Populațiile slave au dat românilor din munții Carpaţi, Haemus sau Pind numele de vlah, cu un sens similar celui utilizat de triburile germanice (Walh), de unde se consideră că l-au preluat. Deşi prima atestare a etnonimului respectiv în lumea slavă datează de la începutul secolului al X-lea, formele lui diferite în limba slavă, de la popor la popor – v.sl. vlahъ, bg. vlah, rus. voloch, ucr. voloch, sb.-cr. vloska etc. – arată o vechime mult mai mare, respectiv încă din secolul al VII-lea, când începuse diferenţierea dialectală a slavei comune. Denumirea respectivă n-a fost niciodată folosită de românii înşişi, deci nu este un etnicon propriu, unificator, ci un mod specific de atribuire etnică externă. Este o simplă traducere a numelui ”Romanus”, pe care-l şi-l dădeau cei alături de care slavii au convieţuit. Vlahii își spuneau ”români” sau în zona iliră a Balcanilor pur și simplu ”rămâni”. (vocala ă nu se pronunța direct decât foarte slab și repede). Din slava comună, cuvântul vlahъ a trecut în greaca bizantină (bláxoß – român de la Dunăre şi din Pind) şi în maghiară (oláh – român). În secolul al IX-lea românii erau la nord de Dunăre un etnos distinct care rezultă fără dubii din ”Gesta Hungarorum” a notarului Anonymus al regelui Bela al III-lea al Ungariei (1172-1192) şi din cronica rusească ”Povestea anilor de demult” (sec. XII). Surse bizantine din veacurile XI-XII amintesc de vlahii sud-dunăreni în legătură cu evenimente istorice petrecute în ultima treime a secolului al X-lea. Ulterior, cantitatea de informaţie originară din diferite medii istoriografice sau aulice despre românii sud-dunăreni şi nord-dunăreni sporeşte. Ei erau numiți valahi. (Conf. univ. dr. Vasile COTIUGĂ, Prof. univ. dr. Nelu ZUGRAVU – Civilizații preistorice și antice pe teritoriul României, Universitatea Al. I. Cuza, Iași – https://history.uaic.ro/wp-content/uploads/2022/02/civilizatii-preistorice-m.pdf)
Dar înainte de etnonimul vlah apărut în scrierile bizantine din secolul X exista o denumire a acestei populații autohtone, încă din secolul VII. Să subliniem că celebrul drum: calea romană Egnația a funcționat și după căderea imperiului roman de apus, drumul roman făcea legătura dintre sudul Balcanilor și o parte a Europei centrale. Pe acest drum călătoreau negustorii și păstorii autohtoni traco-geto-daci romanizați. Prima mențiune a vlahilor apare la cronicarul Georgios Kedrenos datează din anul 976. Kedrenos ne relatează despre revolta bulgarilor împotriva Bizanţului, care a izbucnit în Macedonia la moartea împăratului Ioan Tzimiskes în ianuarie 976. Cronicarul bizantin informează că, la scurt timp după acest eveniment, David, unul dintre conducătorii revoltei, „a murit ucis de niște vlahi călători, între Castoria și Prespa, la așa-numiţii «Stejari frumoşi»”. Vlahii mai sunt menționaţi în două diplome emise de către împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), una din 979/980, la care face aluzie un secol mai târziu scriitorul grec Kekaumenos, cealaltă din 1020. În perioada imediat următoare, informațiile despre vlahii balcanici se înmulțesc foarte mult. (vezi https://www.laurlucus.ro/bibliotheca-lucus/reconstructe-istorice/dacoromania-sec-vii-xiii-dhr/vlahii-din-peninsula-balcanica). Și totuși, această populație de autohtoni romanizată a fost menționată înainte de secolul X într-o carte apărută în urma unei conferințe din anii `80 în Franța, carte coordonată de Neagu Djuvara, intitulată ”Aromânii” și tipărită la editura Humanitas în două ediții în jurul anilor 2000. Autorii studiilor din colecția coordonată de Neagu Djuvara subliniază existența unei populații valahe înainte de a fi consemnată de istoricii bizantini în secolul X. Această populație era numeroasă, dar nu a intrat încă în conștiința cronicarilor bizantini pentru că nu aveau încă obiective politice. Deja în secolul VII în Macedonia lărgită, pe valea Rhynchinului, dar și la Săruna (denumire vlahă), actualul Salonic, era o populație autohtonă romanizată. (Neagu Djuvara, Aromânii – istorie, limbă, destin, Ed. Humanitas, 2012, București, pp. 14 – 66). De altfel, un manuscris athonit din secolul XIX, care copia un text din veacul XVII, menţionează pe vlahorinhini (= vlahii de pe malurile Rhynchinului), în Macedonia, care ar fi participat la împresurarea Thessalonicului în 676-678; dar caracterul tardiv al însemnării a făcut ca autenticitatea informaţiei să fie privită cu sceptism. (Vasile Cotiugă. op. cit.). Aceată populație de vlahi, autohtoni romanizați aveau deja limba conturată, dar și conștiința propriei