Cand zboara, vulturii nu plang niciodata

    

    

In 1949, o tanara zvelta, cu privirea indrazneata, pasea pe poarta Scolii de zbor fara motor „Valeriu Pavlovici Cicalov” din Brasov. Tanara tipografa Constanta Cluceru din Targoviste fusese selectionata de „partid” sa urmeze Scoala de planorism. A indragit imediat zborul si planoarele, pasari tacute cu care zbura pe deasupra muntilor. La terminarea cursurilor a iesit prima din cei 32 de cursanti si a fost selectionata sa urmeze cursurile Scolii de aviatie militara de la Ghimbav. A zburat cu avioane militare, deprinzand taina pilotarii lor. Avea in fata o cariera stralucita de pilot militar. Intr-o zi, la scoala din Ghimbav a sosit o telegrama de la Bucuresti, prin care era chemata de urgent la tovarasul Scortea, Ministrul Aviatiei. I-a spus direct: „Tovarasa Cluceru, pleci la Targoviste unde te vei ocupa de construirea unui aerodrom! Vei avea sprijin de la partid pentru a infiinta si o scoala de aviatie! Mult succes!” Ministrul i-a strans mana si i-a dat o delegatie oficiala. I-a placut sarcina primita si s-a dedicat indeplinirii ei. A identificat terenul pentru aerodrom la Colanu, langa Targoviste. Dupa ce l-a imprejmuit a inceput sa stranga fonduri pentru construirea aerodromului. Au ajutat-o tovarasii de la partid sa organizeze reuniuni dansante pentru tineret in comunele din preajma Targovistei. Banii adunati din incasari i-a depus la Ploiesti, la tovarasii de la Regiune. Asa erau regulile atunci, asa erau vremurile. De banii stransi s-a ales praful. Nu s-a cumparat nimic. Niciun gram de ciment, nicio tona de pietris. „Banii i-au baut cei de la Regiune, la restaurantul „Coroana” din Ploiesti! Aerodromul nu s-a mai facut!” I-a dat telefon ministrului Scortea, la Bucuresti, si a venit tovarasu’ Dascalescu sa faca ancheta. – „Ce ai facut?”, a intrebat-o. „Ai dat banii la Regiune?” „Da, i-am dat! Si i-au baut, porcii! Mergeti la ministru sa decida el, eu nu mai pot sa fac aerodrom fara fonduri!” Nici tovarasu’ ministru nu a dat de urma banilor. Intristata si scarbita de comportamentul oamenilor care ii furasera visul, a abandonat responsabilitatea realizarii proiectului si s-a intors la tipografie. A venit o comisie de la Bucuresti sa se ocupe, dar aerodromul nu a mai fost construit niciodata. A parasit pentru intotdeauna lumea zborului spre inaltimile albastre si s-a intors in lumea cartilor si a ziarelor. „Am ramas definitiv tipograf-carturar!”, zice cu un soi de mandrie sincera. In voce se simte regretul de a fi parasit zborul.

La tipografie colegii ii spuneau „Tantica aviatoarea”. Era privita cu respect si admirata pentru ca fusese acolo sus, langa cerul albastru, unde nu ajung toti muritorii. Era respectata si pentru ca avea carte multa. Pe vremea aceea, cine urma cursurile unui liceu era socotit „un om cu carte”. Pe langa liceu avea si o profesionala de 3 ani si un an la Scoala de Comert. La examenul de Bacalaureat a iesit a treia, dupa doi baieti.  „Am fost data in ziarul „Uzina si Ogorul” si felicitata de tovarasii de la partid!”, isi aminteste. La 25 de ani era tipograf-corector cu doua categorii si avea leafa cat un profesor. Isi aminteste ca era o muncitoare constiincioasa. Prin anii ’70 a cules 62 de telegrame pentru Nicolae Ceausescu in doua schimburi si a ridicat cam 200 de kilograme de plumb. In loc sa ajunga acasa a ajuns la spital unde a avortat. I-a parut rau de copil, dar cand a venit tovarasul Dimitriu la spital cu fructe si compot de visine, i-a spus: „A trebuit sa fac totul singura ! Nu avea cine sa ma ajute! Ceilalti corectori jucau popice, nu au vrut sa lucreze suplimentar!” S-a refacut si s-a reintors la munca, unde a facut vreme de 40 de ani toate meseriile dintr-o tipografie. De avioane nu a uitat niciodata si, din cand in cand, mai scoate din sertarul de la oglinda brevetul de planorism, la care se uita cu nostalgie. „Am pierdut mult pentru ca am acceptat sa fac munca de partid, in loc sa continui scoala de piloti militari! Nu am reusit sa fac nici aerodromul la Targoviste! Am ramas un vultur fara aripi!” Vocea nu ii tremura, dar din coltul ochilor nu apare nicio lacrima. Chiar si fara aripi, vulturii nu plang.

