Reprezentanții judecătorilor cer să vadă proiectul de lege asumat de ministrul Tudorel Toader prin care se fac schimbări importante în legătura cu magistrații, subliniind faptul că nu au fost consultați și arătând că proiectul conține și erori care dovedesc că ministrul nu știe cum funcționează la ora actuală instituțiile din Justiție. De exemplu, Înalta Curte are deja doi vicepreședinți, nu mai trebuie înființat un nou post.
Forumul Judecatorilor a transmis, joi, intr-un comunicat de presa ca respinge propunerile facute de Tudorel Toader, aratand ca Ministerul Justitiei isi depaseste astfel misiunea institutionala prin propuneri legislative cu potential negativ asupra independentei justitiei.
”Forumul Judecătorilor din România respinge ferm propunerile Ministrului Justiției schiţate, neprocedural, într-un document Powerpoint în conferința de presă din 23 august 2017, deoarece sunt făcute fără studii de impact și fără o prealabilă consultare asupra unor modificări legislative esenţiale, pentru asigurarea transparenței decizionale în raport cu magistrații (judecători și procurori) și societatea civilă, fapt inacceptabil într-un stat de drept.
Pregătirea neserioasă a acestui veritabil „experiment judiciar”, în timpul vacanţei judecătoreşti, în lipsa oricăror studii și prognoze, necunoscând nici măcar legislația în vigoare (bunăoară, se propune numirea a doi vicepreședinți la Înalta Curte de Casație și Justiție în loc de unul singur, deși legislația prevede de ani buni existența a doi vicepreședinți la instanța supremă), poate determina consecințe foarte greu sau chiar imposibil de remediat.
Astfel, în anul 2017, în condițiile în care România este supusă în continuare, la 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, unui Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV), tocmai pentru alinierea justiției sale celor ale statelor cu tradiții istorice democratice, nu se mai poate accepta întoarcerea în timp, la metehnele anterioare anului 1989, prin readucerea justiției sub control politic și lărgirea nepermisă a atribuțiilor ministrului justiției.
Spre exemplu, punerea Inspecției Judiciare sub controlul Ministerului Justiției nesocotește numeroase Rapoarte ale Comisiei Europene în cadrul MCV, afirmarea și garantarea independenței inspectorilor judiciari presupunând excluderea oricărei implicări a factorilor politici, inclusiv a unui ministru al justiției, membru al unui guvern politic. Dacă există vreun neajuns al organizării actuale, corectarea acestuia apare a fi mult mai facilă decât transferul instituţional propus.
Totodată, excluderea Președintelui României din procedura de numire a procurorilor în principalele funcții de conducere din parchete, care a fost acceptată până în prezent drept o expresie a principiului constituțional al separației puterilor în stat, cu atributul controlului reciproc al puterilor, iar nu ca un privilegiu dat șefului statului, nu poate fi justificată în mod obiectiv decât dacă Ministrului Justiţiei i-ar reveni atribuţia de a emite un simplu aviz consultativ, iar nu de a propune secţiei de procurori a CSM o anumită persoană spre a fi numită în funcţia de conducere.
Crearea unei direcții specializate în cadrul Parchetului General, având ca obiect de activitate cercetarea penală a magistraților, așa cum exista în urmă cu peste 20 de ani, reprezintă o măsură nejustificată, ce transmite opiniei publice un sentiment de neîncredere în eficienţa reglementării actuale şi, în acelaşi timp, se poate dovedi un instrument de presiune asupra magistraţilor în cazul în care garanţiile de organizare a unei astfel de structuri nu sunt transparente şi efective.
De asemenea, schimbarea condițiilor de admitere la Institutul Național al Magistraturii este aptă a produce în timp desființarea acestuia și imposibilitatea recrutării în profesiile de judecător sau procuror a studenților eminenți ai facultăților de drept. Pentru egalitate de tratament a reprezentanţilor celorlalte puteri ale statului (executivă şi legislativă), ar trebui ca şi în cazul miniştrilor şi al parlamentarilor să existe aceeaşi vârstă minimă de 30 de ani pentru ocuparea funcţiei sau demnităţii publice, după caz, dezideratul afirmat de iniţiatorul modificării fiind acelaşi – asigurarea experienţei în luarea deciziilor.
