O poveste despre arhitecţii Transilvaniei pe care nu-i ştie nimeni. „Nu ne interesează ce au făcut ungurii sau nemţii, ci doar ce au făcut ai noştri!“

Doi istorici din Cluj au scris o carte despre oamenii care au proiectat multe dintre clădirile faimoase din vestul ţării, dar şi din state din centrul şi estul Europei. „Dicţionarul arhitecţilor din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918)“ este inedit întrucât Varga Attila şi Gabriela Rus sunt primii care s-au încumetat să scrie, în română, despre cei care şi-au lăsat amprenta în piatră, în oraşele din fostul Imperiu.

„Cum să vorbim în detaliu despre clădirile splendide lângă care trecem zilnic în oraşul Cluj fără să avem habar cine şi când le-a construit?! Cum să punem problema reabilitării lor când nu cunoaştem nimic despre modul de creaţie, despre filosofia sau concepţia despre arhitectură a celor care le-au proiectat?!“, mărturiseşte istoricul clujean Varga Attila.

Despre cine erau cei care au construit clădirile superbe din centrul Clujului şi cele care azi găzduiesc sedii de instituţii – Primăria Cluj-Napoca, Palatul de Justiţie, Universitatea Tehnică, Casino-ul – se ştie doar că erau arhitecţi maghiari şi atât. Nici studenţii la Arhitectură de la Cluj nu învaţă despre ei. „Mi-a fost foarte greu să cred că, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi până în zilele de astăzi, nu a cutezat nimeni să publice o asemenea lucrare în limba română“, adaugă istoricul. Împreună cu Gabriela Rus, de la care a plecat, de fapt, ideea cărţii, au studiat volume de pe rafturile bibliotecilor din ţară şi străinătate, au discutat cu arhitecţi şi au publicat, de câteva săptămâni, primul volum din „Dicţionarul arhitecţilor din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918)“.

Cartea cuprinde 54 de biografii şi scurte povestioare despre cine au fost aceşti arhitecţi, ce pasiuni aveau şi ce imobile au proiectat, biografii însoţite de imagini cu chipul arhitecţilor şi cu cel al minunăţiilor ridicate de ei. Cele 54 de personalităţi spun poveşti despre măreţia Imperiului, „despre tensiuni şi revolte interioare, despre naţionalisme şi aspiraţii, despre frumuseţea locurilor al căror farmec trebuia să reziste în faţa vitregiei timpului“, subliniază istoricul.

Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, Şerban Ţigănaş, nota, în prefaţa cărţii, că nu de puţin ori i-a fost dat să vadă că tinerii şi oamenii ştiu nume mari din arhitectura lumii, dar habar n-au de arhitecţi autohtoni, scrie adevarul.ro.

Istoricul Varga Attila spune, într-un interviu, cum arhitecţii de odinioară, încă din secolul al XIX-lea, aveau idei clare despre ceea ce noi numim azi „clădiri verzi“, dar cum, în secolul al XXI-lea, încă persistă tradiţia scrierii de istorii paralele.

Fiecare carte aduce ceva nou. Care e noutatea în cazul volumului vostru?

„Dicţionarul arhitecţilor din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918)“ este prima lucrare de acest gen care s-a elaborat până acum. În momentul în care am început să lucrez la acest proiect, împreună cu istoricul de artă Gabriela Rus, mi-a fost foarte greu să cred că, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi până în zilele de astăzi, nu a cutezat nimeni să publice o asemenea lucrare în limba română. După îndelungi căutări, pe care le-am făcut prin diverse biblioteci din ţară şi din străinătate, ţinând cont şi de părerea unor arhitecţi de renume care ne-au încurajat într-un atare demers, ne-am asumat, cu mult entuziasm, provocările unui proiect foarte ambiţios, dar şi complex totodată ce trebuie derulat, obligatoriu, în mai multe volume. Aşadar, după 150 de ani, doi istorici tineri cutezau să aducă în atenţia opiniei publice româneşti povestea celor care au construit Clujul şi Transilvania prin rigoarea, eleganţa şi precizia proiectelor de arhitectură. Aici cred că se poate găsi şi esenţa acelui nou pe care îl propune abordarea noastră.

