Joi, 28 iulie 2016, Hotelul „Victoria” din Cluj-Napoca. O mână de oameni, văzători şi nevăzători, deopotrivă, s-au întrunit pentru a prezenta opiniei publice lupta lor disperată pentru a face accesibil şi pentru persoanele cu deficienţe de vedere mediul nostru „fizic”. Ne referim la asistenţa acordată acestora când trebuie completate la ghişee diverse documente – dar şi o campanie de informare şi conştientizare a opiniei publice a faptului că şi nevăzătorii există pe această lume. Totul, în cadrul unui proiect intitulat „Paşaport de succes pentru copii şi tineri cu deficienţe de vedere” care, din fericire dă roade la Cluj-Napoca, semn de trezire – ce-i drept, cam lentă – a conştiinţelor.
“Prin gări, ne completează greşit până şi foile de drum”
Conferinţa de presă pe tema proiectului se încheie, iar participanţii se ridică şi se deplasează, pe bâjbâite – majoritatea fiind nevăzători – spre bufetul suedez. Abia atunci subsemnatul trece la treabă – “şcolat”după regula “Nimic despre conferinţe de presă, stricto sensu – ci doar despre viaţă, pur şi simplu”! Îl abordez pe Viorel Vidican un adevărat “revoluţionar” în rândul nevăzătorilor clujeni. Bărbat masiv, în vârstă de 35 de ani, spirit neliniştit, care pune permanent pe tapet – fără menajamente – problemele ce merită dezbătute. Începe acesta, destul de reticent: “Mă tot întreb dacă proiectul acesta, care se va încheia în octombrie, va schimba ceva în legislaţia românească în cazul nevăzătorilor, pentru că am înţeles că există angajate astfel de persoane cu dizabilităţi – în primării, bănci, poliţie, gări. Eu încă n-am simţit că există aşa ceva, fiindcă, de pildă ajuns la gară mi s-a întâmplat ca persoana aflată la ghişeu, extrem de ocupată cu alte treburi, să nu vrea să-mi completeze foaia de drum, sau dacă mi-a completat-o a greşit, apoi a îngroşat scrisul şi la final calculatorul n-a mai luat-o în considerare. La bănci, nu avem cu cine să purtăm o discuţie pentru un contract sau o chestiune juridică. La poliţie, când dorim să ne schimbăm buletinul sau să ni se elibereze cazierul e aceeaşi poveste, nu există birou de relaţii publice pentru persoane cu dizabilităţi. Apoi, audienţa la dl. primar Boc: aş vrea să ştiu care-i ziua aceea pe lună când ne primeşte şi pe noi în audienţă. Dacă n-o are, s-o facă – dar s-o ştim şi noi, fiindcă mulţi nevăzători ar dori, de pildă să acceseze şi ei o locuinţă socială”! Bărbatul abia s-a pornit şi-mi spune că ar mai avea circa 70 de pagini de doleanţe ale nevăzătorilor, care nu sunt luate în seamă de către autorităţi. Îl rog, totuşi, să se limiteze la câteva dintre ele, cele pe care le consideră mai importante. Continuă acesta, cu glas tunător: “De asemenea, la D.J.A.S.P.C., sunt discuţii interminabile pentru închirierea unei locuinţe sau ajutorarea unui nevăzător pentru a-şi schimba certificatul de handicap, dacă este nevoie. Asta, pentru că am semeni care sunt chemaţi la comisie din doi în doi ani, iar acolo sunt întotdeauna nişte cozi interminabile. Ar fi nevoie să vină un asistent de la Oftalmologie pentru a ne ajuta la completarea referatului medical necesar în vederea schimbării certificatului. Sunt mult mai multe acte şi hârtii, dar în realitate prea puţine sunt ştiute sau introduse în legislaţie, deoarece eu mă gândesc la nevăzătorii din întreaga ţară. Degeaba sunt birouri pentru persoane cu dizabilităţi la Cluj, când în alte părţi acestea nu există”. Arată apoi că pretinde ca legiuitorii să participe efectiv la discuţii, pentru ca să nu se ajungă mereu la situaţia “S-a rezolvat, nu se poate”! şi mărturiseşte că a venit la conferinţa de la Hotelul „Victoria” din curiozitate, ca să afle lucruri noi, şi şi-ar ar fi dorit să fi fost prezente aici mai multe persoane din rândul autorităţilor. Este corectat, cu eleganţă, de către un organizator care arată că autorităţile au fost prezente la întrunire – şi încă într-un număr suficient. „Fie, or fi fost – dar de ce nu au pregătit un moment în care să răspundă întrebărilor noastre”, încheie acesta, dând din cap, convins de adevărul său.