    

In viata personala, Tantica spune ca nu a avut niciun dram de noroc. A nimerit un barbat rau. „Mintea si bea de statea ceasul!” Avea 47 de ani cand l-a lasat. Ii furase banii si albumul de pictura din noptiera, pe care le vanduse pe bautura la carciuma. Nici de copii nu a avut noroc. Ancuta, singura ei fata, este plecata de multi ani in Belgia, cu tot cu nepot. Nu i-a mai vazut de trei ani. Nu ii trimit niciodata bani, nici macar un euro. „Ma lupt cu pensia!” Inainte de a sta in cocioaba de langa Sant, a locuit la apartament. Cu trei camere, cu baie mare si cada de faianta. L-a pierdut din cauza fetei care a facut imprumut la banca si l-a ipotecat. Banca a vandut apartamentul si restul de bani i-a cheltuit fata cu nepotul la mare. „Pot sa te duci la Patriarhul Romaniei, tot nu te iert!” i-a spus fetei. Tantica s-a adapostit la o batrana care avea cocioaba asta in care sta acum. N-au vrut sa o ingroape nepotii pe batrana cand a murit. A imbracat-o in costumul ei negru de la Bacalaureat si a inmormantat-o crestineste. Apoi a ramas in cocioaba de langa Sant unde sta de 30 de ani. Nu este chiar singura. Are 11 caini: 9 maidamezi si 2 pechinezi. O apara noaptea si mai are cu cine sa vorbeasca. Maine trebuie sa mearga la medicul veterinar cu Florentina, pechineza cea mare. Nu i-a facut vaccin si nu se simte bine. „Vino, mamaie, maine la 9.00!”, i-a zis medicul veterinar. „Ti-o facem noi bine!” In seara asta trebuie sa ii faca catelusei o baie. Sa mearga la medic curata.

    

Tantica ignora cu buna stiinta toate necazurile prin care trece. Cand vorbeste are in glas un soi de veselie fortata care o ajuta sa treaca mai usor peste saracie si batranete. Ai impresia ca nu este nici saraca, nici bolnava, nici singura, nici amarata. Recunoaste ca, de la o vreme, nu mai are nici ea prea multa putere. A inceput sa ia o masa pe zi la restaurantul de pe Bulevardul Castanilor. Ia un singur fel de mancare, o ciorba care o costa 5 lei. Trebuie sa ii ajunga pensia, sa se carpeasca  cu ea o luna. „Pensie am unsprezece si o suta!” Sapte milioane le lasa la alimentara de pe Strada Mare, de unde ia alimente si paine pe datorie. Ia multa paine pentru caini si painea s-a scumpit „al dracului de mult!”. In fiecare dimineata le da cainilor cate un pateu, iar seara le da paine inmuiata in supa. Face singura supa pe soba-cizma pe care a cumparat-o de la un mester tigan. A dat pe ea 4 milioane fara sa ii faca proba. Abia dupa ce a ajuns acasa a vazut ca scoate fum. „Il injur pe  tigan de cate ori fac supa! Cred ca a sughitat de sute de ori!” Se umple cocioaba de fum, dar nu se lasa pana nu termina supa. Cainii sunt ca si copii ei si nu trece nicio seara fara sa le dea mancare. „Am facut numai bine in viata! Am zis ca pe Pamant raman toate si nu i-au nimic cu mine! Sa ramana toate lui Dumnezeu!” Ofteaza pentru prima oara de cand discutam. Traieste greu cu scumpirile astea. Mananca o supa la doua zile si mai bea seara cate un ceai cu paine. Ziua face curatenie la o firma de langa tipografie si mai castiga 20 lei. „Mai muncesc cat pot! Trebuie sa trec si lacul asta!” De muncit a muncit toata viata. „La partid am muncit ca voluntar de m-au gasit dracii!” O cunosteau toti sefii. „A murit si tovarasu’ Ristache!”, zice cu parere de rau. „L-am visat intr-o noapte ca imi da cheile!”. „Ce chei?”, intreb curios. „Mi-a dat un portofel si mi-a zis : vi acolo, vezi ca este poarta inchisa, dar cauti in portofel si gasesti cheile! Vii cu portofelul asta si deschizi!”. „Unde?”, intreb. „Pai eu stiu? Nu vedeti ca ma cheama dupa el?”. „Doamne fereste, sa bat in lemn!”. „Da, da ! A murit de ziua lui, de Florii!”, se face Tantica ca nu observa gestul meu. Dupa ce a aflat ca a murit s-a dumirit de ce nu l-a mai vazut pe tovarasu’ Ristache prin parcul Chindiei.

