Liviu Alexa: Clujul, orasul in care oamenii nu suna niciodata pentru a intreba: „Servus! Esti bine? Iti doresc o zi minunata!”

813

Acum vreo cateva saptamani, in mijlocul unei discutii aprige, primesc un sms de la Bianca, reporter NCN, o fata cu ochi luminosi: „Draga Liviu, iti doresc o zi minunata, plina de succese mici si mari!”. Nu, nu m-am gandit daca s-o fi tampit biata Bianca, ci am zambit. E o rara avis printre tinerii din ziua de azi, cinici si cu inimile umplute de hipstereala morala, care dau sentinte despre cum trebuie sa iti traiesti viata, cand ei, de fapt, plang in punga de frustrati ce sunt, opinează Liviu Alexa în Ziar de Cluj.

Bianca nu e o tampita. E „doar” o fata crescuta bine de parintii ei, in dragoste si sustinere, putin cam boema pentru gustul meu, dar, hei, cine vorbeste?! Alexa? Ala despre care Dancu a zis ca e un nebun ce seamana cu Don Quijote?

Si eu fac la fel. Si eu obisnuiesc sa imi sun prietenii, mai ales prietenii, dar si colaboratorii, sa vad ce mai fac, cum le mai sunt vietile. Si mai ales colaboratorii sau oamenii cu care „ma cunosc” raman 101 % surprinsi cand ii sun si in 101 % din cazuri nu invata nimic din telefonul meu. Fiindca asta a devenit orasul in care toata lumea vrea ceva de la toata lumea. Si nu e rau ca e asa, orasele mari isi pierd din stralucirea lafaielii cu care, in orasele mici, de unde eu provin (sau poate si tu) ne permitem sa ne stim cu totii, sa ne vizitam, sa ne sunam, sa ne duminicim la cate o ciorba si un pireu.

Adeseori, fiindca ma invart si printre oameni foarte bogati sau foarte puternici, m-am intrebat daca atitudinea lor poate fi tradusa prin zgarcenie pura, ca si cum fiecare om din orasul asta vrea sa ii ia un euro din buzunar, sau prin avaritie sufleteasca. Inclin sa cred ca e ultima, combinata insa si cu vremurile foarte ciudate in care traim, la pachet si cu un tub permanent cu ir de buze din extract de ipocrizie pe care, barbati sau femei, suntem obligati sa il purtam la Cluj (cine vrea) ca sa ne putem recunoaste in societate. Eu nu ma dau cu ir de buze. Este si motivul pentru care nici nu sunt… frecventabil.

M-am obisnuit cu statutul de izolat. Dar asta e si pentru ca mi-am impus aceasta izolare. Nu sunt chemat la nunti de bogati sau de stabi, nu pentru ca poate nu ar vrea ei, ci pentru ca nu le-am dat ocazia sa se apropie de mine intr-atat. Nu sunt mason, rotarian sau „lion”, fiindca despre jumatate din membrii fiecarei organizatii de acest gen am scris de am capiat. Si, evident, nu de bine. Fiindca multi dintre ei sunt niste penibili ce se dau fecioare virgine, care si-au facut averi dand tepe sau incalcand autorizatii de constructie, tragandu-le-o nevestelor celor mai buni prieteni sau lovindu-si pe la spate cu cutitul asociatii.

In orasul asta, exista o singura regula: domini sau pleci. Daca domini, lumea ti se va aseza la picioare, cohorte de oite vor plescai admirativ. Nu mai esti in cercul de putere (ah, si cate nume as putea sa dau), oitele isi gasesc alt baiat cu zgorbaci si se duc sa ii plescaie lui. Putini sunt greii care au ramas grei si dupa 15-20 de ani in acest oras. Pe multi i-a mancat autosuficienta, cate o greseala de business sau orgoliul.

Citește continuarea editorialului său aici…

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