Militarii maramureşeni luptă în prima linie a războiului contra terorismului. Căpitanul Iulian Bejan şi plutonierul major Cristinel Vijulan au efectuat misiuni în ţara care ţine în şah cea mai importantă alianţă militara a lumii: Afganistan.Vreme de şase luni, şi-au pus la „bătaie” viaţa, tinereţea şi sănătate, într-un război al nimănui, pentru ţară şi pentru NATO. GAZETA de Maramureş vă prezintă povestea eroilor maramureşeni, întorşi din iadul afgan.
De la 3800 de kilometri distanta, Afganistanul e privit ca un fost paradis oriental, transformat in infern. De fapt, asa a si ramas, un „paradis”. Dar unul al saraciei, foamei si razboiului, in care fiecare pas al militarilor poate fi primul spre democratie sau ultimul. Aflati permanent sub focul talibanilor, intr-o tara in care fiecare masina ar putea declansa „avalansa” mortii, militarii romani lupta, cot la cot cu americanii si alte armate, intr-un razboi catalogat de prea multe ori ca fiind al nimanui. Aici, la 3800 kilometri distanta, lucrurile sunt simple: ne facem datoria fata de NATO, chiar daca tributul onoarei inseamna, uneori, cate un cosciug invelit in tricolor. Acolo…
Mai. 2008. Misiunea Ana Training X. Dupa o perioada de pregatire de patru luni, capitanul Iulian Bejan si plutonierul Cristinel Vijulan, ambii, militari ai UM 01354 Baia Mare, se imbarca intr-un avion militar cu destinatia Kabul. Dupa un zbor care dureaza de vreo doua-trei ori mai mult decat unul normal, parca nicio tara care, oficial, se afla in anul 1387 nu te dezmeticeste. Si totusi… Plutonierul major Vijulan mai are „la activ” o participare la razboi, cel din Irak, tocmai in perioada „fierbinte” a anului 2004. Numai ca, pe langa Afganistan, Irakul pare „raiul” civilizatiei. Intr-o tara de aproape trei ori mai mare decat Romania, totalul liniei ferate masoara… 25 de kilometri, la care se mai adauga cativa kilometri de autostrada. In rest, desert, piatra, munti si ruine. O tara in care copilele si femeile valoreaza mai mult decat o camila, in care, pana in urma cu vreo 5 ani, femeile nu aveau dreptul la vot si in care barbatii lupta, uneori, fara casca sau vesta de protectie pentru tara sau pentru bani. Si o tara in care poti cadea, in orice minut, secerat de „masinile-capcana” ale talibanilor. Bejan si Vijulan nu stiu exact daca iti trebuie curaj sau patriotism sa mergi intr-o astfel de tara. Dar, in mod sigur, iti trebuie noroc ca sa te intorci intreg. De fapt, „rabdare de chinez batran” si „pazeste-ti spatele” suna, aici, ca un fel de rugaciune ori incantatie.
Din Kabul, militarii maramureseni s-au despartit. Vijulan trebuia sa actioneze pe o componenta de instruire in capitala Afgana, iar Bejan, pe o componenta de implementare a instructiei, undeva in zona Sharan. In 24 de ore, Bejan a plecat spre o alta locatie, o zona de tranzit, in care militarii au asteptat timp de doua saptamani completarea detasamentului, le-au fost prezentate cateva reguli de actiune, armamentul american etc: „am actionat in echipe mixte, eu, roman, si americanii, pe tehnica lor, armamentul lor si a trebuit sa facem recunoasterea. Colaborarea cu ei? Sunt niste barbatii dezghetati, dezinhibati, mi-au placut. Au fost foarte receptivi. Ne apreciaza pentru ca noi avem o anumita experienta, suntem receptivi la ce spun ei, a existat o colaborare foarte buna. In general, toate armatele ne apreciaza. Si afganii au, de regula, armament rusesc, pe care noi il cunoastem bine”. Un alt motiv pentru care militarii romani sunt apreciati e faptul ca au invatat sa se descurce cu mijloace putine si in orice situatie. Pe cand, la americani de exemplu, fiecare se descurca si e specializat doar pe bucatica lui. Militarii romani au fost obisnuiti, probabil, sa se adapteze oricarei situatii. La americani e altfel. De exemplu, la o baza, trebuia instalata o aparatura de transmisiuni. Dar au asteptat sa vina persoana specializata. La noi, te pricepi, te apuci si faci. La ei, pana nu a venit specialistul, nu au facut nimic. La fel fac si in viata civila”. Din zona