Cuvântul îmbracă «Tunica Muritoare» și ne înveșmântă în haina slavei sale

92

SCRISOAREA PASTORALĂ

a PS Florentin CRIHĂLMEANU,

Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla,

la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi

Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Florentin, din harul şi mila Atotputernicului Dumnezeu, prin graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate statornic rugătoare, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, de Dumnezeu iubitori, «Har vouă şi pacea să se înmulţească, prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, Domnul nostru, căci întru El ne-a rânduit mari şi preţioase făgăduinţe, prin care să devenim părtaşi ai firii Sale Dumnezeieşti» (cf. 2Pt 1,2.4).

 

Iubiţi credincioşi,

Cu suflete pline de bucurie întâmpinăm Sfintele sărbători. Ne gândim cum să ne împodobim casele, cum să ne îmbrăcăm, cum să ne înveşmântăm sufletul, dar şi cum să vestim tuturor prin vesel colind, prin versuri sau scenete, marea sărbătoare a Crăciunului. În acest timp, copiii şi tinerii, îndrumaţi de părinţi, parohi, surori sau cateheţi, pregătesc scurte scenete ce încearcă să reprezinte, simplu dar sugestiv, marele mister pe care îl celebrăm: Naşterea Domnului nostru Isus Hristos.

Copiii se întreabă preocupaţi: «Ce rol voi juca? Cu ce costum mă voi îmbrăca?», căci rolul determină costumaţia, iar costumaţia dezvăluie identitatea personajului ales.

Asemănător, în marele teatru al vieţii noastre, în societate, de multe ori, prin îmbrăcăminte, omul îşi exprimă rolul, misiunea dar şi identitatea, personalitatea. Privind sceneta copiilor, ne întrebăm: Ce rol am de jucat? Cu ce costumaţie trebuie să mă îmbrac pentru a exprima corect identitatea mea, acum la Marea Sărbătoare a Naşterii Domnului?

 

  1. Creaţia – Veşmântul strălucirii Divine

«Şi a zis Dumnezeu: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră» (cf. Gn 1,26)

Pentru a şti ce rol ne revine de Sărbători şi cum să ne îmbrăcăm, vă invit să ne amintim ce misiune şi ce costumaţie a primit omul, la început, atunci când a fost creat. Scriptura ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Dintre toate creaturile, doar omul este asemănător lui Dumnezeu, capabil să-L cunoască, să-L iubească şi să împărtăşească viaţa Sa. Purtând chipul lui Dumnezeu, omul are demnitatea de persoană capabilă să cunoască şi să se cunoască, să stăpânească şi să se stăpânească, să dăruiască şi să se dăruiască în mod liber şi astfel să intre în legătură cu Dumnezeu şi cu alte persoane.

Domnul a creat bărbatul şi femeia, egali în demnitate, pentru a se ajuta unul pe altul şi a forma prima comunitate de persoane, prima familie. Rolul acesteia este ca, sub binecuvântarea lui Dumnezeu, să crească, să se înmulţească, să supună pământul şi să stăpânească peste toate vietăţile de pe pământ, hrănindu-se din plantele şi arborii din rai (cf. Gn 1,28-29).

Dumnezeu îl aşază pe om în Grădina Edenului pentru a lucra şi a păzi ceea ce crease, având libertatea de a se hrăni din toţi pomii raiului, dar respectând o singură poruncă: «din pomul cunoaşterii binelui şi al răului să nu mănânci, căci în ziua care vei mânca din el, cu siguranţă vei muri» (cf. Gn 2,17).

Aşadar, putem afirma că omul, în rai, trăia în deplină armonie cu Dumnezeu, cu creaţia şi cu el însuşi. Fiind rânduit pentru nemurire, el nu cunoştea suferinţa, teama şi ruşinea. Primii oameni trăiau o viaţă aproape de cea îngerească, asemănătoare unor copii inocenţi, nevinovaţi, «erau goi, dar nu se ruşinau» (cf. Gn 2,25).

Sf. Efrem explică: «Datorită slavei în care erau învăluiţi, nu simţeau ruşinea», căci Adam şi Eva creaţi după chipul lui Dumnezeu şi îmbrăcaţi în slava divină erau ei înşişi o arătare a acestei slave.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Dumnezeu şi-a întins asupra lor mantia Sa, aşa cum s-a arătat slava lui Dumnezeu profetului Isaia în Templu: «Am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ, iar marginile mantiei Sale umpleau Templul…» (cf. Is 6,1).

