luptă, din răsputeri, s-o creeze din nou şi s-o refundamenteze! Iar starea de zonă postapocaliptică persistă pentru mine şi după ce păşim în bucătăria sa de la subsolul vilei unde, printre mobile vechi şi utilaje casnice, tronează două computere: al său, arhaic, şi altul modern, al fiului său în vârstă de 15 ani, rod al unei iubiri târzii. Mai are doi copii – maturi, plecaţi la această oră din ţară – pe care-i are din prima şi unica sa căsătorie… Observ, de asemenea, că omul şi-a făcut „temele”: mă aşteaptă cu un tom de documente care-i atestă realizările, în fața căruia rămân din nou cu gura căscată și mă felicit, în gând, că am ajuns la un asemenea personaj. Are atâtea să-mi povestească încât se încurcă mereu, repezindu-mi subiecte interesante, după ce le începe. Le retează printr-o expresie-clişeu: „Asta e o poveste lungă”. Nu-l sperii, îl las în elementul său, urmând să-l descos mai târziu, aşa cum se cuvine. Aflu, curând explicația lipsei sale de celebritate, în ciuda faptului că e atât de fascinant: nu a primit la viaţa lui decât puţini jurnalişti. Își amintește: o dată, prin anii `70, pe unul de la „Agricultura socialistă”, apoi în aceeași perioadă pe altul de la „Ştiinţă şi tehnică” – şi după 2000, pe Dan Antoniu, cel care l-a plasat, în 2007, în monumentala carte apărută în limba engleză, „Romanian Aeronautic Constructions”, scrisă de acesta împreună cu George Cicoş. „Cartea e deschisă de Traian Vuia şi este încheiată cu mine şi cu regretatul Aurel Turpan, celălalt constructor de autogire din epocă, independent de mine. Iar în lucrare e vorba de autogirul – în trei versiuni – pe care l-am construit pe când aveam doar optsprezece ani”, îmi explică acesta, cu modestie, de parcă ar fi fost vorba de altcineva. În continuare, uitând că are de-a face cu un filolog, omul e tentat să mă zăpăcească printr-o mulţime de detalii tehnice pe care mi le livreaă într-un ritm aiuritor pentru mine. Îl readuc, disperat, cu picioarele pe pământ şi-l rog să începem cu începutul, adică o mică istorie a vieţii sale. Se supune, cu dificultate, fiind tentat mereu să evadeze în „oceanul” tehnicii, singura zonă în care se simte în largul său: „M-am născut în Zodia Leului, în 7 august 1953, la Cluj şi am locuit împreună cu familia chiar pe locul unde funcţionează actualmente magazinul „Central”. Am fost demolaţi în anul 1974, când s-a construit magazinul, iar familia mea a primit, automat, o locuinţă de trei camere, pe strada Parâng din cartierul Mănăştur”!

Cel mai tânăr pilot din istoria aeronauticii: 16 ani şi trei săptămâni!