de tranzit, capitanul Bejan a plecat spre zona Sharan: „Am inceput sa facem misiuni, am prins mai multe, in jur de 82 de misiuni am facut”. Printre cele mai grele si mai lungi (o luna si jumatate) a fost misiunea de insotire a unui convoi: „Am plecat dintr-o baza, parcurgand alte 7 baze, si am ajuns undeva la granita cu Pakistanul, la o baza nou infiintata. In timpul acestei misiuni, am trecut prin mai multe intamplari: am avut si atacuri, am dormit in desert”. Prima noapte in desert a fost cea mai stranie experienta a capitanului. Dar nu singura. In timpul acestei misiuni, au avut loc trei atacuri. La doua, Bejan a participat pe post de „spectator”: „Convoiul avea 37 de autovehicule civile si 5 militare si era intins pe o anumita distanta… Modul de lucru al insurgentilor este sa foloseasca atacuri scurte, lovesc si pleaca, nu au forta necesara pentru un atac frontal. Eu eram undeva la mijlocul convoiului. Prima data, s-a atacat undeva in spatele convoiului. Dar intr-o zi, s-a intamplat chiar pe directia mea. Am fost nevoit sa trag, sa resping”. Plutonierul major Vijulan spune ca exista riscuri la orice masina pe care o depasesti. Insurgentii au armament vechi, au o pregatire precara, asa ca prefera sa organizeze asa-numitele ambuscade. Daca ai ghinionul sa fii intr-un astfel de loc… Cele mai multe explozii lasa in urma cadavre ciopartite, invalizi, muribunzi sau militari mutilati. Bejan povesteste ca, in urma unui atac, doi militari au fost „secerati” de la brau in jos, iar unul a fost ucis: „S-a primit, de exemplu, o informatie ca intr-un sat erau grupuri de talibani. Au intervenit si a sarit in aer o masina. Dupa atacul din 2001, s-au obisnuit cu procedurile. Am vazut cand s-a chemat o ambulanta din Pakistan, ca era cel mai apropiat stat militar. Au fost doi secerati de la brau in jos si unul a decedat. Dar nu m-am gandit prea mult la asta. Nu mi-a placut, de exemplu, cand l-am vazut pe unul care a fost in alt atac, venind la prietenul lui si care era schiop. M-am gandit ca as putea fi si eu in situatia lui.
Poti sa fii oricat de pregatit. La modul asta de actiune, trece autovehiculul pe langa tine si nu mai conteaza cata pregatire ai”. Militarii spun ca, de fiecare data cand cade cineva la datorie, drapelul tarii respective e coborat in berna. Plutonierul Vijulan spune ca: „Cea mai mare bucurie era cand vedeai ca drapelul tau e sus. De obicei, drapelul americanilor nu se prea ridica din berna”. Acolo, viata tine de noroc sau de destin, altfel, o poti pierde intr-o clipa: „A explodat o masina in fata noastra si au cazut englezii. Puteam fi noi”, spune Vijulan.
Dincolo de pericolul si cruzimea razboiului, e drama oamenilor. Saraci, disperati, dezorientati, tristi. In general, romanii sunt cel mai bine priviti de localnici: „In zona in care eram dislocati, erau intalniri intre liderii locali si comandantii militari si s-au efectuat activitati de ajutor militar si actiuni sociale. Noi, romanii, eram priviti foarte bine de afgani. Unde am fost noi erau si militari polonezi, si americani, si romani. Pe polonezi nu prea ii suportau, de noi stiu ceva de Rusia, unii au mai fost in razboiul cu rusii, se intalnisera cu militari romani si ne placeau. Cei mai multi asteptau sa primeasca medicamente si ajutoare”. Bejan spune ca populatia din zonele rurale traieste la limita saraciei: „Eu am activat in zone de sat, unde era lumea foarte necajita, exista foarte multi copii. Asa, cand mai mergi pe Craica, poti sa-ti faci o idee. Ei sunt foarte religiosi. Aveam si militari afgani cu noi, tot timpul, pentru ca nu aveam voie sa intervenim daca nu erau si militari afgani. La anumite ore, opreau convoiul, sa se roage. Ei au o perceptie ciudata si despre moarte, o iubesc. Sunt foarte mandri, demni, patrioti si viteji. Nu aveau teama sa intervina, chiar daca dotarea lor fata de cea a americanilor sau a noastra era mult mai precara. Unii nici nu poarta veste si casti. Multi vin in armata si pentru partea financiara, pentru ca sunt mai bine platiti decat civilii”.
