Partea a XVIII-a
Am avut ceva ezitari cand m-am apucat sa scriu cel de al optsprezecelea episod al acestei epistole cu numele generic Vinovatul de serviciu, in ideea de a continua cu analiza privind schimbarea la fata a aceluiasi Ion Iliescu, dar si indreptarea catre autoritarismul partidului unic PDSR sub conducerea celui care avea sa devina, spre sfarsitul mandatului, unul dintre politicienii si primi-ministrii cei mai aroganti pe care ii cunoscuse Romania pana atunci, domnul Adrian Nastase, in perioada anilor 2000-2004, ori de a schimba un pic partitura, desigur, pastrand tema de fond.
As vrea sa va povestesc cum subsemnatul, autorul acestei carti, in doua perioade ale vietii a ajuns, cu vointa lui sau cu vointa altora, vinovatul de serviciu ! S-a ajuns la aceasta situatie ca urmare a unor actiuni pe care le-am declansat eu, prin propria decizie, intr-o perioada neagra a parcursului meu profesional si ideologic si din nou vinovatul de serviciu intr-o alta perioada de trista amintire a propriului meu destin, chiar daca ea nu e prea indepartata si in niciun caz in timpul dictaturii comuniste, cand am beneficiat de vointa si dorinta rivalilor mei de a ma tranti la pamant si calca in picioare prin intermediul unor metode oculte si total neortodoxe, in afara regulilor jocului democratic.
Sa o iau metodic. In perioada comunista si a Dictaturii Ceausescu reusesc o performanta aproape de neegalat, aceea de a deveni cel mai tanar Comandant de Cursa Lunga, cred, din lume, de altfel excelenta in activitatea de navigator, la frageda varsta de numai 26 de ani. Faptul ca am avut sansa de la o varsta frageda sa am contactul cu lumea civilizata a terrei, mi-a deschis noi si largi orizonturi de comparare a tot ce inseamna existenta romanilor mei, a demnitatii lor, a prezentului trait de ei si a lipsei de orice speranta in viitor, in contrast cu cea a semenilor lor din occidentul bogat. O diferenta socanta, as spune, intre nivelul de trai al nostru si al celeilalte lumi, construita in esenta pe respect si deminitate umana, pe democratie si respectarea drepturilor fundamentale ale omului, in timp ce toate aceste lucruri erau de-a dreptul de neacceptat si de neconceput de comunisti pentru propriul lor popor, mi-au dat destule motive care au facut sa-mi apara o mare cantitate de adrenalina si curaj, o permanenta lupta cu propriul eu, cu conditia de locuitor al planetei Pamant si sa imi iau destinul in piept, luand decizia istorica, poate unica, de a da o lovitura de gratie atat comunismului, cat si Dictatorului Ceausescu.
Cum am inteles eu sa fac acest lucru?
In anul de gratie 1985, in ziua de 17 a lunii martie, ziua alegerilor de deputati din Republica Socialista Romania, atunci cand trebuia sa fie ales cel mai iubit fiu al poporului, in timp ce eram Comandantul navei mineralier cu lungimea de 235 m si de 12.500 Tdv „URICANI”, ce apartinea Companiei de navigatie a Statului NAVROM Constanta, am luat decizia, nu usoara, de a-mi schimba traseul ordonat de conducerea companiei de a merge la Combinatul de la Galati si a alege calea libertatii, mergand spre Instanbul-Turcia unde, o data ajuns, urma sa cer azil politic si sa-mi expun viziunea despre ciuma comunista si de cat rau a putut sa faca poporului roman acest sistem inuman, ilegal si criminal.
Desi eu eram sef al sectiei de votare, cu voturile la mine, chiar in numar dublu, ca nu cumva cineva sa nu-si aleaga gresit conducatorii, l-am luat alaturi de mine in aceasta mare aventura a vietii si pe Directorul Teatrului National de Drama si Comedie din Constanta, Iancu Lucian Spiru, nimeni altul decat deputatul in Marea Adunare Nationala a RSR, un personaj cu totul special, care traia aceleasi simtaminte si impartasea aceleasi valori si idei revolutionare ca ale mele.
Asezarea astrelor nu ne-a fost deloc favorabila, destinul ne-a jucat feste, legiile naturii si-au spus cuvantul, providenta nu ne-a ajutat in aventura noastra temerara, lucru care a dus inevitabil la esec si dezastru, suferinta si umilinta. Desi vedeam Bosforul si mai aveam decat circa doua ore pana la momentul cand ar fi trebuit sa ajungem la destinatie, unde urma sa dam o lovitura de gratie comunismului si propagandei lui desantate, norocul nu ne-a suras si-am ramas cu regretele si intrebarea care ne-a obsedat ani de zile : De ce oare nu am ajuns?
Faptul ca am esuat a fost un motiv cert pentru comunisti sa declanseze fiesta pentru ei si acolitii lor, cu concursul larg in primul rand al securitatii, dar si a „cozilor de topor” din toate institutiile acelui stat stramb pe care l-am intalnit in urmatoarele momente si etape pe care le-am trait, incercand la figurativ sa incerc sa refac drumul Golgotei printre sagetile, veninul si rautatile de neinteles ale semenilor mei.
