Ioan Rad, un clujean în vârstă de 78 de ani, are o gospodărie pe “Tăietura Turcului”, în apropierea misterioasei păduri Hoia-Baciu. Straniul bărbat crede cu tărie în justiţia divină şi în faptul că niciunul dintre cei care i-au făcut rău pe parcursul anilor nu a murit de moarte bună: astfel, cinci membri ai unei familii, care l-au dat în judecată pentru casă au murit rapid, din motive diferite; medicul care a greşit, în urmă cu 22 de ani, operaţia soţiei, lăsând-o paralizată, s-a “dus” şi el. De asemenea, diverşi vecini, escroci şi, recent, unul din puternicii zilei a murit, susţine el, pentru că nu i-a luat în seamă o contestaţie.
“Unu’ mi-a plătit cu valută falsă şi mi-a luat şi banii româneşti”
Ioan Rad râde copios la întrebarea mea dacă a văzut vreodată un OZN. Asta pentru că gospodăria lui se află pe “Tăietura Turcului”, la circa o sută de metri de renumita pădurea Hoia-Baciu,dar cea de toate zilele se află în apropiere, într-un bloc din apropiere, unde locuieşte alături de soţia lui, imobilizată în pat de mai bine de 22 de ani. Răspunde că nu are ştiinţă să fi văzut până acum un OZN, nici măcar din întâmplare. Începe, în schimb, să-mi vorbească de necazurile sale, care-l frământă zi şi noapte, vorbele sale fiind amplificate de gesturi ce trădează o energie ieşită din comun, chiar şi pentru vârsta lui înaintată. “N-am niciun viciu – nici băutura, nici fumatul – şi până şi nevastă-mea mi-a reproşat lucrul acesta”, începe el, parcă amărât de aceste virtuţi care, în mod normal, ar trebui să bucure pe oricine. Nu însă şi pe el, un personaj cu totul atipic – deci cu atât mai interesant. Arată apoi că a început un război de enduranţă cu ANAF-ul, încă din anul 2013, după ce inspectorii l-au amendat cu suma de 1.000 de lei pentru neplata impozitelor pentru chiriaşii săi, din cele trei camere ale casei, după ce unul dintre ei, un alcoolic l-a reclamat la autorităţi. “De fapt, nu erau chiriaşi, ci oameni pe care, din milă i-am găzduit – iar aşa-zisa lor chirie abia dacă îmi ajungea să plătesc utilităţile. Şi, recunosc, din neglijenţă, nu le-am făcut contract celor pe care-i lăsam să locuiască la mine: nici de comodat, nici de închiriere. Le ceream, la doi dintre ei, câte 500 de lei, iar unuia dintre ei – nimic, fiindcă trebuia să vegheze să nu se întâmple ceva neplăcut pe-acolo”, începe Rad, cu indignare. Apoi continuă: “M-a reclamat la Finanţe unul pe care îl dădusem afară şi îi oprisem din bunuri după ce a băut toţi banii pe care trebuia să mi-i deie pentru gaz, curent electric, salubritate şi televiziune prin cablu. Altul – distribuitor de valută falsă, cum am aflat mai târziu – m-a plătit în dolari traşi la xerox şi m-am trezit chiar ridicat la un moment dat de către poliţie, după ce am încercat să-i schimb la o casă de schimb valutar. Între timp, pungaşul mi-a luat şi banii româneşti pe care mi-i dăduse inţial, zicând că i s-a ridicat maşina dintr-o parcare, de către Primărie, şi nu deţine decât valută. Iar eu, naiv,încrezător în oameni, i-am dat toţi leii pe care-i aveam în casă. Ce să fac: eu, crescut în comunism, când te închideau dacă deţineai chiar şi un dolar, habar n-aveam cum arată o bancnotă originală de o sută de dolari! M-a fentat de asemenea un alt chiriaş care s-a prezentat drept patron de firmă de construcţii, promiţându-mi că-mi va face nişte lucrări, la casă. Ce vreţi, am vrut să-l întrec pe prinţul Charles, fiindcă vreau, cât de curând să deschid aici un cămin de bătrâni, sau ceva de genul acesta”, remarcă el. Arată de asemenea că i-a acţionat pe cei de la Finanţe în judecată şi aşteaptă să se judece cu ei, fiindcă i se scade, lunar, nejustificat, din pensie, suma de 175 de lei. “Cum să-mi tragă banii, când le-am dovedit că am încasat bani falşi? Ei mi-au spus că nu-i treba lor – şi mi-a spus-o în faţă chiar şeful lor, ăla de-a răposat recent, iar ceilalţi s-au purtat cu mine foarte urât, zicând că nu-i interesează ce-am avut cu chiriaşii, eu numai să plătesc”! Apoi, cu un gest teatral: “Am citit mult din Biblie şi mi-am asumat un verset din Deuternonom, care zice că Dumnezeu se simte de jignit de indvizii care-I întorc spatele şi se închină la idoli falşi, cum ar fi banii şi alte lucruri de acest gen. Cred că pe mulţi dintre cei care L-au pierdut pe El, Dumnezeu i-a pedepsit, nu neapărat gândul meu negativ îndreptat asupra lor”!
