Istoricul Ioan Aurel-Pop, despre relația dintre Serviciile Secrete și Academia Română

673

Hăituit și calomniat imediat după câștigarea alegerilor pentru președinția Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop a respins acuzațiile de colaborare cu Securitatea comunistă, dovedindu-și, cu acte, dreptatea. Au urmat trei luni de liniște, la capătul cărora, astăzi, distinsul profesor a acceptat un dialog liber cu jurnalistul Florian Saiu de la Evenimentul Zilei despre relația dintre Serviciile Secrete, Academia Română și debusolata noastră societate postdecembristă.

„Ce credeți, stimate domn, sunt infiltrate instituțiile noastre și, în particular, Academia Română, de Serviciile de Informații? Cum afectează aceste infiltrări activitatea propriu zisă a instituțiilor în cauză?”

Lăsând la o parte primele două fraze – obligatorii pentru răgazul unei construcții atente a răspunsului – întrebarea este urmată de o scurtă lecție de retorică: „Stimate domnule Saiu, îmi este greu să mă pronunț. Eu sunt unul dintre acei istorici care reconstituie lumea de odinioară în funcție de surse. Dacă am destule izvoare care să creeze o imagine, cu toate că tabloul general poate să aibă și goluri – ca la puzzle – mă încumet să formulez o opinie, să dau o sugestie, să înaintez o ipoteză. Serviciile de informații nu sunt o „invenție” a regimurilor totalitare! Ele există de când este lumea organizată ca societate, de la sumerieni, egipteni și vechii greci încoace. Am studiat cândva serviciile secrete ale Veneției – „republica marinara” care a stăpânit lumea mediteraneană și levantină în Evul Mediu – și am constat că cei mai „inteligenți” cetățeni se puneau în serviciul Republicii Serenissime cu acea convingere sinceră că fac binele public. Nu degeaba, în unele țări bine organizate sub raport democratic, serviciile secrete se cheamă „intelligence service„”.

Demonizarea Serviciilor

Reverență, domnule profesor! Dar la români cum e, avem și noi „intelligence service”? „La noi, din pricina comunismului, aceste instituții sunt demonizate, încât orice individ care ar avea sau ar fi avut legături cu astfel de instanțe se cuvine, conform opiniei curente, să fie pus la stâlpul infamiei. Or, mie mi se pare că, după trei decenii de la căderea lui Ceaușescu, s-ar cădea să avem servicii secrete bune, onorabile, eficiente și, mai ales, „inteligente”. Dacă nu putem face asta, atunci cred că trebuie să ne lăsăm păgubași și să le desființăm de tot”.

Verdictul dur este urmat de o explicație: „Ce rost are să dăm bani publici pentru întreținerea unor structuri pe care le condamnăm și le disprețuim? Dacă tot ce ceea ce au făcut românii sub comunism este rău și condamnabil, atunci se cade să-i veștejim pe toți cei care au fost maturi la acea vreme și să trecem mai departe, ca să facem lumea de azi și de mâine mai bună”

România are politicieni, nu oameni de stat

Are România lideri culturali? Dar lideri politici? Și, mai ales, cum ar putea influența intelectualii deciziile oamenilor politici? Ioan-Aurel Pop e prompt și, mai ales, greu de contrazis: „România are destui lideri culturali de prim rang, cu nimic mai prejos de aceia ai altor națiuni. Lideri politici cu adevărat, puși în serviciul binelui public, nu prea are, însă! Mereu spun că țara noastră a avut acum un secol oameni de stat și că acum are, din păcate, mult prea mulți politicieni, adică indivizi necompetenți, puși pe căpătuială, șmecheri și convinși că pot prosti ușor poporul, adică „vulgul”. Spun asta pentru că asemenea indivizi îi privesc pe românii de rând cu dispreț, ca masă de manevră, bună de ademenit la vot”.

Expunere acidă, extrem de acidă, diluată însă, în rândurile următoare, de evidențierea unui vis frumos (și irealizabil): „Ar fi ideal ca înțelepciunea intelectualilor să se îngemăneze cu puterea oamenilor politici, fiindcă politica înseamnă putere, iar cultura înseamnă cunoaștere. Împreună, înțelepții și puternicii ar putea conduce spre libertate, dar această „împreunare” s-a dovedit imposibilă de-a lungul vremii. Chiar faimosul Voltaire a încercat mariajul respectiv, în Prusia, invitat de Frederic cel Mare la Potsdam, dar experiența respectivă a fost un fiasco. Ce ne rămâne atunci de făcut? Să micșorăm răul, să oprim degringolada, să limităm puterea celor veroși și demagogi! Și cred că putem face asta, dacă nu disperăm, dacă nu ne mai complăcem în postura de spectatori pasivi, dacă nu ne afundăm în ignoranță”

„Se poate ca în Academia Română să existe și membri ai serviciilor secrete”

Revenind la posibilitatea ca Academia Română să fie infiltrată de Serviciile de Informații, Ioan-Aurel Pop a verticalizat: „Se poate ca în Academia Română să existe și membri ai serviciilor secrete românești care să acționeze „cu mijloace specific”. Dacă ei „lucrează” în limitele legii, nu cred că ar trebui să facem ceva. Dacă ei încalcă legea, firește, trebuie pedepsiți”

Academia și secretele profesionale

Apoi, în continuare: „Dacă există și infiltrații ale serviciilor secrete străine, atunci acestea trebuie oprite sau limitate. Dacă s-ar produce abuzuri de orice fel din pricina unor astfel de cauze, atunci nu aș ezita să le demasc, să le veștejesc și să le împiedic. De când sunt președintele instituției – adică de câteva luni – nu am sesizat astfel de derapaje. Cine știe ce va fi în viitor, mai ales că Academia operează cu destule secrete profesionale de prim rang în cercetarea fundamentală și aplicativă? Eu nu am auzit însă de vreun stat al lumii – oricât de mic ar fi el – să-și fi desființat serviciile secrete. Dimpotrivă, aud mereu de sofisticarea acestor instituții, de perfecționarea lor, de controlul lor democratic etc.

Material preluat de pe evz.ro.