Rodion Roşca, “tatăl muzicii electronice” şi al curentului New Wave din România trăieşte, uitat de semeni, la Aşchileu Mare!

Aflu de la Eunica Stier, o clujeancă stabilită în urmă cu ani de zile la Budapesta, că în Aşchileu Mare trăieşte, uitat de conaţionali – dar nu şi de străini –  un personaj de-a dreptul ieşit din comun. Este vorba de legendarul Rodion Roşca, inventatorul muzicii electronice de la noi, cel care în anii grei ai comunismului domina de la distanţă, cu muzica lui de-a dreptul vizionară, topurile româneşti de muzică rock. Culmea, acesta este considerat în continuare de către renumita revistă americană „Mojo Magazine”, drept „mind blower” (sucitorul de minţi) numărul 5 din lume!

„Înger decăzut”

Pornim cu automobilul, dis de dimineaţă, din Cluj-Napoca spre localitatea Aşchileu Mare, iar pe drum Eunica îmi prezintă „profilul” personajului pe care-l vom întâlni peste câteva zeci de minute. S-au cunoscut bine, în urmă cu treizeci de ani, la Cluj-Napoca şi a avut surpriza nemaipomenită să-l întâlnească recent la Budapesta, cu ocazia unui turneu, de-a dreptul fulminant, al acestuia. Îmi mărturiseşte Eunica: „Am fost prieteni, în urmă cu treizeci de ani şi suntem în continuare. L-am întâlnit la extraordinarul său concert de anul trecut de la Budapesta şi am văzut cu ochii mei cum tinerii, într-o dală arhiplină, s-au bătut efectiv pentru discurile lui ce conţineau muzica pe care a compus-o în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Şi la fel a fost şi în Danemarca, Germania şi în alte ţări europene. Aşa spun cronicile despre el pe care le-am citit. Şi, atenţie, peste tot pe unde a umblat n-a cântat decât în româneşte! Numai în ţara în care trăieşte – şi creează în continuare, în nişte condiţii incredibil de grele, fiind bolnav de ciroză – a fost uitat. Totul, când formaţia autohtonă „Crowd Control” a lansat un o piesă de mare succes, însoţită de un video- clip, filmat chiar la Aşchileu, care conţine compilaţii din muzica lui – iar în clip joacă şi el, pe post de înger decăzut. Culmea, aceştia deşi sunt nişte începători sunt invitaţi la Festivalul UNTOLD, pe când  el zace în uitare, tocmai acum când muzica lui e mai vie decât oricând, demonstrându-i fără urmă de tăgadă geniul”.  Eunica scoate apoi în evidenţă încă un aspect al creaţiei artistului, profund original, faptul că Rodion Roşca lucrează pe un magnetofon „Tesla”, vechi de câteva decenii, lucru care i-a uimit la culme pe străini, determinându-i să-l considere, în unanimitate, drept „un unicat în muzica mondială”. De altfel, în anul 2014, cea mai importantă revistă de rock din S.U.A., “Mojo Magazine” l-a plasat pe Rodion Roşca pe locul cinci, pe plan mondial, ca „mind blower”, cu piesa lui de forţă, „Citadela”, care datează din anii optzeci, după piese ale unor formaţii uriaşe precum: „Spirit”, „The Fuckin’ Flyn’ A – Heads”, „Fat Pap”, „Wicked Witch”. “El este inventatorul secvenţelor (sampler-urilor) şi părintele supraimprimărilor, practic e Omul-Oechestră. Chiar şi încasările de la Budapesta am auzit că şi le-a cheltuit pe un sampler nou şi pe medicamentele de care are atâta nevoie”, adaugă Eunica. Arată mai departe că doar din acest an Rodion a început să-şi compună piesele la calculator, aşa că e teribil de curioasă să vadă ce a mai compus muzicianul.

„Welcome into Hell”

Ajungem, ghidaţi telefonic de către muzician la casa-studio, dărăpănată a acestuia, iar întâlnirea cu el este una caldă şi familiară, de parcă i-am fi fost prieteni de când lumea. Apoi ne pofteşte să poftim în sanctuarul său – printr-o spărtură dintr-o poartă de lemn, prevăzută cu un lacăt “dezactivat” –  deşi gardul de ciment e înalt de numai o jumătate de metru şi poate fi trecut cu mare uşurinţă.  Intrăm prin porţiunea deschisă a porţii, „străjuită” de două afişe noi, color, care-l prezintă pe Rodion în toată măreţia lui. „Welcome into Hell” – ne urează artistul, chicotind vesel, ca un ucenic vrăjitor care le pregăteşte, unor vizitatori neavizaţi, niscaiva pozne. Şi, într-adevăr, în gospodăria lui Rodion am avut ce vedea. Aceasta pare desprinsă dintr-un film post-apocaliptic, gen „Mad Max”: de la bălăriile din curte, care tind să cuprindă clădirea aflată în perpetuă construcţie şi „baricadele” ridicate din saci încărcaţi cu diverse obiecte grele – dar şi alte obiecte voluminoase, care încearcă să împiedice acţiunea hoţilor din zonă – până la numeroasele camere de supraveghere care urmăresc fiecare petec al proprietăţii sale. Îmi mărturiseşte, cu un aer complice, înainte de a intra în casa-studio, asemeni unui regizor ce-şi pregăteşte punerea în scenă a unei piese grandioase: “Unul din sat s-a prins că deţin o mulţime de valori şi-mi tot fura: difuzoare, haine, discuri, timbre valoroase de pe la 1780, vederi vechi, scule, truse de rottring, temporizatoare, blitz-uri de la stroboscoape – şi multe, multe altele. L-am dat de trei ori la poliţie, dar l-am iertat apoi – şi după o săptămână individul mi-a furat 14 milioane de lei vechi, pentru că a văzut unde-mi ţin banii, asta după ce mi-a cerut o sumă împrumut. Şi-n plus, trăiesc într-un continuu stress fiindcă s-a înmulţit numărul hoţilor – iar eu deţin aici multe chestii scumpe şi trebuie să fiu atent tot timpul”. Intrăm în sfârşit, în încăperea sa de toate zilele şi nopţile. Muzicianul ne mărturiseşte, glumeţ, că a aerisit-o abia după un an de zile – şi asta special în cinstea venirii noastre. Apoi, cu un dispozitiv inventat de el, închide repede  geamul încăperii, în timp ce cocenii duduie în sobă.