„Decizionarii şi-ar schimba mentalitatea dacă ar cina pe întuneric”
Intru în discuţie şi cu Florentin Rădulescu, un bărbat în vârstă de 39 de ani, responsabil de grup-ţintă în cadrul proiectului derulat de Asociaţia „Pontes”. Acesta îmi mărturiseşte că a decis să intre în „luptă” după ce, ajutat de o femeie să treacă strada, a fost lovit şi aruncat în aer câţiva metri – împreună cu ea – de o maşină care i-a luat în plin, chiar pe trecere de pietoni. Începe Rădulescu: „O piesă foarte importantă în proiectul pe care-l desfăşurăm a fost campania cinei pe întuneric, ocazii cu care invitaţii noştri au trăit în pielea unui nevăzător – şi ce mă interesează pe mine, am dorit să înţeleagă că ne-au dat ocazia să inversăm rolurile şi să fim noi aceia care-i asistă, deşi în viaţa de zi cu zi ei sunt cei care ne oferă ajutorul. De fapt, persoana cu deficienţe de vedere tânjeşte după posibilitatea de a se simţi utilă şi de a alunga sezaţia că este o fiinţă permanent asistată. Altă idee importantă legată de cină: ne dorim ca după ce se aprinde lumina în sală invitaţii văzători să plece acasă cu un sentiment de mulţumire şi împlinire cu privire la propria lor viaţă, care – deşi nu e lipsită de dificultăţi, şicane, obstacole – este mai frumoasă ca a noastră şi după ce au intrat în pielea noastră să-şi dea seama că problemele lor sunt mult mai mărunte decât ale noastre”. Se apropie de noi şi d-na Mirela Crişan, mama unei tinere cu deficienţe de vedere. Aceasta e încântată la culme de rezultatele proiectului „Paşaport de succes …”. „Am participat la această conferinţă, în primul rând ca să mă întâlnesc cu membrii reţelei, care fac o treabă foarte bună şi chiar dacă sunt specialist în domeniu sunt şi mama unui copil cu deficienţe de vedere. Îi susţin şi-i apreciez foarte mult pe tinerii de aici, pentru că vor să schimbe prin acest proiect mentalităţile din jur”, începe d-na Crişan. Apoi continuă, referindu-se la experienţa cu totul inedită a cinei pe întuneric, la care a participat, personal: “A fost o senzaţie de neimaginat şi în momentul acela mi-am cunoscut copilul cu adevărat. M-am pus în “papucii” lui – eu şi soţul. Efectiv, am realizat ce simte copilul cu adevărat şi mi-am dat seama că eu sunt de fapt cea neputincioasă, nu el. La un moment dat situaţia devenise hilară: nu ne-am descurcat să mâncăm pe întuneric, iar soţul mi-a zis că o să mâncăm cu mâinile. Dacă ar fi avut cineva o cameră de luat vederi cu infraroşu ne-am fi făcut de „mândra” minune. La un moment dat am fost întrebaţi ce dorim să bem şi ei ne serveau cu ce doream, în întuneric, ceea ce m-a şocat. Iar când s-a deschis lumina ne-am dat seama cât de neajutoraţi am fost şi cât de câştigători sunt ei. Aşadar, e un proiect care trebuie să continue – şi l-aş extinde şi la cei care iau decizii şi hotărăsc soarta acestor oameni. Cred şi-ar schimba urgent mentalitatea”.
Îl zăresc, într-un grup de participanţi şi pe Alin Feurdean, expertul campaniei de informare şi conştientizare a proiectului. Cu aceeaşi promptitudine pe care i-o ştiam din întâlnirile anterioare, acesta îmi dă rapid câteva lămuriri, extrem de concludente, referitoare la subiect: “Proiectul a fost iniţiat din nevoia de accesibilitate a mediului fizic pentru nevăzători şi se referă la asistenţa în instituţiile publice. Pe de altă parte ea presupune şi o campanile de informare şi conştientizare desfăşurată în mediul public, la care au avut acces până acum 830 de persoane văzătoare. Campania presupune transpunerea în modul de viaţă al nevăzătorilor, de aceea, pe lângă cinele în întuneric am organizat şi acţiuni de sensibilizare stradală, în care am cerut văzătorilor să se lase legaţi la ochi şi să parcurgă un traseu predefinit, însoţiţi de noi.În ultima parte a proiectului, aflat încă în derulare, am extins sesiunile de sensibilizare şi-n şcolile din oraş, arătându-le copiilor cum să se comporte dacă întâlnesc un nevăzător. Am dezvoltat aceste acţiuni, convinşi fiind că o cunoaştere cât mai profundă a realităţii în care noi, nevăzătorii, trăim poate genera şi ajutorul de care avem nevoie. Iar proiectul nostru îşi propune să acopere acest deficit informaţional prezent la nivelul municipiului nostru, unde se ştie că nevăzătorii sunt un segment social mai activ decât în alte oraşe ale ţării, aici fiind mulţi studenţi, un liceu de profil – unde lucrează mulţi profesori nevăzători, care se deplasează zilnic spre serviciu şi au nevoie de ajutor în spaţiu public. În felul acesta pot fi evitate vulnerabilităţile date de lipsa vederii şi căderea în canale, coliziunea cu stâlpii sau trecerea străzii pe roşu”.