In urma unui scenariu prost regizat de slugile dictatorului, viermii de care va vorbeam in serialul trecut, am asistat, in calitate de invinuiti in propriul proces, la una dintre cele mai odioase inscenari judiciare ale epocii de aur. Am avut BENEFICIUL de a fi condamnat de doua ori la moarte pentru complot in vederea tradarii, subminarii si sabotarii societatii comuniste din Republica Socialista Romania, in urma caruia am fost supus terorii psihice permanente si chiar am fost dus de doua ori in fata plutonului de executie fara sa mai amintesc faptul ca mi-am petrecut cinci ani din propria viata, probabil in cea mai frumoasa perioada a ei, intre 30 si 35 de ani, in inchisorile de exterminare comuniste, in regim de condamnat la moarte si recluziune totala, calvarul a incetat in 22 decembrie 89, ziua Revolutiei Romane, cand armata a scos toti detinutii politici din inchisoarea politica Aiud, de pe Zarca, si am fost adus in prima conducere a ceea ce se dorea a fi o noua Romanie, in care valorile democratiei sa triumfe, ca Vicepresedinte al Comisiei legislative, juridice si a drepturilor omului.
Tot ce pot spune sigur, este ca la momentul martie 85 nimeni nu a inteles nimic din toata fapta noastra politica, atat de imbecilizat si cretinizat era acest popor, caruia i se dadea mancare pe cartela, caldura si apa calda aproape deloc, o natiune care traia intr-o inchisoare cu zidurile la granitele tarii si primea doua ore pe zi programe TV, din care mai mult de trei sferturi era propaganda mincinoasa si desantata a cantaretilor de curte ai lui Ceausescu si odioasei lui neveste, Elena.
Grav si demobilizant mi s-a parut atitudinea tuturor celor care m-au cunoscut si cu care am colaborat. fie pe plan profesional sau am interactionat in viata privata, si care. la randul lor, nu au inteles gestul nostru, punandu-si in continuu intrebarea: Ce le lipsea de i-a apucat sa fuga din tara?
Cel mai grav mi s-a parut faptul ca de la acuzatiile procurorului din Rechizitoriu, in care cu manie ploretara am fost gasit vinovatul de serviciu de moment pentru toate realizarile si nerealizarile comunismului, am fost supus acuzatiilor publice, concertate in intreaga societate de acceeasi propaganda comunista, mentinuta si chiar alimentata de odioasa Securitate.
De la oameni simpli la intelectuali, de la colegi de scoala si de serviciu la reprezentanti ai societatii, care intr-un fel sau altul ne-au cunoscut ori au aflat de noi, in acele momente, la unison, ne-au gasit vinovatii de serviciu, uitand care sunt adevaratii vinovati ai sistemului – Partidul unic si Securitatea. Multi s-au bucurat, multi ne-au condamnat, multi ne-au criticat si foarte putini ne-au apreciat curajul si determinarea de a face ceva impotriva acestui sistem gaunos si exterminator.
A trebuit sa trecem printr-o lunga si grea suferinta atat noi, care am infundat inchisorile, dar si familiile noastre si daca nu ar fi existat un post de radio ca Europa Libera s-au Vocea Americii, o presiune enorma a Occidentului care au determinat cadere a comunismului folosindu-ne ca simboluri ale luptei si sacrificiului impotriva comunismului probabil ca eu as fi fost de mult pamant de flori si ramas vinovat pe viata.
Dumnezeu nu a vrut sa fie asa si m-a ocrotit, dandu-mi sansa ca dupa ani de zile sa fiu declarat de acelas procuror acuzator, erou national, ce e regretabil totusi, e ca si azi la 28 de ani de la fapta mea, inca sunt multi care nu au inteles nimic din curajoasa si temerara mea actiune care mi-a adus personal lanturi, suferinta si lacrimi.
Pentru toti cititorii mei as vrea sa le aduc aminte, ca nu as dori nimanui sa treaca prin tot ce am trecut eu atunci, cand ai 30 de ani si sa te astepti ca dintr-o clipa in alta sa sa deschida o usa care pentru mine inseamna nu afara, ci dincolo. Adica dincolo de marginea propriei sale existente. Dincolo de propria-ti viata. Cum sa astepti un asemenea moment?! Unde sa gasesti taria de a rezista?! Unde sa cauti impacare, cui sa i te marturisesti? Ca sa nu mai vorbesc de visele ce ti-au fost spulberate, de dragostea care, exact la varsta cand trebuie impartasita, iti ramane aproape intreaga, urmand sa pleci cu ea cu tot in moarte. Nu e deloc o joaca si nici nu poate fi dat uitarii niciodata o asemenea perioada de trista amintire, tocmai pentru simplul motiv ca asemenea atrocitati si crime umane sa nu mai fie posibile in tara unde ar trebui sa luptam si sa dorim din toata fiinta noastra sa dispara statul totalitar, dictaturile si dictatorii de orice fel, fie ei chiar cu fata umana.
(Va urma)
ANALIST POLITIC
Prof. univ. dr. Florentin Scaletchi