Vreme de doua ceasuri, dialogul meu cu aviatoarea octogenara s-a desfasurat dupa o schema acceptata cu un consens tacit. Toate intrebarile mele au fost puse de parca m-as fi aflat in varful dealului, fiind nevoit sa conversez cu cineva de jos, din vale. Doar asa ne-am putut intelege. Cu doi ani inainte sa iasa la pensie, o spita de la ventilatorul din tipografie i-a cazut in cap. De atunci a ramas fara auz. Are un aparat auditiv, dar nu il poarta. Este prea puternic si o doare capul. Mai ia cate un  algocamin. In fiecare luna da 100 lei pe medicamente. Ia 20 de pastile pentru reumatism, calciu, algocamin si cate un tub pentru frectie. Cu inima sta bine. Mai ia cate o pastila, din cand in cand. „Cu toate necazurile mele, nu am inima albastra ! Sunt pensionara de 30 de ani si sper sa mai traiesc cativa ani!”.  In singura camera pe care o are cocioaba a incaput mobilierul strict necesar pentru viata unui om : un pat, o masa, doua scaune vechi de lemn cu spatar, un dulap cu doua usi care au fost date candva cu vopsea si soba-cizma de la mesterul tigan care scoate fum. Curent electric nu are. S-a defectat contorul si cei de la firma nu vor sa il schimbe pana nu plateste datoria de 8 milioane de lei la curent. „Declar ca sunt saraca ca Iov!”, face Tantica haz de necaz. O cred pentru ca Iov a stat doar 20 de ani pe o gramada de balegar. Ea se chinuie de 30 de ani cu pensia care ii produce chinuri asemanatoare cu cele simtite de Iov pe gramada de balegar.

Tantica nu are in cocioaba nici radio, nici televizor. De unde, de neunde, este cu politica la zi. „Avem prea mult capitalism acum! Au luat banii din banci si apoi si-au pus pantalonii pe bat!”  Nu ii pare rau ca nu a facut avere. „Dumneata ti-ai facut vila ?”, ma intreaba. „Nu!”.  „Nici eu! Suntem proletari!”. Ahaa! Nu stiam de ce nu ma simt in pielea mea. „In tara asta fura toti!”, ma asigura batrana. „Uite, au furat tiganii tubul de oxigen de la spital! Politia a dat vina pe salariati! Halal de meseria lor!”. A facut si o poezie impotriva hotiei :

Dambovita, apa mea,

Tare mult eu te-as ruga

La 80 de ani de zile

Vin cu incredere la tine

Prin Targoviste sa treci

La Parchet sa te opresti

Si cu valurile tale

S-arunci Parchetul la vale

Ca pune vama la dosare

Sunt oameni adusi din vant

Ce n-au cu legea legamant !

„Daca nu schimba Guvernul, sa vina Mircea cel Batran si Vlad Tepes, altfel nu scapam de hotie! Istoria trebuie aplicata, nu jucata asa, ca pe table!”.

In a treia zi de Paste, Tantica va implini 82 de ani. Isi va petrece ziua de nastere in aceeasi cocioaba amarata, fara curent electric. I-a ramas doar mult suflet care abia mai incape in trupul pipernicit. Nu o intreaba nimeni despre viata ei, nu o intreaba nimeni daca a mancat sau daca are medicamente. Isi planifica singura viata simpla, presarata cu bucurii putine. Nu plange niciodata de disperare. Rade cand isi aminteste de intamplarile trecutului. Mananca o ciorba la doua zile, la restaurantul de pe Bulevard si, uneori, mai scoate brevetul de planorism din sertar si ii mangaie cartonul vechi. Ii pare rau ca nu a ajuns pilot militar, dar nici tipograf carturar nu a fost rau. De moarte nu ii este frica desi se gandeste sa caute poza de la Bacalaureat, singura pe care o mai are. „Vreau sa o pun si eu pe cruce! Intr-o parte il pun pe Boc si intr-o parte pe Basescu! Sa plec cu ei, ca sa scap lumea de ei, ca numai asa se scapa! Am vorbit cu domnul inginer sa imi faca o cruce lata!”, rade Tantica in hohote si pare a fi tanara si plina de viata. Radem si noi de gluma batranei si ii spunem ca ar fi mai bine sa traiasca 100 de ani. „Asa mamaie! Bine ati zis! Am plecat! Ma duc sa fac supa ca este deja seara!”. In curand, o cocioaba amarata, va fi plina de fum vestind unei lumi careia nu ii pasa, ca Tantica a mai smuls inca o zi de la viata. Chiar si cu aripile batrane si frante, vulturii zboara mai departe.