În ceea ce privește răspunderea materială, subliniem demagogia acestei propuneri legislative, în condiţiile în care nu se respectă egalitatea între cele trei puteri ale statului. Astfel, remarcăm faptul că în România nu există încă o procedură efectivă de recuperare a prejudiciilor cauzate de miniștri sau parlamentari condamnați penal pentru infracţiuni de corupţie, unii dintre aceștia fiind liberați condiționat fără a plăti integral prejudiciul cauzat în mod direct Statului.
De asemenea, condamnările la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu sunt determinate doar de conduita unor magistrați, ci au la bază, în cele mai multe situații, tocmai legislația deficitară, în unele cazuri constatată a fi constituțională chiar de Curtea Constituțională (a se vedea, spre exemplu, hotărârile CEDO din cauzele Sabou şi Pîrcălab împotriva României, 28 septembrie 2004, Dumitru Popescu (nr. 2) împotriva României, 26 aprilie 2007, Marcu împotriva României, 26 octombrie 2010, Bălteanu împotriva României, 16 iulie 2013). În astfel de cazuri, în care decizia judecătorilor s-a întemeiat pe o normă juridică națională neconformă dreptului european al drepturilor omului, menținută în fondul normativ printr-o decizie a Curţii Constituţionale, ne punem întrebarea dacă răspunderea materială nu ar trebui să revină exclusiv (sau prioritar, cel puţin) parlamentarilor şi judecătorilor Curţii Constituţionale?
În fine, este surprinzătoare iniţiativa Ministrului Justiției, fost judecător al Curții Constituționale, de a se abate tocmai de la jurisprudența constantă a acesteia în materia răspunderii magistraților. Spre exemplu, prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, s-a statuat că „reglementarea potrivit căreia persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, iar nu împotriva magistratului care a comis eroarea judiciară, oferă posibilități mai largi în valorificarea unui eventual drept la despăgubire. Astfel, condiționarea recunoașterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârșirea erorii judiciare are drept consecință ușurarea sarcinii probațiunii, față de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară, ar trebui dovedită și reaua-credință sau grava neglijență a magistratului, exigențe constituționale pentru angajarea răspunderii acestuia din urmă. Mai mult, conferirea calității de debitor al obligației de dezdăunare în exclusivitate statului este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-și putea valorifica creanța, fiind de principiu că statul este întotdeauna solvabil”.
Tot în retorica ministerială, rămâne neclar cum devine o prioritate eliminarea posibilității de menținere în funcție a magistraților condamnați pentru vătămare corporală din culpă (cu avizul CSM, ca situaţie excepţională, inclusiv în realitatea practică), însă acelaşi deziderat nu pare a se aplica şi reprezentanţilor puterii legislative, care pot ocupa o demnitate publică, deşi au fost condamnaţi pentru infracţiuni grave, săvârşite chiar cu intenţie.
Toate aceste modificări vor influența cariera și activitatea profesională a magistraților, pentru o perioadă îndelungată, şi vor produce dezechilibre în sistemul judiciar, ce au fost condamnate de Comisia Europeană în repetate rânduri, existând și riscul unui val de nemulțumiri în interiorul corpului profesional.
Consiliul Superior al Magistraturii, garantul independenței justiției, al cărui rol în gestionarea carierei magistraților pare suficient slăbit, are obligația de a reacționa imediat, în exercitarea atribuțiilor sale constituționale, în interesul corpului magistraților și al statului de drept, Forumul Judecătorilor din România rezervându-şi dreptul de a critica punctual fiecare modificare legislativă propusă, în momentul în care proiectul legislativ va intra procedural în dezbatere publică şi se va realiza o consultare reală a corpului magistraţilor”, se arată în comunicatul citat.