Ca urmare, putem afirma că omul, creat după asemănarea lui Dumnezeu, nu era gol, ci, dimpotrivă, corporalitatea lui era atât de pătrunsă de Lumina Divină, încât Adam şi Eva erau ca două stele luminoase care, privindu-se unul pe altul, vedeau Lumina lui Dumnezeu. Iată, aşadar, «veşmântul» omului în Rai, care exprimă şi identitatea lui: era un fel de aureolă ce îi învăluia trupul. Deci, veşmântul primului om revelează gloria divină, dar şi protejează identitatea omului. Omul, îmbrăcat în slava lui Dumnezeu, trăieşte în deplină unitate între spiritul ce se adânceşte în misterul lui Dumnezeu şi trupul care-l uneşte cu lumea şi îi aminteşte că face parte din creaţie.

Oare este posibil ca omul să reflecte slava lui Dumnezeu? Să ne reamintim câteva exemple edificatoare: faţa strălucitoare a lui Moise, care coboară de pe Muntele Sinai (cf. Ex 34,29), sau faţa luminoasă, «mai strălucitoare decât soarele, şi veşmintele albe ca lumina», ale lui Isus pe Muntele Tabor (cf. Mt 17,2), ori «Doamna îmbrăcată în alb, mai strălucitoare decât soarele», Preasfânta Fecioară Maria, ce s-a arătat la Lourdes, la Fatima şi în alte locuri.

Această lumină a slavei divine strălucea şi pe faţa primului fiu al lui Dumnezeu, creat după Chipul Celui care trebuia să vină (cf. Rom 5,14), deoarece, «la originea neamului omenesc, se află doi oameni: Adam şi Hristos. Primul Adam, creat ca fiinţă omenească ce a primit viaţa, iar celălalt Adam (Hristos), fiinţă spirituală ce dăruieşte viaţa. Al doilea Adam şi-a întipărit propriul chip în primul Adam atunci când îl modela» (cf. Sf. Petru Crisologul).

Contemplând exemplul bunătăţii, simplităţii, inocenţei, lui Adam în Rai, să ne reamintim de puritatea şi nevinovăţia copilăriei noastre. Care a fost prima mea imagine despre Dumnezeu? Dar prima mea întâlnire cu Dumnezeu? Când mă simţeam fericit ca şi copil? Cum aş putea păstra copilăria spirituală?

 

  1. Păcatul – îmbrăcămintea de piele

«A făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii sale îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat» (cf. Gn 3,21)

Adam şi femeia lui trăiau fericiţi în Rai, goi de orice rău şi patimă, fără teamă şi fără ruşine, înveşmântaţi în strălucirea Luminii Divine, găsindu-şi bucuria în Domnul. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul era liber pentru a colabora la împlinirea planului divin, dar fiind supus legilor creaţiei trebuia să-şi folosească libertatea în acord cu voinţa Creatorului.

Primind cuvântul ispititor al şarpelui, omul îşi întoarce privirea de la Dumnezeu şi îşi îndreaptă atenţia spre creaturi. Astfel, sedus de cel rău, pierde încrederea în Dumnezeu şi doreşte «să fie ca Dumnezeu» (cf. Gn 3,5).

Pentru a înţelege mai bine ce a însemnat păcatul primilor oameni, Sf. Grigorie de Nyssa oferă câteva asemănări: Adam este ca omul care voit îşi închide ochii în faţa luminii, sau ca arhitectul care gândeşte o casă fără ferestre. El este ca o persoană înveşmântată în haine preţioase, care, alunecând din cauza unui pas greşit, cade în mocirlă, iar frumuseţea sa este întinată. Prin păcat omul pierde privilegiul de a fi asemenea Dumnezeului incoruptibil şi îi rămâne chipul dezgustător şi plin de noroi al păcătosului muritor.

Care sunt urmările păcatului dintru început? În primul rând, îndepărtarea şi separarea de Creator, Izvorul luminii şi al fiinţării, iar mai apoi, înclinarea spre cel rău. Libertatea de a face voinţa lui Dumnezeu se preschimbă în sclavia păcatului, puterea de a judeca după voinţa lui Dumnezeu este pusă în slujba pornirilor instinctive, iar darul nemuririi este înlocuit cu o viaţă muritoare. Mai mult, păcatul se reflectă şi asupra comuniunii din familie. Relaţiile dintre bărbat şi femeie vor fi marcate de tendinţa de dominare şi de pofte trupeşti. Se rupe şi armonia cu creaţia, care devine străină şi ostilă omului. Astfel, prin om dezordinea, răul şi moartea se răspândesc în întreaga creaţiune, dar şi în istoria neamului omenesc.