“Fraţilor, vorbiţi româneşte, suntem în România ”!
Continuă povestirea, vorbind atât de repede încât aproape că nu-l pot urmări. Debitul său este de-a dreptul fabulos, dezvăluind situaţii incredibile pe care – măcar în parte – simt că trebuie să le consemnez, cel puţin fiindcă reprezintă o pagină de istorie orală a unui Cluj vechi, aşa cum foarte puţini îl mai pot descrie. Mărturiseşte că, de copil, a visat să aibă o asemenea gospodărie, precum cea pe de pe “Tăietura Turcului” : “Am crescut într-un sat, Gădălin, lângă Jucu, în zona numită “Sărătură”, unde nu se făcea niciun fruct sau legumă, nimic, totul din cauza apei sărate impregnate în stratul freatic. Aşa că mergeam cu ceilalţi copii, la furat – mere sau alte fructe, pe dealul satului, unde se făceau fructe – dar ne prindeau întotdeauna proprietarii şi luam de la ei bătaie. Aşa că mi-am jurat solemn că n-am să mă las până nu-mi voi face, cândva, o livadă şi o vie, aşa cum sunt cele pe care le vedeţi aici… Ele reprezintă visul meu împlinit, pe care-l aveam încă din copilărie. Şi am ajuns până la urmă să-mi procur şi o casă şi 2.800 de metri pătraţi de teren, deşi 1000 sunt numai pe hârtie, neretrocedaţi încă de primarul Emil Boc, în ciuda tuturor eforturilor mele”. Explică mai departe că a fost la viaţa lui tehnician de industrie alimentară, în morărit şi panificaţie, lucrând la Complexul de Panificaţie din Baciu până la pensionare. Îmi face cu ochiul şi-mi mărturiseşte că a fost şi profesor, timp de câţiva ani, la Liceul pentru Industria Alimentară din Cluj, fiind pus acolo să pregătească, în meseria panificaţie, noile cadre, în marea lor majoritate analfabete. Şi-mi face apoi o descriere, savuroasă, a oamenilor Clujului din „zorii” comunismului :„Atunci, prin 1954 la locul meu de muncă nu se vorbea deloc româneşte, doar ungureşte, fiindcă românii erau foarte puţini în oraş. Directorul meu, Nagy, provenea din comuna Sic şi era analfabet. Eu îi scriam corespondenţa şi de asemenea îi pregăteam cuvântările pentru şedinţele de partid. Şi la şedinţe nu se vorbea niciodată româneşte. Eu stăteam, sprijinit de uşă, în picioare, în sala de şedinţe şi nu pricepeam nimic din ce vorbeau ăia. Nici măcar chirie n-am reuşit să-mi găsesc în Cluj, neştiind ungureşte, iar obligaţia mea, pe lângă cea de a-l ajuta pe director, era să car pâine la câteva prăvălii, într-o căruţă trasă de calul Vilma. Apoi m-am dus în armată, unde am avut, din fericire, succes, fiindcă ofiţerii erau şi ei proşti ca p… De pildă, comandantul de companie, un căpitan cu patru clase era sobar de profesie. Iar când m-am întors la Panificaţie, după aproape trei ani de armată, făcuți la grănicerii din Constanţa, am avut noroc. Partidul comunist a pus atunci problema ca directorul întreprinderii să fie cineva de profesie, nu zidar cum era Coceg Ladislau, directorul pe care l-am găsit acolo. Între timp, căpătasem curaj şi într-o zi le-am strigat: „Fraţilor, vorbiţi româneşte, suntem în România”! ” Abia în anul 1962 – când nemţii le-au oferit celor de la Panificaţie un proiect pentru clădirea morii şi italienii au propus proiectul pentru cuptoarele de pâine, fiind nevoie de personal calificat – a sosit, în sfârşit, şi vremea lui Ioan Rad! Şi, pe baza experienţei sale în domeniu a funcţionat, ca profesor, la Şcoala L.I.A., unde – spre marea lui mândrie – figurează în “cartea de aur” a instituţiei.