etnicități față de grecii imperiali care-și spuneau ”romei”. La sfârșitul secolului VI cei care-și spuneau lor ”români” erau deja un popor conturat cu limbă proprie diferită de latina clasică, desigur ca stră-români. Odată cu desele năvăliri ale cetelor de avari peste Dunăre apare consemnată prima expresie în limba română. Povestea expresiei este relatată de către călugărul şi cronicarul Teofan Confesorul (752 – 817) în lucrarea sa, intitulată „Cronographia”: ”Comentiolus s-a ascuns mai întâi în pădurile din Haemus, apoi a ieşit la iveală împreună cu Martinus. Şi luându-l pe han pe nepregătite, deoarece mulţimea barbarilor se împrăştiase prin Tracia, a înaintat împotriva lui la primul schimb al gărzilor de noapte. Şi avea în mâinile sale prilej de mare izbândă, dacă n-ar fi fost abătut de la această încercare din pricina unei întâmplări. Un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva a strigat pe stăpânul animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în limba maternă: Torna, torna, fratre [„întoarce-te, întoarce-te, frate”]. Stăpânul catârului n-a auzit glasul, dar l-au auzit oştenii şi, crezând că sunt înfrânţi de duşmani, o luară la fugă, strigând în gura mare: Torna, torna. Cuprins de spaimă grozavă, hanul începu să fugă şi el din răsputeri. Şi era un lucru vrednic de văzut cum romanii şi avarii fugeau unii de alţii, fără să fie urmăriţi de nimeni. Hanul şi-a luat oştile şi s-a aşezat în oraşul Apiaria.” Istoricii coordonați de Neagu Djuvara din lucrarea ”Aromânii” susțin corect ideea că ”Torna, torna, fratre” nu este o comandă bizantină, ci o expresie neaoșă a primilor stră-români. Expresia diferă de latină și de greaca deja folosită în armata bizantină. Cronicarul spune clar că soldatul a strigat în ”limba părintească”, așa că nedumeririle unor istorici literari ca George Călinescu și a altor lingviști români nu se justifică. Pe bună dreptate, Gheorghe Brătianu o consideră o expresie românească de la 587. (Izvoarele Istoriei României (Fontes Historiae Dacoromanae). Volumul II. De la anul 300 până la anul 1000, Bucureşti, 1970 și apud Neagu Djuvara, op. cit.). Deci vlahii erau o populație importantă în Balcani la anul 600, dar au fost consemnați oficial cu denumirea de vlahi abia în secolul X, deși dacă ne reîntoarcem la manuscrisul athonit din secolul VIII, care se referă la vlahorinhini de la mănăstirea Costamonitu, putem aduce o contribuție la istoria vlahilor. În vremea împăratului iconoclast Vasile (720-780) se amintește de Vlahorinhini, care se aflau pe râul Rhynchos, în Chalcidica, mărturie consemnată de altfel și de marele istoric ceh Tomaschek (Neagu Djuvara, op. cit.). Este evident că vlahii existau în secolul VI și erau consemnați de cronicar ca Vlahorinhini în secolul VIII. În baza teoriei mele vin cu un indiciu documentar inedit, specific Școlii Analelor care ține de ”durata lungă” a istoriei, privind diversitatea surselor istoriografice, care nu sunt nu numai documentare, ci țin și de imaginar, mentalități sau mărturii. Subliniez în susținerea teoriei mele că Vlahorinhini sunt strămoșii vlahilor, un etnonim din secolul VIII folosit de bizantini pentru populația autohtonă romanizată, care la 587, deja avea o ”limbă părintească”. Existența cartierului Vlaherne din Constantinopol este un ”document” urban privind existența vlahilor în Balcani cu această denumire, încă din secolul VI, chiar dacă cronicarii bizantini încă nu i-au inclus în cronici. Dacă marele istoric francez Fernand Braudel al secolului XX a introdus filmul și cinematografia, în general, ca sursă istorică de ce să nu considerăm istoria unui cartier al Constantinopolului ca izvor istoriografic. Este vorba de un cartier cu nume valah. Însăși PF Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, într-o predică de sărbătoarea „Acoperământul Maicii Domnului” a amintit anii trecuți că Biserica Vlaherne, unde s-a arătat Fecioara Maria, „a fost la origine a păstorilor vlahi, care mergeau în diferite părți ale Balcanilor cu turmele de oi”. Există o conștiință a unui loc ce a aparținut valahilor de la marginea Constantinopolului. Era cartierul comercianților și negustorilor valahi din imperiu. Acesta este motivul pentru care, de câțiva ani, Patriarhul Bartolomeu a hotărât să se săvârșească Sfânta Liturghie în limba română la Biserica Vlaherne în data de 1 octombrie. Biserica din Vlaherne este un important punct de pelerinaj pentru români astăzi. (https://basilica.ro/patriarhul-daniel-aminteste-biserica-vlaherne-unde-s-a-aratat-maica-domnului-a-apartinut-pastorilor-vlahi/).