Ce se petrece la nivelul veşmântului? Sfânta Carte ne spune că, după încălcarea poruncii divine, gustând din rodul pomului oprit, «ochii lor s-au deschis şi au cunoscut că erau goi» (cf. Gn 3,7). Cum să înţelegem aceasta? Oare nu fuseseră goi şi până atunci?

Pentru a înţelege, să luăm un exemplu. Privind o lumânare aprinsă, ochii ne sunt atraşi, în primul rând, de strălucitoarea lumină pâlpâindă a flăcării. Doar atunci când flacăra se stinge, vedem şi fitilul fumegând. În mod asemănător, atunci când Adam se separă de Izvorul slavei divine, strălucirea trupului său se stinge, dispare transparenţa care îl făcea să iradieze lumina şi gloria dumnezeiască. Din flacără vie a slavei lui Dumnezeu, el se vede, deodată, ca un fitil stins al unei lumânări fumegânde.

Acum, omul devine gol cu adevărat de Dumnezeu, vulnerabil şi condamnat la moarte. El descoperă trupul său ca o realitate care îl uneşte cu lumea materială. Înţelege că a făcut un rău şi că viaţa lui este în pericol. De aceea, din ruşine şi teamă, el se refugiază în regnul vegetal şi se acoperă cu «frunze de smochin».

Prin păcat se schimbă raportul omului cu Dumnezeu. Ca urmare, identitatea, rolul şi îmbrăcămintea omului se schimbă.

Domnul Dumnezeu, văzând starea acum decăzută a omului, se milostiveşte de el şi îl acoperă cu o îmbrăcăminte de piele, iar apoi îl alungă din Rai, ferindu-l, astfel, de moartea veşnică (cf. Gn 3,22).

Ne întrebăm ce simbolizează aceste «tunici de piele»? În scrierile Sf. Părinţi, îmbrăcămintea de piele indică vulnerabilitatea omului după păcat, asemănarea cu regnul animal şi protecţia în lupta lui pentru supravieţuire.

Omul primeşte noul veşmânt, din grija şi mila lui Dumnezeu, având în vedere noua sa «identitate» (cf. Sf. Grigorie de Nyssa). Este o «tunică» împrumutată din lumea necuvântătoarelor, care îmbracă firea omenească în exterior, dar şi o «haină» ce simbolizează gândurile trupeşti ce conduc spre moarte. Aşadar, «tunicile de piele» exprimă condiţia omului muritor.

Prin păcatul lui Adam, starea de moarte se va răspândi la întregul neam omenesc, asemenea unui pârâu tulburat la izvor, care şi-a pierdut limpezimea originară şi murdăreşte tot ce atinge. De fapt, fiecare dintre noi ne-am născut cu aceste «haine de piele» şi «frunze trecătoare», care ne înclină spre lume şi spre moarte.

În faţa misterului păcatului, dar şi al milostivirii şi iubirii lui Dumnezeu, să ne întrebăm: Cum îmi îndeplinesc rolul în familie şi în societate? Care sunt «hainele de piele» sau «frunzele de smochin» sub care mă ascund? Cum trăiesc experienţa păcatului? Ştiu să ofer iertare şi să cer iertare?

 

  1. Întruparea neprihănită – recuperarea strălucirii Divine

«Să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu» (cf. Ef 10,22.24)

L-am privit pe Adam, îmbrăcat în slava divină, ca o stea strălucitoare, călătoare pe pământ, răspândind în jur lumina dumnezeiască. Apoi, prin experienţa păcatului, strălucirea dispare, lumina se stinge, omul devine «gol de Dumnezeu» şi primeşte «tunica de piele», ce simbolizează noua sa identitate vulnerabilă şi muritoare. Dumnezeu, însă nu-l abandonează pe om după căderea sa, ci îi prevesteşte că, la timpul rânduit, răul va fi biruit prin sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui (cf. Gn 3,15). Cuvântul însuşi s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, căci «întru aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi: El l-a trimis pe Fiul Său Unul-născut în lume pentru ca noi să avem viaţă prin El» (cf. 1Io 4,9).