“Relaţia mea cu moartea datează de prin 1969”!
În continuare, povesteşte cum a început să conştientizeze faptul că oamenii, atunci când îşi întorc faţa de la Dumnezeu , sfârşesc urât de tot. “Uite ce-a păţit un feroce secretar de partid din Huedin, prin 1969, unu` Pop, căruia i s-a năzărit să-şi facă o vilă pe terenul bisercii, în ciuda rugăminţilor părintelui să se oprească. La scurt timp, şi-a găsit soţia, spânzurată, în coridor, apoi băiatul de douăzeci şi ceva de ani i a murit înecat în propria vomă şi, în fine s-a dus şi el. Culmea, chiar şi casa lor s-a dărâmat, ca din senin, la scurt timp după aceea.” Relatează apoi o păţanie teribilă, legată chiar de casa sa de pe “Tăietura Turcului”: “Fiind un tip credul, când am cumpărat casa asta nu am verificat cu mare atenţie dacă vânzătorul ei e singurul său proprietar, aşa că am aflat curând că nu deţinea decât vreo trei sferturi din ea, iar restul se afla la cinci rudenii de-ale lui. Era prin 1989, chiar înainte de revoluţie – şi n-am putut-o întabula, cum n-am întabulat nici terenul de 2.800 de metri pătraţi, care figura la I.G.C.L. M-am bucurat atât de tare de casă şi de grădină, încât – de fericire – am plătit o slujbă la biserică. Preotul s-a crucit când a văzut că vine cineva şi plăteşte o slujbă pentru un lucru împlinit, şi nu ca să i se împlinească ceva. Însă, în scurt timp, m-am trezit dat în Tribunal de rudele vânzătorului. Dar, nu ştiu ce s-a întâmplat fiindcă – în numai câteva luni toţi cei cinci din proces, care erau împotriva mea, s-au curăţat, din diferite cauze, aşacă n-am mai avut pe cine să întâlnesc în faţa justiţiei. Aşa că, imediat după 1989, am întabulat, liniştit casa şi o parte din teren”. Îmi enumeră numele lor, ca pe-o poezie pe care o ştie pe de rost. Arată apoi că un incident dramatic i-a zguduit, din temelii, liniştea familiei: un reputat neurochirurg clujean i-a operat greşit soţia, în 1994, după care aceasta a intrat în comă. I-a salvat viaţa un medic de la Bucureşti, care s-a crucit de intervenţia neprofesionistă a clujeanului. “După operaţia de la Bucureşti, soţia a rămas paralizată – dar şi chirurgul a dat, rapid, ortul popii”, mărturiseşte acesta, parcă uşurat. Descrie apoi încă o situaţie în care Moartea i-a făcut dreptate: “Grădina pe care o vedeţi aici se află pe un izvor şi mereu acesta se revarsă în stradă, pe Tăietura Turcului. Un vecin n-a înţeles că nu sunt eu vinovat că nu poate el ajunge cu maşina, din cauza noroiului, la el în curte şi mă ameninţa tot timpul că mă omoară în bătaie. Eu, în mod firesc, l-am reclamat la sectorist şi acesta l-a scuturat niţel. Am tot încercat, zadarnic, să-i explic fenomenul, însă vecinul a rămas la fel de îndârjit împotriva mea, încercând cu orice ocazie să mă bată. Până într-o zi când a dat, din senin, ortul popii.” Îmi arată o vilă somptuoasă, situată în proximitatea grădinii sale: “Altul care a mierlit-o: vecinul din casa pe care o vedeţi. Acesta a intrat, la un moment dat, cu vila pe care a construit-o, vreo câţiva metri pe terenul meu. Iar când i-am cerut socotelă a luat o furcă s-o bage în mine. Apoi, a făcut la fel când fiica lui s-a legat la branşamentul meu de gaze, fiind nevoită, aşa cum era normal, să-mi plătească jumătate din preţul branşării, lucru care l-a nemulţumit profund. Ei bine, n-a mai durat mult şi “s-a dus” şi el, răpus de o bolă ascunsă, nu însă înainte de a-şi cere iertare şi a-mi oferi, pe patul de moarte, o iconiţă”.
