Într-o duminică din mai 1922, un grup de tineri din înalta societate a ieşit cu barca pe lacul mănăstirii Pasărea, iar printre ei se afla şi studentul la Filosofie Mircea Vulcănescu, viitorul demnitar din Guvernul Antonescu. Barca s-a răsturnat, iar doi tineri, frate şi soră, au murit înecaţi. Cei doi erau copiii celebrului Barbarossa, directorul Liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti, imortalizat de Grigore Popescu-Băjenaru în „Cişmigiu & comp“.
Bucureştiul interbelic a fost cutremurat, acum aproape 100 ani de o tragedie petrecută pe Lacul Pasărea din împrejurimile Capitalei, chiar la poalele Mănăstirii Pasărea.
În luna mai 1922, o barcă în care se aflau copiii unor directori de şcoli prestigioase, împreună cu prietenii lor, s-a răsturnat, iar doi dintre ei, frate şi soră, Bebe şi Ella Ionescu, au murit înecaţi. Cel care a încercat să-i salveze pe toţi a fost filosoful Mircea Vulcănescu (1904-1952), pe atunci un tânăr de nici 20 ani, student la Filosofie şi Drept.
Tatăl îndurerat era celebrul „Barbarossa“, Constantin Ionescu pe numele său, directorul Liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti, care este menţionat în „Cişmigiu & comp“, nemuritoarea carte a adolescenţei scrisă de Grigore Popescu-Băjenaru.
În volumul de amintiri este pomenit elogios şi alt director de şcoală, Ion Rădulescu-Pogoneanu, junimist, membru corespondent al Academiei Române, numit la conducerea Seminarului Pedagogic din Bucureşti şi care s-a dovedit providenţial pentru grupul de liceeni de la „Lazăr“ din care făcea parte Popescu-Băjenaru. Fiica lui, Anina, avea să joace un rol deosebit de important în viaţa lui Mircea Vulcănescu, distrus de remuşcări şi măcinat de vina de a nu-i fi putut salva pe prietenii săi Bebe şi Ella Ionescu. Ea i-a stat alături în greaua încercare şi au sfârşit prin a se căsători.
Oratorul din ziua păcii
În jurul anilor ’20, România îşi revenea din Marele şi greul Război. Ziua de 11 noiembrie 1918, când s-a semnat armistiţiul, stăruia încă în mintea oamenilor. Ca toată ţara, Bucureştiul fusese atunci în mare sărbătoare. În entuziasmul general, un băiat de doar 14 ani se urcase pe soclul Universităţii şi ţinuse un discurs înflăcărat care electrizase mulţimea. Oratorul era filosoful de mai târziu Mircea Vulcănescu, intelectual de marcă, demnitar interbelic care a făcut parte din Guvernul Antonescu şi a sfârşit în temniţa comunistă.
Printre spectatorii de la Universitate se număra şi cea care avea să-i devină soţie, Mărgărita Ioana Niculescu, pe atunci o tânără studentă de 21 ani. „În ziua aceea am plecat de acasă singură. Pe Bulevardul Facultăţii – Elisabeta – am luat-o la stânga, şi am ajuns în faţa facultăţii, cu faţa spre Mihai Viteazul, spre statuie. Şi am văzut un tânăr ‘nalt, cu păr castaniu, ridicat sus pe soclul care era plin de flori, de coroane de flori, şi vorbind, Şi lumea asculta, şi lumea asculta. Eu n-auzeam ce spunea, şi el vorbea, vorbea, vorbea. Şi pe urmă lumea a aplaudat ca nu ştiu ce! Şi tânărul s-a coborît. Şi ăla era Mircea! Avea 14 ani“, avea să relateze Mărgărita Niculescu Vulcănescu (1897 –1987) într-un interviu-fluviu acordat lui Zoltan Rostas şi publicat în volumul „Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX“ (Editura Polirom, 2002).
Text preluat de pe Adevărul. Citește continuarea AICI.