I se aprinde brusc un „beculeţ” şi mă lasă din nou mască, de data aceasta relatându-mi o întâmplare legată de magazinul „Central” şi de istoria familiei sale: ”Noi am fost o familie extrem de pauperă, cu trei copii şi o mamă bolnavă, fapt care m-a împiedicat până la urmă şi să fac şcoală cu adevărat fiind preocupați mai mult de suprviețuire. Iar clădirea în care am locuit noi aparţinuse, înainte, evreului care a deţinut fabrica de prelucrare a aurului de la Baia Mare. Când eram copil am văzut cu ochii mei cum a venit securitatea şi a făcut săpături serioase în curte, în cautarea aurului care se presupunea că a fost ascuns de către marele industriaş. Dar atunci n-au găsit nimic! Însă mi-au spus părinții că în 1974, în timpul demolării clădirii – pe când eu eram deja dus în armată – securitatea a izolat locul şi oamenii săi au găsit în ziduri o cantitate de aur care nu a fost niciodată aflată”! Povesteşte apoi că, fiind fascinat de zbor, a reuşit să devină pilot la o vârstă incredibilă: şaisprezece ani şi trei săptămâni, devenind astfel cel mai tânăr posesor de brevet de pilotaj din întreaga istorie a României – record rămas neegalat până astăzi! „ Iar prima „simplă” am parcurs-o la 25 august 1969, având, pe parcursul carierei mele de pilot amator şi cinci incidente de zbor, mai bine zis aterizări forţate: trei pe un teren necunoscut şi două pe aerodrom! Am ieşit cu bine din toate fiindcă am fost dotat cu mult sânge rece! Nu mi l-am pierdut nici mai târziu, când mi-a explodat un dispozitiv de produs plasticul, umplându-mă de fâşii incandescente în zona gâtului, eveniment pe care am reuşit să-l gestionez datorită acestei calități dobândită ca pilot – şi să scap astfel cu viaţă”!  Arată în continuare că datorită situaţiei grele de acasă a rămas doar cu cele opt clase de „generală” – peste ani absolvind câteva cursuri, printre care cel de frezor și electronist –  angajându-se rapid la întreprinderea „Napochim”, însă de-a lungul vieţii a funcţionat şi pe post de geamgiu sau muncitor la maşina de injectat mase plastice. Referindu-se la isprava care l-a adus în Istoria Constructorilor de Aeronave mărturiseşte că la optsprezece ani a construit autogirul chiar în curtea casei familiei din centrul Clujului! Adaugă cu o lucire în ochi: „Dar nu mă ocupam numai de construcţii de autogriruri, ci şi de electronică, domeniu incipient pe atunci – în care am avut realizări de mare răsunet: inventarea primului generator de miră, în alb-negru şi, peste câţiva ani, a generatorului color de miră! Dar să vă povestesc istoria acestor invenţii!” Trage puternic aer în piept, pregătindu-se de istorisit şi începe înviorat: „Când am făcut generatorul alb-negru de de miră a venit, în 1981, şef la CENTROCOOP, ministrul Paul Niculescu-Mizil. I-a adunat la Cluj pe toţi cei mai răsăriți din cooperaţie şi i-a întrebat – pe fiecare în parte – ce fac. Eu eram singurul care mă ocupam de electronică: aveam inventat primul generator de miră TV în alb-negru şi scrisese deja despre mine „Agricultura socialistă”, articol pe care Mizil îl citise. Iar când m-a cunoscut mă tot lua cu „tovarăşul inginer”. I-am zis că nu-s inginer, iar el m-a întrebat ce sunt. I-am spus că nu am decât opt clase şi sunt depanator TV, chiar dacă reprezentantul depanatorilor clujeni la Olimpiada pe ţară pe ramură. Iar atunci el s-a gândit ce s-a gândit și a mai adunat vreo cinci-şase inşi, iniţiind un curs de electronică, după absolvirea căruia am ajuns și eu, în sfârșit, electronist cu acte în regulă! Pe atunci lucram în cooperaţie, încă din 1978, la Cooperativa de Consum Gârbău şi prin 1979 îmi trecuse deja glonțul pe la tâmplă: un procuror venise să investigheze de ce eram încadrat pe post de depanator, fără să am şcoală  – şi era teribil de obsedat de persoana mea, dornic să-mi facă felul. Norocul meu a fost că a făcut infarct după o săptămână și s-a „curățat”, altfel mă băga în puşcărie”!

Revoluția a zădărnicit producția de serie a televizorului color Tușa”

În 1984, după ce comuniştii au dat drumul oficial la televiziunea color, desigur, fără să se bucure de ea majoritatea populației, un şofer de TIR i-a adus din Occident un televizor color, pe care Vuşcan – dornic să se ralieze la noile trend-uri ale vremii – l-a adaptat la parametrii tehnici necesari pentru a-l folosi, ca depanator, la realizarea mirei color. „Între timp, prin 1985, la o întrunire cu cei care confecţionau jucării, Mizil – care auzise de realizarea mea –  m-a pus să aduc generatorul de miră color la el în birou, unde i-a adus toţi directorii de UJECOOP să-l vadă. S–a minunat toată lumea și la final Mizil m-a întrebat dacă nu pot face cumva și o antenă-satelit pentru sindicat. I-am zis că pot, însă mi-e teamă să fac acest lucru. Atunci, mi-a dat o hârtie prin care-mi dădea permsiunea și am realizat-o, inclusiv un decodor sofisticat cu care decriptam programele occidentale. Era prima parabolă construită de un român, restul erau aduse din străinătate. Ne-a ajutat la acest lucru și unu` Ioniță, adjunct la Securitatea județului, care a scos de la Direcția Radio-TV, dintr-o cameră sigilată, o antenă parabolică de rezervă pe care eu am copiat-o în ghips și am făcut cinci variante până mi-a ieșit una funcțională. Însă, nu după mult timp am fost chemat la Miliție, unde am fost tratat ca un criminal, fiind cât pe ce să fiu bătut – de o echipă venită de la București special pentru a mă înfunda. Însă s-au potolit ca prin farmec în momentul când le-am arătat hârtia de la Paul Niculescu-Mizil și m-au lăsat în pace, nu înainte însă de a mă ruga să le fac o vizionare. Mi-au dat și o țuică, m-au felicitat și după aceea n-am mai avut nicio problemă cu ei ”, povestește Tușa, amuzat. După care continuă: „Iar pentru realizarea mirei color Mizil mi-a dat 200.000 de lei, însă pe bani au pus mâna niște pocăiți și i-au topit, așa că prin 1987 am mers în audiență la București, fără știrea șefului Cooperației, Neșu, bănuindu-l că era în complicitate cu pocăiții și, în consecință, nu m-ar fi lăsat să plec la ministru. Dar am dus aparatul cu mine și i-am lăsat cu gura căscată și pe miniștrii de la București  – printre care se aflau Nicula, minstrul electronicii și electrotehnicii de atunci, dar și pe șeful de la „Electrotehnica” – pe care Mizil i-a adus, la început, la el în birou. Dar, cum nu mai era loc să arunci un ac, am trecut cu toții în sala de ședințe, unde le-am făcut o demonstrație, arătându-le ce poate generatorul meu de miră color…  Apoi, spre marea mea fericire, Mizil mi-a alocat imensa sumă de 600.000 de mii de lei – mare minune pentru vremea aceea – pentru a implementa mira în producție de serie. Și, am început munca într-un atelier dotat cu cele mai sofisticate aparate ale vremii, cu plutonier înarmat la ușă, totul petrecându-se în sistem strict secret”. Scoate dintr-un dosar câteva file din documentație și-mi arată ștampila respectivă, aplicată pe fiecare pagină… Apoi îmi spune că rezultatul muncii sale a fost pe măsură, născându-se astfel generatorul color de miră VT – 051 sau, altfel spus, marca TUȘA. Apoi, Mizil l-a întrebat dacă nu poate realiza și un televizor color în totalitate românesc, pentru ca statul român să scape de licențele rusești și est-germane, la care Tușa i-a spus că realizase deja unul și poate să treacă oricând la producția de serie și cu acest produs. Asta se întâmpla prin 1989… Povestește în continuare acesta, cu o undă de regret: “Apoi a venit revoluția și s-a dus naibii totul,  pentru că s-a desființat acea ramură a Cooperației unde îmi desfășuram eu activitatea. De excemplu să vă spun ce pierdere a fost pentru stat faptul că nu a intrat în producție generatorul meu de miră: dacă aceasta intra în producție, la 1000 de generatoare confecționate s-ar fi câștigat față de importuri câteva sute de mii de lei! Dar, după doi-trei ani de la revoluție am cumpărat toată aparatura cu care am lucrat, pe o sumă imensă pentru vremurile acelea – și  se află acuma la mine în pivniță. Aveam bani mulți pe atunci, fiindcă intrasem deja în comerțul cu televizoare second-hand din Occident, producția de antene parabolice – și multe altele”, explică Tușa.