„Boc urmează, pentru terenul meu de o mie de metri”!
Omul nu şi-a încheiat şirul povestirilor tenebroase întâmplărilor , ba din contră, continuă cu şi mai mult spor: „Unul, care zicea că-i doctor m-a rugat prin 2012, să-i recomand doi tineri din vecini, pe care să-i angajeze la o clinică, însă n-a făcut altceva decât să le ia banii ceruţi pentru angajare. Iar când băieţii s-au trezit – şi neangajaţi, şi cu banii luaţi – părinţii lor au venit la mine şi mi-au cerut să-i despăgubesc pentru banii daţi falsului medic. Ei bine, nici n-au trecut două săptămâni şi a mierlit-o şi ăsta, avea diabet de gradul II”. Omul începe să se ambaleze, din ce în ce mai tare, atacând subiectul care-l frământă la această oră: “Cum vă spuneam, când am procurat casa asta, am cumpărat-o împreună cu 2.800 de metri pătraţi. Primarul Boc mi-a restituit numai 1.800 din cei 2.800 metri pătraţi , acei 1000 apărând în continuare, culmea! pe vechiul G.I.G.C.L., instituţie care nu mai există demult. Nu m-a despăgubit – ba din contră, m-a sfătuit să mă adresez justiţiei, ca să nu mai aibă probleme după ce a făcut restituirile “sălbatice” din Cluj. Vă spun- şi nu profeţesc! El urmează la rând! Dacă nu construia strada dublă în dreptul casei mele, atunci probabil îmi restituia terenul – dar a preferat, de asemenea, să facă bani, închiriind terenul de lângă drum, tot al meu, până anul trecut, la oltenii care vindeau pepeni pe marginea străzii”.
Rad mă conduce până la strada principală şi-mi arată terenurile neretrocedate. Acestea se întind în toate părţile, până aproape de intrarea în Muzeul Etnografic al Transilvaniei, secţia în aer liber. Mai are atâtea lucruri să-mi spună, iar vorbele îi ţâşnesc din gură ca dintr-un gheizer, dar esenţial rămâne faptul că nu se va lăsa învins, indiferent cât de eficiente sunt “armele” sale. Îmi relatează o ultimă întâmplare, savuroasă – care ar putea fi considerată o anecdotă, dacă n-ar fi îngrozitor de reală şi tristă: “Într-o zi, aflat în autobuzul numărul 30, la capăt de staţie, aud doi controlori vorbind, cu referire la mine:< Mă, tu ai prins pe cineva fără bilet? Nu, că au fost numai de-ăştia ‘casaţi’, cu abonament>. La care am sărit la el, l-am luat de barbă şi i-am zis: <Mă nenorocitule, vezi că eu nu-s casat! Când eram activ şi scoteam un utilaj din producţie, îl casam şi-l dădeam la fier vechi sau la topit, de nu mai rămânea nimic din el. Ori, eu – şi la 78 de ani – plătesc impozite peste impozite şi taxe peste taxe. Aşa că află că nu-s casat, fiindcă sunt încă util societăţii>.”