Ce intenţionează proiectul “Paşaport de succes pentru copii şi tineri cu deficienţe de vedere”?
Acesta îşi propune reducerea inegalităţilor şi a excluziunii sociale a copiilor şi tinerilor cu dizabilităţi (deficienţe de vedere) prin implicarea participativă a actorilor sociali publici şi private locali într-o reţea sustenabilă pe termen mediu şi lung la nivelul comunităţii şi este derulat cu sprijinul financiar al Programului RO10-CORAI, program finanţat de Granturile SEE 2009-2014 şi administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială. Valoarea totală a proiectului este de 1.117.802,33 lei din care 1.004.691,33 lei valoarea finanţării nerambursabilă iar 113.111,00 lei cofinanţare privată şi se desfăşoară pe o perioadă de 18 luni la nivelul judeţului Cluj, respectiv 07.05.2015 – 31.10.2016. Iniţiat din nevoia de intergrare a copiilor şi tinerilor cu acest tip de dizabilitate, proiectul implementat de Asociaţia Pontes, Direcţia de Asistenţă Socială şi Medicală Cluj-Napoca şi A.S.C.O.R Filiala Cluj, are trei direcţii clare de acţiune. Prima direcţie presupune crearea unei reţele de specialişti care să asigure suport atât instituţiilor publice, cât şi beneficiarilor (copiii şi tinerii cu deficienţede vedere) în a şti, respectiv a soluţiona problemele cu care aceştia se confruntă. A doua direcţie pe care se concentrează proiectul este campania de informare şi cunoaştere a problemelor şi specificităţii persoanelor care se confruntă cu deficienţa de vedere (intitulată Ascultă Oraşul Nevăzut), exprimată prin organizarea a diverse sesiuni de sensibilizare, atât pentru instituţii publice, cât şi pentru elevi, studenţi şi angajatori.Reprezentanţilor instituţiilor publice le-a fost prezentată situaţia persoanelor cu deficienţe de vedere, competenţele acestora, nevoile lor atunci cand ajung într-o astfel de instituţie. Studenţi, angajaţi, angajatori, au trecut rând pe rând prin situaţiile trăite în fiecare zi de un nevăzător. Acţiunile de sensibilizare au inclus: activităţi mixte văzători-nevăzători, primii fiind transpuşi în ipostaze inedite, darajutaţi de nevăzători (precum mersul cu bastonul alb pe stradă, fără suport vizual şiservirea cinei pe întuneric). Pe de altă parte, beneficiarii proiectului au fost implicaţi în tot felul de activităţi, excursii, ateliere de creaţie, etc. Pentru o informare corectă, au fost organizate întâlniri cu potenţiali angajatori, precum şi un seminar internaţional, cu participarea unor experţi belgieni, aceştia acceptând să îşi pună la dispoziţie experienţa, oferind soluţii de accesibilizare a mediului (de ex. treceri de pietoni cu semafoare sonore, covoare tactile în preajma lor, asistenţă la ghişee, în gări, aeroporturi, etc). A treia direcţie se referă la implicarea a 115 copii şi tineri cu deficienţe de vedere în activităţi precum consiliere psihologică, vocaţională, activităţi recreative şi de socializare, dezvoltarea abilităţilor de viaţă independetă în vederea reducerii inegalităţilor şi a excluziunii sociale a acestora.
Octavian Râşniţă, un nevăzător de succes
Florentin Rădulescu, responsabil grup-ţintă al proiectului „Paşaport de succes pentru copii şi tineri cu deficienţe de vedere”: „Un nevăzător de-al nostru, om de mare succes, Octavian Râşniţă a venit la începutul activităţii noastre şi ne-a mărturisit aşteptările sale referitoare la proiect, împărtăşindu-ne în acelaşi timp din experienţa sa extraordinară, ca persoană cu deficienţă de vedere dobândită tardiv. Domnia sa are o poveste fabuloasă referitoare la modul cum a ajuns nevăzător: era director de vânzări la o mare firmă de telefonie, prin anul 2005 şi după un accident extrem de grav de maşină, de pe urma căruia şi-a pierdut complet vederea, viaţa lui s-a schimbat dramatic. Cu toate acestea nu a abandonat lupta, s-a recalificat profesional de unul singur şi a ajuns un programator remarcabil, lucrând de peste zece ani într-o firmă de brokeraj. Am colaborat cu el, considerându-l de-al nostru şi ne-a fost întotdeauna de un mare ajutor”!