Având în vedere că printr-un om s-a răspândit păcatul, trebuia un om, de aceeaşi condiţie cu Adam, care cunoscând ispitirea, suferinţa, pătimirea şi moartea, să refacă unitatea cu Dumnezeu. Pentru aceasta, însă, acel om trebuia să rămână, încă de la naşterea lui, în deplină neprihănire şi comuniune cu Dumnezeu. De aceea, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, îmbracă haina pieritoare, «tunica de piele», rămânând Dumnezeu şi Om, şi împlineşte acel «schimb de haine», prin care goliciunea umană intră din nou în contact cu strălucirea divină. Acesta este misterul pe care îl numim Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Lui Moise, care cerea să vadă slava lui Dumnezeu, Creatorul îi răspunde că nu poate omul să vadă faţa Sa şi să rămână viu (cf. Ex 33, 20). Prin întrupare Dumnezeu îşi «acoperă» chipul de nevăzut, pentru ca omul să-L poată privi fără a murì. Cu alte cuvinte, El se descoperă oamenilor, îmbrăcându-se cu haina naturii umane, căci «natura imaterială a Divinităţii nu poate fi privită de ochii muritori, fiind prea luminoasă, şi atunci, ori trupul se preschimbă în lumină, pentru a vedea lumina, ori lumina se preschimbă în trup, pentru a fi văzută de trup» (cf. Sf. Clement). Prima alternativă înseamnă pătrunderea naturii umane în lumina veşnică, viaţa de dincolo de viaţă. Cea de a doua reprezintă Întruparea lui Dumnezeu. Înţelepciunea divină a rânduit, mai întâi, Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru ca, apoi, cei care cred în El, să se poată bucura şi de viaţa veşnică.

Astfel, se poate produce «schimbul de haine», pe care îl descria şi Sf. Efrem: «El a dat ceea ce îi aparţinea Lui şi a luat ceea ce ne aparţinea nouă, astfel încât, acest schimb să poată dărui viaţă condiţiei noastre de muritori». Pentru aceasta, însă, Dumnezeu a avut nevoie de o mamă fără de păcat, care să ţeasă, în sânul ei neprihănit, o haină imaculată, pentru a-L «îmbrăca» pe Acela care se «dezbrăcase» de gloria Sa. Alegând-o pe Neprihănita Fecioară Maria ca mamă, Dumnezeu a introdus în lume strălucirea neprihănirii, alungând întunericul morţii şi al păcatului. Căci Isus Hristos, Izvorul Vieţii, nu a intrat în lume printr-o relaţie umană de căsătorie, supusă păcatului strămoşesc. Ci, neprihănirea Mariei şi zămislirea de la Spiritul Sfânt, fără de bărbat, au făcut ca naşterea Cuvântului Întrupat să nu fie supusă blestemului Evei.

Aşa cum învaţă Sf. Grigore: «Hristos, al doilea Adam, avea alături de el pe cea de a doua Evă, Fecioara Maria, care a desfăcut nodul neascultării şi al necredinţei primei Eve». De aceea, cântările liturgice o laudă: «Preabinecuvântată eşti, Născătoare de Dumnezeu Fecioară: că prin Cel ce s-a Întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a slobozit, moartea s-a omorât şi noi am înviat» (Troparul Utreniei).

Fecioara Maria va păstra veşmântul neprihănirii, primit înainte de naştere, şi în timpul naşterii şi după naşterea lui Hristos. Pentru aceasta, însă, ea a primit, mai întâi, Cuvântul Vieţii în inima ei, prin credinţă şi, apoi, în trupul ei, prin fidelitatea deplină la voinţa şi planul lui Dumnezeu. Astfel, prin Maria, mântuirea se va extinde la întregul neam omenesc. «După cum prin fecioara neascultătoare, omul lovit şi căzut la pământ a murit, tot astfel, prin Fecioara cea ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu, omul renăscut a primit viaţa prin Viaţă» (cf. Sf. Irineu de Lyon).

Să contemplăm icoana Naşterii Domnului şi să privim Pruncul abia venit pe lume. Care îi este veşmântul? Unde este aşezat? Vedem un copil gingaş înveşmântat in «tunica de piele», înfăşat în legături de înmormântare şi aşezat, da, într-un mormânt săpat în piatră! Este semnul Celui născut pentru a muri, şi dat morţii, pentru a dărui Viaţa. Căci, prin Întrupare, Hristos îmbracă haina de piele, împărtăşind pe deplin destinul omului muritor. De aceea, Întruparea nu este doar un act de iubire divină, ci devine un act de mântuire divină, simbolizat atât de bine în iconografia orientală de acel sarcofag de piatră în care pruncul este aşezat.