Vlaherne a fost un cartier în partea de nord-vest a Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de Răsărit. În acest cartier era un izvor căutat pentru apele terapeutice – tămăduitoare, palatul imperial, dar și renumita biserică „Sfânta Maria” din Blachernae (Panagia Blacherniotissa), construită de împărăteasa Pulcheria, soția lui Flavius Marcianus, în anul 450, extinsă de împăratul Leon I (457–474) și renovată de Iustinian I cel Mare (527–565). Azi se pot vedea doar ruinele palatului imperial alături de zidurile vechii capitale. Filologul Ilie Gherghel, după compararea documentelor istorice apărute în Imperiul Roman de Răsărit, în special a scrierilor lui Genesios și a ”Lexiconului Suidas” a demonstrat o origine romano-bizantină a cuvintelor „vlah” și „Blachernae”. Conform acestuia, cuvântul „Blachernae” a apărut prima dată în Imperiul Roman de Răsărit în sec. al VI-lea și se referea la un cartier în care locuia o mică colonie de vlahi veniți din Scithia Minor (Dobrogea de astăzi). Dar în secolul VI, numele valah încă nu intrase în cronicile bizantine, dar interesant că exista un toponim urban care are rădăcina din cuvântul valah și care a devenit cartierul Blacherne și, mai târziu, biserica cu același nume. (vezi wikipedia.ro) Teoria lui Gherghel a fost susținută și de Lisseanu care a subliniat, de asemenea, această opinie. Catierul Vlaherne a fost amintit și în scrierile lui Teofan Mărturisitorul în legătură cu revolta lui Flavius Vitalianus împotriva împăratului Anastasius din anul 513. (Vezi Ilie Gherghel, Câteva considerațiuni la cuprinsul noțiunii cuvântului „Vlach”, București: Convorbiri Literare, 1920, pp. 4-8, G. Popa Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia, Editura Vestala, București, 2014, p. 78). În 450, împărăteasa Aelia Pulcheria a început construcția unei biserici pe locul unei fântâni sfinte (în greacă: Ayίasma) a cărei apă era reputată cu virtuți curative grație icoanei Blachernitissa, Sfânta Fecioară din Blachernae. Împăratul Anastasiu la începutul secolului V a început construcția Palatului Blachernae peste biserică probabil ca o locuință provizorie în timpul vizitelor sale la sanctuarul Fecioarei Maria. La începutul secolului al VI-lea, împărații Iustin I (r. 518-527) și Iustinian I (r. 527-565) au restaurat biserica și au mărit-o. Trebuie subliniat un lucru care este evident și logic istoriografic. O biserică imperială și un important palat imperial purtau numele poporului valah, o populație autohtonă traco-geto-dacică romanizată. Pare ciudat că istoricii nu au legat această toponimie din capitala imperiului bizantin de populația valahă care se afirma în Balcani în dauna grecilor și a limbii oficiale grecești. Vlaherne a fost în secolul VII un cartier al comercianților și negustorilor valahi din Constantinopol. În acest cartier poposeau și păstorii valahi cu produsele lor. Ei au ridicat și biserica valahă de aici, iar împăratul le recunoștea importanța de a ridicat și un palat imperial cu nume de vlah. Cartierul Vlaherne din nord-vestul capitalei este un toponim care confirmă existența românilor ca popor originar în Balcani din secolul VI. Putem considera că valahii deja în secolul VI vorbeau ”limba părintească” și dădea numele unui cartier al Constantinopolului, a unei biserici dedicate Fecioarei Maria și unui palat imperial. Este evident că elita bizantină era în conlucrare și fascinată de acest popor îndrăzneț, care se afirma pe scena istoriei vorbind o ”limbă părintească” autohtonă și latină. Deci putem vorbi la începutul secolului VI de conștientizarea a unei populații autohtone romanizate și latinofone, deși în scrierile istoricilor a pătruns etnonimul ”valah” abia în secolul X. Documentul care atestă această situație etnică este toponimul unui suburbii a capitalei Bizanțului și numele popular a unei biserici ortodoxe. Istoricul Braudel a avut dreptate, izvoarele istorice pot fi foarte diverse: un nume de cartier recunoaște și confirmă o realitate etnică. Valahii existau în secolul VII ca Vlahorinhini, adică stră-români
Ionuț Țene