Multă lume, când se gândeşte la istoria Clujului sau a provinciei în marele ei ansamblu, are în vedere, întâi de toate, povestea evenimentelor sau a personajelor remarcabile care fascinează, provoacă admiraţie, prin urmare se şi consolidează în conştiinţa fiecărei generaţii pentru totdeauna. Mai este însă şi acea „Istorie Pierdută” unde eroii principali nu sunt oameni politici carismatici, militari de geniu sau lideri religioşi care au puterea de a seduce mulţimile. În acest gen de istorie, dacă ştii să empatizezi cu ea, vei descoperi vizionari care prin rigoarea cifrelor, prin meticulozitate, prin perfecţiunea planurilor şi a schiţelor materializate în piatră, lemn, fier sau cărămidă reuşesc să construiască ceva durabil pentru multe generaţii şi pentru multe secole. Istoria Transilvaniei, văzută prin ochii şi munca arhitecţilor de odinioară, este, aşadar, acea pagină remarcabilă de istorie cu care o naţiune prezintă viitorului maniera în care propriul ei geniu poate modela şi organiza spaţiul la un moment dat, utilizând mijloacele cele mai sustenabile şi mai trainice.

Prin ce anume e unică?

Spuneam mai sus faptul că o istorie a Clujului şi a Transilvaniei văzută prin ochii arhitecţilor poate că nu este atât de spectaculoasă şi generatoare de adrenalină precum cea în care eroii curajoşi dobândesc nemurirea pe câmp de glorie. În acest gen de abordare, partea spectaculoasă trebuie descoperită în timp, după multă lectură şi după multă reflecţie. Cu alte cuvinte, istoria arhitecturii şi a arhitecţilor care şi-au lăsat numele pe ea este o provocare continuă şi seducătoare adresată inteligenţei fiecăruia dintre cititori. Ca să înţelegi ce anume a vrut să transmită un arhitect prin opera sa pentru contemporani, dar şi pentru posteritate, trebuie, neapărat, să empatizezi cu el şi cu munca lui. Ai de partea ta inteligenţa, cultura şi erudiţia care te ajută să te întorci în timp pentru a înţelege esenţa mesajului ce este transmis de complexitatea unui edificiu. Acum un secol şi mai bine, în plin Belle Époque, atunci când arhitectura din Transilvania şi Europa Centrală cunoştea perioada sa de glorie, artizanii clădirilor care fascinează şi astăzi au criptat propriile lor poveşti în piatră, cărămidă sau beton.

”Sunt poveşti despre măreţia unui Imperiu, despre tensiuni şi revolte interioare, despre naţionalisme şi aspiraţii, despre frumuseţea locurilor al căror farmec trebuia să reziste în faţa vitregiei timpului. Cartea noastră îi readuce la viaţă pe aceşti artizani.

Cum să vorbim în detaliu despre clădirile splendide lângă care trecem zilnic în oraşul Cluj fără să avem habar cine şi când le-a construit?! Cum să punem problema reabilitării lor când nu cunoaştem nimic despre modul de creaţie, despre filosofia sau concepţia despre arhitectură a celor care le-au proiectat?! Identitatea unei clădiri este strâns legată de viziunea celui care a simţit-o, a gândit-o şi a avut grijă ca ea să se materializeze aşa cum trebuie. În consecinţă, prin Dicţionarul arhitecţilor din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar încercăm, în mai multe volume, să redăm clădirilor comoară de la noi propria lor paternitate, respectiv propria lor specificitate. Doar pe acest fundament se poate reconstrui sau reabilita o clădire atunci când timpul o cere fără ca identitatea ei să aibă de suferit.

Sau, dacă îmi este permis să mă exprim astfel, după un secol şi jumătate de pribegie prin praful şi necunoscutul arhivelor, arhitecţii care au zidit Transilvania, români şi maghiari deopotrivă, s-au reîntors acasă. Publicul român îi poate cunoaşte şi reîntâlni finalmente”.