Numai ca, la capitolul patriotism, podiumul e rezervat americanilor. Bejan si Vijulan spun ca: „Cei mai patrioti sunt americanii, exista un cult la ei. Dovada de patriotism: isi cumpara drapele din magazin, le ridica pe catarg si le trimit acasa, familiei. Conteaza foarte mult ca au fost ridicate pe catargul din baza militara. Civilii din America au obligatia de a face si trimite un pachet unui militar american, indiferent daca il cunoaste sau nu”. In Romania, tocmai in perioada in care maramuresenii erau in Afganistan, a ajuns vestea mortii a trei militari romani, originari din Galati, orasul natal al lui Bejan. Pe forumuri, in loc de omagii, s-au lansat comentarii de genul „Mercenarii, asa le trebuie. Ce datorie?”. Cat despre scrisori si pachete… Militarii romani primesc astfel de „doze de speranta” doar de la membrii familiei. Si de la… americani: „A fost olimpiada, iar Sandra Izbasa a luat aurul la sol. Ne-au aplaudat toti, si polonezii, si americanii. De Ziua Armatei Romane, am primit o masa festiva din partea americanilor. S-a dat, special, mancare romaneasca”.
In rest, militarii, indiferent de nationalitate, nu-si permit luxul de a pune intrebari de genul: „Ce caut aici?”. Isi fac datoria si, fara sa clipeasca, spun ca merita si, daca e nevoie, ar merge din nou. Fara sa se teama si fara sa se planga. Aici, la 3800 kilometri distanta, lucrurile sunt si mai simple: ne facem datoria fata de NATO, chiar daca tributul onoarei inseamna, uneori, cate un cosciug invelit in tricolor. Acolo… Acolo, se dezlantuie infernul afgan, in care fiecare pas poate sa fie primul spre democratie si normalitate sau ultimul. Si acolo e nevoie de EI.
„Ambasadorii” Maramuresului
Pana sa-i cunoasca pe militarii romani, americanii asociau Romania doar cu Dracula si Transilvania. La sosirea in baza, romanii le-au dat materiale de promovare, CD-uri cu Romania si le-au povestit de Maramures. Vijulan spune ca unul dintre americanii cu care tine legatura a decis sa vina in concediu in Maramures.
Si-au sarbatorit ziua in Afganistan!
Si Iulian Bejan, si Cristinel Vijulan si-au sarbatorit ziua de nastere in Afganistan. Bejan povesteste ca: „Eu am implinit 38 de ani acolo, iar plutonierul Vijulan, 34. N-am crezut ca o sa-mi sarbatoresc ziua cu ceai. Acolo, nu ai voie nici sa mirosi a alcool. La americani, iei un an de puscarie militara pentru asta. Mai rau e ca am prins acolo si ziua de nastere a sotiei, si a copilului”.
Maramureseni in misiune
* Maior inginer Gavril Rusza, „Ana Training” Afganistan, 2006 si 2008;
* Maior Alin Mihai – I.S.A.F. III Afganistan, 2003 si U.N.M.I.S. Sudan, 2006;
* Capitan Marius Mihai – I.S.A.F. VII Afganistan, 2007;
* Capitan Iulian Bejan – „Ana Training” X Afganistan, 2008;
* Maistru militar Olimpiu Iosif – UNAVEM III Angola, 1996;
* Maistru militar Tudorel Muraru – „Ana Trening” IX Afganistan, 2006;
* Plutonier adjutant Ioan Nutu – UNAVEM III Angola, 1996;
* Plutonier adjutant Daniel Iunian – „Ana Training” Afganistan, 2007;
* Plutonier major Cristinel Vijulan – „Ana Training” X Afganistan, 2008;
* Plutonier major Mircea Caba – S.F.O.R. Bosnia Hertegovina, 1997;
* Plutonier major Iulian Cril – K.F.O.R Kossovo, 2006;
* Sergent Ovidiu Chindris – KFOR Kossovo, 2001.
Bazarul din baza militara
Plutonierul major Cristinel Vijulan povesteste ca: „In fiecare vineri, ii primeau pe afgani. Se facea un fel de bazar in unitate. Vindeau de toate, imbracaminte, lantisoare, esarfe, costume traditionale, ceaiuri. La ei, daca te uiti atent la un lucru, ti-l dau tie, dar trebuie sa dai ceva in schimb. Un coleg s-a uitat la ceasul unui afgan. I-a dat ceasul si a intrebat ce-i da in schimb. Afganii aveau preturi diferentiate pentru romani, pentru americani. Faceau cu ochiul, ca e pret pentru romani. Daca noua ne luau 20 de dolari, pe ei, acelasi obiect ii costa 70-80. Pe ei ii jignesti daca nu negociezi. E normal pentru ei sa negociezi”.
Ioana LUCACEL
ioana@gazetademaramures.ro