„Mi-am găsit terenul vândut pe OLX”!

În continuare, în 1994 Tușa începe producția de cabluri electrice de alimentare și alte produse din mase plastice, practic tot ce există în domeniul conductorilor, plus alte inovații – pe cât de simple, pe atât de geniale! Apoi, după ce supraviețuiește, ani buni, pe apele agitate ale producției românești, omul își declară în 2009 falimentul – asta după ce  primul ministru din acea vreme, Emil Boc, a pus taxe suplimentare pe impozitul forfetar. Cu toate acestea, preia alte proiecte, muncește zi și noapte la ele – însă refuză să mi le împărtășească, de frică să nu i se fure ideile! Adaugă însă faptul că duce la această oră și o luptă acerbă pentru sănătatea sa, așteptând cu sufletul la gură rezultatele biopsiei unei tumori de piele ce i-a fost extirpată. Dar acum – mărturisește el – pe lângă aceasta, mai duce o campanie, grea de tot, legată de terenurile pe care le deține în Feleacu: „Vecinii de lângă casă mi-au furat, cu ajutorul unor experți topo și funcționari de la Cadastru, peste 3.500 de metri pătrați, motiv pentru care sunt acum în proces cu ei… Eu întotdeauna am militat pentru normalitate, dar în cazul meu procurorul și polițistul au fraternizat cu infractorul, mutându-mi efectiv gardul – și decretând apoi că nu s-a întâmplat nimic! Pregătesc materialele pentru C.S.M., DIICOT, Parchetul General și o să fac multă vâlvă pe tema asta –  pentru că așa nu se mai poate… De exemplu, mai dețineam un teren, de 2.200 de metri, spre releul TV de pe Feleac – și aflu acuma de pe OLX că mi-a fost vândut! Vă dați seama, teren întabulat la Cadastru, iar  după ce am sesizat situația, m-am trezit că toți cei implicați au fost scoși basma curată! Iar după ce am cerut blocarea CF-urilor, ca să nu se mai vândă terenurile mele a venit o hotărâre conform căreia s-a ridicat notificarea, așa că de-acum autoritățile au dat liber la vânzarea terenurilor mele! Asta e recentă de tot și trebuie să o atac în termen de cincisprezece zile”! Simțind că s-a făcut deja târziu mut tema discuției noastre la cea a prezentului și viitorului țării. La care Tușa îmi răspunde: “Eu sunt mic, dar avem la această oră printre cei mai buni programatori din lume și e de admirat faptul că românii s-au mișcat și ei, în sfârșit. La marile companii s-au dus cei cu cap, dar pe de altă parte nu-i bine că am ajuns slugile celorlalți. N-am nimic cu investitorii, dar să vină firme care să ne taie facturi la apă, gaz, curent și să ducă profitul dincolo – ca să le facă pensii cetățenilor lor – e cu totul inacceptabil! Trebuie naționaliare”! Familiarizat deja cât de cât, cu spiritul neliniștit al incredibilului Tușa, mă despart de acesta – nu fără oarecare regret – deoarce omul e o adevărată mină de aur în domeniul poveștilor despre Clujul din perioada comunistă. Părăsesc laboratorul său postapocaliptic, închipuindu-mi doar ce invenții și alte minunății se mai află închise acolo, despre care însă acest “ucenic vrăjitor” al cercetării are gura pecetluită…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here