Viorile Securitatii

De pildă, în martie 1995, la un post de televiziune din Timişoara, TVT 89, a prezentat detaliat aparatul represiv numit Securitate. Fostul lui şef, Radu Tinu, fost comandant al Securităţii Timiş, a intrat peste el în studioul TV şi a încercat să-l reducă la tăcere, începând să-l ridiculizeze. Pe aceste teme, Vasilevici a scris şi o serie de articole în revista “Timişoara”, ajungând chiar la concluzia că SRI foloseşte (la mijlocul anilor 90) metode securistice. Cărţile sale sunt un fel de romane pseudo-poliţiste, înţesate de informaţii despre Securitate. “Piramida umbrelor”, scoasă la editura de Vest în 1991, este poate cea mai cunoscută dintre ele. În capitolul II al volumului, la pagina 39, autorul dedică o pagină viorilor “rare” de la Reghin care, spune el, intrau într-o reţea de valorificare a unicatelor, ce îşi avea punctele terminus şi sediile de bază prin Italia şi Franţa.

Citatul incriminator

<<Printr-o reţea de valorificare a unicatelor, ce îşi avea punctele terminus şi sediile de bază prin Italia şi Franţa s-a facilitat ,,scoaterea,, din ţară pe căi, chipurile ”clandestine”, canale aflate sub controlul strict al Securităţii, a unor viori rare care s-au vândut la nişte preţuri fabuloase, la diverse licitaţii mai puţin zgomotoase sau pe sub ,,mână,, motivându-se că se solicită o discreţie totală, fiindcă ,,bijuteriile din lemn,, sunt sustrase din patrimonial naţional al României. Se susţinea că instrumentele în cauză sunt foarte vechi şi au aparţinut unor familii celebre – boieri, burghezi din spaţiul carpatin. De ,,volatilizarea,, instrumentelor muzicale se ocupau câţiva ofiţeraşi de Securitate, din cei ,,acoperiţi”, deci necunoscuţi de vulg, sectorul de ,,Protejare a patrimoniului naţional al României,,. Viorile posedau în interiorul lor o inscripţie cu următorul text tipărit pe o hârtie veche, îngălbenită de timp, găsită într-un depozit uitat de lume:,, Petrus Guarnerius Cremonensis, fecit Mantua sub.tit: Sanctae Teresiae, 1695.”
,Deci s-a menţinut o oarecare ,,decenţă,, nefolosind numele lui Giuseppe Antonio Guarnerius, care a fost cel mai ilustru reprezentant al familiei, supranumit şi ,,del Gesu,, şi care a trăit în perioada 1687-1742. Românii s-au mulţumit cu unul din fraţii lui, mai puţin celebru, pentru a induce în eroare colecţionarii şi amatorii de ,,bijuterii din lemn,,. Instrumentele respective erau confecţionate în oraşul Reghin, nu departe de Târgu-Mureş, dintr-un lemn de rezonanţă, recoltat în Bucovina. Afacerea era aşa de prosperă încât şi sărmanul Petrus Guarnerius i-ar fi invidiat pe ofiţeri şi ar fi intrat în conbinţie.>> (Piramida umbrelor, Ed. Vest, Timişoara, 1991)