Care este identitatea Sa? El este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat, dar şi fiul Mariei, Cel «născut din veşnicie din Tatăl, fără de mamă, şi în lume din mamă, fără de tată». Astfel, înţelegem mai bine rolul Său în planul divin. Cuvântul, rămânând Lumină din lumina Tatălui, a îmbrăcat «tunica de piele muritoare» pentru a ne oferi nouă tuturor strălucitorul veşmânt al slavei divine. Hristos a împărtăşit haina pieritoare a lui Adam, căutându-l acolo unde era ascuns de puterea întunericului şi, luând asupra Sa legăturile păcatului, L-a eliberat din moarte şi i-a oferit veşmântul de fiu al Tatălui. De acum înainte, toţi cei care vor crede în Fiul şi vor fi înveşmântaţi prin Botez în «strălucirea hainei Lui», vor primi şi puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu (cf. Io 1,12). Căci Botezul este taina minunatului «schimb de haine», acel «loc în care Hristos şi-a lăsat haina Slavei Sale pentru ca Adam, cel care fusese dezbrăcat de şarpe, să se poată îmbrăca» (Iacob de Sarug). Aşadar, prin Botez sunt distruse hainele goliciunii, «tunicile de piele», devenite haina omului decăzut şi se primeşte haina lui Hristos. De aceea, Sf. Pavel vorbeşte despre lepădarea de omul cel vechi şi îmbrăcarea în omul cel nou, pentru că haina sfinţeniei este de drept aceea care reflectă adevărata noastră identitate: «înnoiţi-vă spiritul minţii voastre şi îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou, creat după asemănarea lui Dumnezeu, în dreptate şi în sfinţenia adevărului» (cf. Ef 4,22-24). Astfel, noi oamenii putem deveni părtaşi ai firii Sale Dumnezeieşti (cf. 2Pt 1,4). Cu alte cuvinte, îmbrăcând prin Botez haina Strălucirii Divine a Fiului, devenim acea lumânare ce reflectă slava Tatălui Creator. De aceea, Botezul se mai numeşte şi «iluminare» (cf. Sf. Grigorie), iar naşii primesc o lumânare aprinsă, ce reprezintă strălucirea harului lui Hristos ce acum izvorăşte din sufletul celui botezat.

Luminaţi de strălucirea harului primit la Botez, să privim, acum, spre «ieslea» sufletelor noastre şi să ne întrebăm: Ce înseamnă pentru mine a mă dezbrăca de omul cel vechi? Ce presupune îmbrăcarea în omul cel nou, cel asemănător lui Dumnezeu? Ce veşmânt trebuie să îmbrac la aceste sfinte sărbători?

Iubiţi credincioşi,

Am meditat la toate acestea, pentru a putea răspunde întrebărilor «Ce rol trebuie să jucăm, acum, la Sărbătoarea Crăciunului 2016? Ce veşmânt să îmbrăcăm?».

În primul rând, să ne amintim că, prin Întruparea şi Naşterea Domnului, am redobândit şi noi veşmântul luminat al Slavei lui Dumnezeu. Aşadar, în orice împrejurare, îmbrăcămintea noastră trebuie să reflecte identitatea noastră creştină, haina sfinţitoare care ne-a îmbrăcat în Hristos, la Botez. Însuşindu-ne cuvântul Sf. Pavel, să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi de faptele lui, şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, care se înnoieşte după chipul Creatorului Său (cf. Col 3,9-10). Să ne împlinim cu fidelitate rolul în marele teatru al vieţii şi să nu pierdem din vedere scopul vieţii noastre: mântuirea sufletului. Să nu rămânem, deci, prizonieri ai modei lumeşti, care confundă trupul cu îmbrăcămintea şi sufletul cu stomacul, nici să nu devină îmbrăcămintea sau comportamentul nostru prilej de ispită sau tulburare pentru ceilalţi. Chiar dacă auzim, adeseori, că «haina îl face pe om», să ştim că în mănăstiri se spune tocmai că «nu haina îl face pe călugăr». Astfel, să nu uităm că, mai înainte ca noi să purtăm haine, am fost aleşi şi rânduiţi spre mântuire de Acela care a îmbrăcat tunica noastră muritoare pentru a ne înveşmânta pe noi în lumina Slavei Sale. De aceea, să urmăm îndemnul Sf. Pavel: «Altădată eraţi în întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul, deci umblaţi ca fii ai luminii!» (cf. Ef. 5,8).

