Autopsierii, ultimii care ne „răscolesc” sufletele

Pete de sânge, secreţii vâscoase. Mirosul înţepător de formol. Tăcerea apăsătoare a unei camerei reci. Disecţii şi probe de laborator. Cam asta înseamnă viaţa unui autopsier. Cum arată, are sau nu o familie normală, mai poate mânca liniştit după program sau ce visează un om mereu faţă-n faţă cu moartea?

Carmen Brehoi

Ionică este un personaj cunoscut în Spitalul Judeţean Oradea şi respectat pentru ceea ce face. De 20 de ani practică o meserie cel puţin ciudată: aceea de autopsier. În Oradea nu multă lume se ocupă cu aşa ceva.Vreo patru persoane, în total. O fi de vină şi faptul că puţini au curajul să atingă un mort, darămite să pipăie organele recent intrate în putrefacţie.

„Asta-i viaţa!”

Ionică nu e nici foarte înalt şi nici foarte solid. Nu seamănă deloc cu autopsierii din filmele horror, cum mulţi şi-ar imagina. E un bărbat simpatic, mereu cu zâmbetul pe buze. „De când mă ştiu nu mi-a fost frică să pun mâna pe morţi. N-am avut nici o reţinere sau vreo emoţie când am dat proba de lucru în ’87. Făcusem înainte 5 ani de şcoala ca autopsier, aveam experienţă”, îşi aminteşte Ionică. Prin mâinile lui au trecut atâtea cadavre, încât acum nici nu mai ştie dacă primul pe care l-a disecat, a fost femeie sau bărbat. „E mult de când am autopsiat pentru prima oară. Aproape 20 de ani. Cine mai stă să numere morţii sau să-şi amintească cum a arătat vreunul?”, spune el zâmbind. Meseria bărbatului a ajuns în timp un simplu procedeu mecanic, care nu-l mai impresionează. Ceea ce pentru mai toată lumea provoacă scârbă şi repulsie, pentru Ionică e doar un studiu, pentru a afla cauzele decesului. „După atâtea autopsii, partea tehnică nu are pentru mine nici un efect. Mai greu e cu familia mortului. Le prezint condoleanţele mele şi le spun frumos de ce a murit omul. E greu să-i lămureşti. Familia e îndurerată, nu vrea să înţeleagă că omul nu mai este. Asta-i viaţa…”, zice autopsierul. Nu o dată i s-a întâmplat ca familia îndoliată să se răstească la el şi să-i vorbească urât. „Oamenii trebuie înţeleşi. În momentele astea tre’ să-i asculţi şi să-i ajuţi. De aceea nici nu le arătăm cadavrul, decât după ce e aranjat în sicriu”, continuă el.

Mortul nu mai zice «Au!»

Cuţit, foarfece, daltă, ciocan şi fierăstrau. Acestea sunt ustensilele pe care Ionică le foloseşte de câteva ori pe zi. “Câteodată am şi şapte cadavre de autopsiat. Alteori nu e aşa de aglomerat: numai două-trei. O autopsie durează în jur de o oră. La unele mai mult, la altele mai puţin. Nu mi se pare că e o meserie urâtă. Curge mult sânge, dar atunci spăl cu apă şi trece”, declară autopsierul. Autopsierul face în asemenea cazuri cea mai mare parte din muncă şi este în colaborare perfectă cu medical anatomo-patolog. “Nu fac eu totul. Pregătesc cadavrul: îl spăl, pentru că are urme de sânge şi tot felul de secreţii. Doctorul constată decesul. Apoi deschid cadavrul. Tăietura se face de la gât până sub abdomen. Scot toate organele, îmbălsămez, după care le pun iar la loc. Cadavrul e cusut şi spălat. Nici un mort nu zice «Au!»”, rezumă Ionică. În unele cazuri, cum ar fi hemoragiile cerebrale, e nevoie şi de “scalparea” capului individului. Acţiunea necesită mai mult efort, deoarece craniul este desfăcut în două, pentru analizarea creierului. Ionică le introduce în vena femurală şi în abdomen 3-4 litri de formol, pentru o mai bună conserver a cadavrului. Urmează cosmetizarea mortului, ceea ce e echivalent cu spălarea corpului. “Le fac toaleta. Folosesc multă apă, o cârpă şi săpun. Pe bărbaţi îi bărbieresc, iar pe unele femei le dau cu ruj, cu fard, pe care le aduc membrii familiei. Tot familia mă ajută să-l aşez pe mort în sicriu. Sunt şi cazuri în care aparţinătorii sunt săraci. Atunci nu vin după morţi decât după 3-4 zile”, povesteşte el.

 
“Ţapăn şi îngălbenit”

 
Lucrând zilnic cu corpurile neînsufleţite, autopsirul este expus la multe boli. O tăietură în mănuşa cu care operează şi e expus la hepatită, HIV sau TBC. În cazul autopsierii oamenilor străzii, Ionică se poate alege cu râie, pureci sau păduchi. “Mă protejez cum pot. Nu intru în sală fără halat sau mănuşi. Când am terminat ma spăl minute în şir şi apoi mă dezinfectez cu spirt. Când ajung acasă uit ce am făcut toată ziua. Nu mai simt nici mirosul de la morgă şi nici nu visez cu morţi”, adaogă bărbatul. Ionică este căsătorit, dar nu are copii. “Soţia nu a fost tare surprinsă când a aflat cu ce mă ocup. Şi ea lucrează tot la spital, deci mă înţelege”, zice el. Deşi a avut pe targă zeci de femei frumoase, Ionică nu a fost tentat niciodată la mai mult decât la o autopsie. “Doamne fereşte! Au fost femei faine, dar nu m-au interesat. Altfel stă treaba cu cele vii”, glumeşte bărbatul.  În camera rece, cu gresie pământie, Ionică are timp să mediteze. Se gândeşte la viaţă, dar mai ales la moarte. “În viaţă trebuie să fii puternic, să nu te temi de moarte. Dacă mi-ar fi frică de aşa ceva, nu aş lucra la morgă. E o meserie grea, dar care meserie nu e aşa? Cineva trebuie s-o facă şi pe asta. Deşi e ţapăn şi îngălbenit, şi ăsta e om până la capăt”, spune el abătut.