OST ARHITECT ŞEF AL CLUJULUI, PÁKEI LAJOS: „PROVINCIA ARE NEVOIE DE UN STIL PROPRIU ÎN ARHITECTURĂ“

Cum munca arhitecţilor uitaţi ai Transilvaniei ar putea fi o sursă de inspiraţie pentru noi?

Ori de câte ori mă gândesc la tot ceea ce au proiectat în Transilvania arhitecţii de odinioară, îmi vin în minte cuvintele pe care le-a rostit, cândva, unul dintre arhitecţii mei preferaţi, Pákei Lajos, cel de numele căruia se leagă o bună parte din clădirile comoară ale Clujului. În a doua jumătate a veacului al XIX-lea, el a fost arhitectul şef al oraşului şi, fără dar şi poate, una din cele mai luminate minţi ale Transilvaniei din acel răstimp. Îi plăcea să spună adesea că provincia are nevoie de un stil propriu în arhitectură. Prin aceasta, el înţelegea că tot ceea ce se construieşte trebuie să exprime frumuseţe, armonie, durabilitate de aşa manieră, încât oricine priveşte să descopere, indiferent de timpul său, farmecul inegalabil al „Ţării celor 1000 de Orgi“. Extrapolat la viaţa noastră, acest crez inspiră enorm.

”Fiecare dintre noi ne străduim să fim, pe durata unei vieţi, arhitecţii propriei noastre fericiri. Investim enorm în acest edificiu, dar uităm, adesea, să punem la temelii „materie primă” de excelentă calitate precum: echilibru, armonie, inedit, generozitate.

Arhitecţii uitaţi ai Transilvaniei, aceia care, prin opera proprie, au învins timpul şi au trecut din generaţie în generaţie, au făcut din propria vocaţie o mare artă. Dar până acolo, ei au ştiut, întâi de toate, să ofere mult, dovedind că pot oricând să fie maeştri ai frumosului şi ai armoniei între ei şi opera lor, între opera lor şi comunitate. De asemenea tipologii avem şi noi mare nevoie, mai ales în zilele de astăzi”.

Ce ne transmit aceşti arhitecţi neştiuţi şi noi nu vedem?

Aş fi tentat să mă grăbesc să spun că ei ne transmit cum se construieşte, în realitate, o clădire cu adevărat frumoasă şi trainică. Este şi aceasta o parte din adevăr. Dar până aici, eu cred că primul lor mesaj subtil este, de fapt, cu totul altul. În realitate, ei ne învaţă, întâi de toate, cum să fim noi ca oameni! Pe măsură ce am lucrat la acest dicţionar şi am parcurs biografia fiecărui arhitect în parte, am văzut câteva aspecte comune care m-au pus pe gânduri. Fireşte, oricare dintre ei a vrut, la un moment dat, să reuşească în viaţă, să câştige mult şi să trăiască bine, dar pentru aceasta au investit enorm în educaţie, în respectul pentru ţara şi comunitatea lor.

Artizanii de altădată ai clădirilor comoară ştiau să fie şi patrioţi în sensul bun al cuvântului. Mentalitatea şi felul în care se raportau la vocaţia lor scotea în evidenţă faptul că ei aveau valori şi, mai presus de toate, credeau în ceva măreţ. Aceasta denotă eleganţă, rafinament, cultură, erudiţie, simţ al măsurii şi, nu în ultimul rând, caracter. Este şi motivul pentru care, dacă construiau, nu construiau oricum şi oriunde… Opera lor, înainte să ne invite la admiraţie, ne cheamă să vedem cine au fost şi cum au fost în realitate cei care au creat. Dacă pătrundem omul şi caracterul, înţelegem şi ceea ce ne transmite el prin munca lui, prin viziunea lui asupra a ceea ce lasă în urmă pentru posteritate…

Citiți mai mult pe adevarul.ro.