Iubiţi credincioşi,

Încheiem un An Jubiliar al Milostivirii bogat în evenimente pastorale.

În acest an Sf. Părinte ne-a oferit două documente semnificative privitor la două aspecte importante ale societăţii actuale, iubirea în familie (Amoris laetitia) şi grija faţă de natură (Laudato si’). Au fost multe împliniri pe plan ecumenic internaţional, numeroase întâlniri între capi ai Bisericilor Creştine, dialoguri spre bună înţelegere şi pace între confesiunile creştine şi între religii. În acelaşi timp, însă, au continuat focarele de război şi violenţa terorismului, care generează ură, dezbinare şi un puternic curent de emigranţi, ce îşi caută refugiul în zone mai liniştite.

Am participat cu bucurie la Zilele Mondiale ale Tineretului la Cracovia, contemplând chipul Bisericii tinere şi pline de viaţă, în pofida tuturor curentelor ce încearcă, în continuare, să atenteze asupra vieţii şi a familiei.

În Eparhia noastră, continuăm construcţia Catedralei dedicată Martirilor şi Mărturisitorilor secolului al XX-lea, sperând ca la ceasul Centenarului Marii Uniri de la 1918, prin bunăvoinţa binefăcătorilor şi a constructorilor, să putem finaliza lucrările exterioare.

Totodată, ne pregătim pentru evenimentul beatificării episcopilor mărturisitori şi, de aceea, vă solicităm ajutorul pentru a aduna fotografii, documente, obiecte sau alte materiale, cu ajutorul cărora să putem organiza conferinţe, expoziţii şi evenimente, ce să pună în valoare marea personalitate a eminentului Arhiereu de Cluj-Gherla, Dr. Iuliu Hossu, Senator de drept, membru al Academiei Române, mărturisitor al credinţei şi cel dintâi cardinal al neamului românesc.

Fie ca Preasfânta Fecioară Maria, Regina familiilor, Regina păcii şi Ocrotitoarea Eparhiei noastre, acum, în preajma centenarului apariţiilor de la Fatima, să mijlocească împreună cu Sf. Iosif, pentru Biserica noastră şi pentru întreaga lume, pace, bucurie, bună înţelegere şi vindecare sufletească.

Cu suflete pline de bucurie creştinească, să îmbrăcăm haina sărbătorească a virtuţilor şi în vesel colind să-L lăudăm pe Domnul «O, Naşterea Ta Hristoase / Ce ne-arată zori frumoase / Şi raze prealuminoase / Ce din cer Te-ai pogorât / De la Tatăl ai venit / Precum ai fost proorocit / (…) Să ne scoţi pe noi din muncă / Din greşeala lui Adam / La care părtaşi eram / Slavă Ţie din vecie / Hristos lăudat să fie / Slavă-ţi dăm Naşterii Tale / C-ai deschis la Raiu cale» (colind din Apuseni).

Vă doresc Sărbători binecuvântate, în veselă lumină înveşmântate, cu bucurie şi sănătate, alături de cei care vă sunt aproape!

La mulţi ani sfinţi şi binecuvântaţi!

 

Florentin

Episcop de Cluj-Gherla

 

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2016, al 316-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 164-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 87-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al 12-lea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre şi al 4-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, al 12-lea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Card. Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, al 20-lea an al episcopatului nostru şi al 15-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.

 

 

O, nașterea ta Hristoase,

Ce ne-arată zori frumoase,

Şi raze prea luminoase,

Ce din cer Te-ai pogorât,

De la Tatăl şi-ai venit,

Precum ai fost proorocit,

Să Te naști într-un sălaş,

Într-un sălaș lângă oraș,

Într-un sălaş în chip de slugă,

Să ne scoți pe noi din muncă,

Din muncă şi din greșeală,

Din greșeala lui Adam,

La care toți părtași eram,

Slavă Ţie din vecie,

Hristos lăudat să fie,

Slavă-Ţi dăm nașterii Tale,

Ca ne-ai deschis la Rai cale.

 

LĂSAȚI UN MESAJ