Directorul de la “Hora” n-are timp pentru presă

Pentru a afla cât de adevărată este această poveste am descins în Reghin, la poarta firmei de instrumente muzicale “Hora”, urmaşa fabricii de care Vasilevici vorbeşte în cartea sa. L-am căutat, evident, pe directorul dintotdeauna al acestei companii, Nicolae Bâzgan. Secretara ne-a comunicat că se află într-o şedinţă. Am lăsat un număr de telefon la secretariat şi rugămintea să ne comunice când va ieşi din şedinţă directorul Bâzgan. Au trecut două, trei, patru ore şi nu am primit nici o veste din parte conducerii “Hora”. Telefonul mobil al lui Bâzgan a sunat în gol. După multe încercări, ne-a răspuns scurt, că este într-o şedinţă şi să revenim peste 30 de minute. Am făcut întocmai, dar numai la al patrulea apel a catadicsit să ne explice, foarte plictisit, că e ocupat şi că nu are timp de noi nici măcar cinci minute, pentru a infirma sau a confirma ce a scris securistul Roland Vasilevici. A închis telefonul. Dacă atitudinea directorului Bâzgan a fost de-a dreptul ciudată, deputatul PSD Vasile Gliga, fost angajat la Hora şi în prezent concurent al lui Bâzgan pe piaţa viorilor, a fost mult mai deschis la dialog. Deputatul a rămas surprins de afirmaţiile făcute de securistul Vasilevici: “Nu am auzit de asemenea practici la Reghin, dar în aceea perioadă eram un simplu muncitor necalificat la fabrica de instrumente. Nu am auzit până acum ca pe viorile de la Reghin să se lipească etichete <<Guarnerius>>,, şi nu cred că putea fi posibil aşa ceva…poate mai repede puteau face acest lucru unii proprietari de viori care aveau colecţii. Unicatele care se făceau la Reghin erau noi şi nu cred că puteau intra în asemenea  reţea de manipulare în străinătate.”, ne-a declarat Gliga. Compania sa vinde totuşi, astăzi, pe piaţa americană viori model “Guarneri”, la preţuri între 1500 şi 2000 de dolari, potrivit site-ului www.gligaviolins.com.

Cinci dintre membrii familiei Guarneri (numele autentic fiind aşadar sensibil diferit de cel împământenit la noi – Guarnieri) au devenit faimoşi, după jumătatea veacului al 17-lea şi până la mijlocul secolului 18, ca fabricanţi de viori, la Cremona, timp de trei generaţii. Întemeietorul tradiţiei a fost Andrea Guarneri (1626–1698), ucenic al lui Nicolo Amati, cel care îl va iniţia în alchimia fabricării acestor instrumente magice şi pe faimosul Antonio Stradivari. Andrea a avut doi fii, Pietro şi Giuseppe, ambii continuând activitatea tatălui lor, însă cel ce va aduce cu adevărat strălucire numelui familiei va fi unul dintre fiii lui Giuseppe, Bartolomeo Giuseppe, rămas în istorie sub numele de Joseph Guarnerius del Gesu. În ultimii ani ai unei vieţi nu tocmai lungi (1698–1744), instrumentele sale le depăşeau ca valoare şi căutare pe cele ale rivalului Stradivari deşi, după câteva decenii, numele Guarneri ar fi putut fi şters de valurile vremii dacă marele Niccolo Paganini nu ar fi durat o parte a legendei vieţii sale alături de unul dintre instrumentele meşterului cremonez. Cele mai cunoscute dintre creaţiile Guarneri apar între anii 1731 şi 1744, când inscripţia I.H.S. (iniţialele numelui Mântuitorului, de unde şi supranumele „del Gesu”), însoţită de o cruce romană, devine marca cea mai căutată de cunoscători. Seria celebrelor instrumente începe, se pare, chiar cu cel numit ulterior „Cathedral” datorită calităţilor excepţionale ale sonorităţii sale. Acesta a fost cumpărat la un moment dat de celebrul George Enescu. Cu toate acestea, de la fabricarea instrumentului în 1731 şi până la achiziţionarea sa – din fonduri proprii – de către George Enescu, în deceniul al doilea al veacului trecut, nu se ştie aproape nimic. Marele compozitor şi violonist român a preferat timbrul cald, profund şi generos al acestui instrument Guarneri celui al unui Stradivarius, pe care Spiru Haret îl cumpărase, în anul 1898, special pentru el. După moartea artistului, soţia sa, Maria Cantacuzino, a donat statului român toate cele cinci instrumente pe care maestrul le deţinea, vioara Guarnerius ajungând astfel în patrimoniul Muzeului Enescu şi fiind încadrată la categoria „tezaur”. Un tezaur cu adevărat inestimabil, valoare ce nu are însă nimic în comun cu preţul său, de altfel uriaş (peste 2 milioane de euro).

Robert MATEI