Icoana mamei

Ne aşezăm toţi trei – subsemnatul, Eunica şi Rodion – pe marginea patului care-i serveşte muzicianului drept scaun atunci când se pune la pupitrul tehnic. În continuare, artistul ne descrie împrejurările în care a ajuns să se mute în Aşchileu Mare: “Începutul tragediei mele a avut loc în anul 2004, pe când aveam 50 de ani. Gândeam şi eu, ca tot orăşeanul care vine la la ţară: căţeluşul latră, păsărica ciripeşte, facem plajă vara, culegem zmeură, etc. Şi, gândindu-mă să stau doar sâmbăta şi duminica aici mi-am investit în construcţie toţi banii pe care-i aveam. Nu mi-au mai rămas  bani de pâine, dar cea mai bună pâine a devenit betonul, iar pentru că omul care a locuit aici înainte de mine a fost un mare domn, a făcut încăperile înalte, astfel că se consumă o groază de energie – practic o tragedie pentru buzunarul meu. Acum fac un pic de căldură cu coceni, iar buştenii pe care-I vedeţi sunt mai mult strategici”, explică el, făcând haz de necaz. Mărturiseşte apoi că are o fată, ajunsă la vârsta de 23 de ani, care locuieşte la Cluj şi nu-l mai vizitează de la o vreme deloc – deşi ştie că e bolnav de ciroză – aceasta fiind la rândul său mămica unei fetiţe. Apoi, înnegurându-se brusc, începe să relateze tulburătoarea poveste a copilăriei sale lipsite de tată, luminată însă în permanenţă de prezenţa benefică a mamei: “Mama mea a fost medic pediatru de profesie, absolventă cu nota 10 a Facultăţii de Medicină de la Budapesta. Scria caligrafic, frumos de tot, cu litere de 2 centimetri înălţime. A servit după război la Crucea Verde, însă nu i s-au recunoscut în România studiile, fiind obligată să dea din nou examen.” Continuă relatarea poveştii vieţii mamei sale, înnegurându-se tot mai mult, în contrast cu aerul glumeţ de adineaori: “A avut doi copii înainte de mine, dar i-au murit în creşă, la vârsta de opt luni, primul – şi celălalt, la un an şi patru luni. Se numeau Endre şi Maria, Endre după numele fostului soţ. Vinovate au fost educatoarele, fiindcă deschideau geamurile iarna, după ce le făceau copiilor baie – vezi Doamne, ca să iasă aburii mai rapid din baie. Aşa le-au murit o mulţime de copii ai chiaburilor – cum le ziceau comuniştii celor care avuseseră averi, cum eram noi. Asta pentru că bunicii fuseseră latifundiari, iar comuniştii au vrut să-i deporteze în Bărăgan. Au scăpat de deportare numai după ce le-au cedat tot pământul –  iar mama, rămasă fără pic de avere a ajuns la Cluj, unde n-a mai fost urmărită”. Declară că s-a născut în urma dragostei – de scurtă durată, fiindcă aşa a dorit mama lui, doar pentru a-l concepe – cu un ofiţer de rang înalt, târziu, pe când femeia împlinise deja 37 de ani. Apoi, l-a alungat pe bărbat, în ciuda împotrivirii acestuia, dedicându-şi viaţa creşterii şi educării lui. “N-am putut afla, în ciuda eforturilor mele uriaşe, nimic de la vecini legat de tatăl meu natural. Se temeau bieţii de ei de blestemele mamei – care era renumită în zonă pentru puterile ei cu totul neobişnuite, pe care le-am moştenit şi eu şi fiică-mea”, se agită acesta. Apoi se lansează din nou într-o lungă relatare a unui episod plind stranietate – când, exact în acelaşi timp cu fiica sa, a observant fantoma unui vârstnic, în curtea casei, cu prilejul mutării lor în Aşchileu, în anul 2004.

Permanent fugărit, reţinut şi tuns de către miliţieni

Insistă să-mi povestească o nouă întâmplare cu iz paranormal, pe care a trăit-o în timp ce se afla pe dealul situat vizavi de casa lui: “În urmă cu ceva timp am pornit, împreună cu un prieten pe deal în sus, la cules bureţi de rouă. Am tot umblat, ore în şir prin zonă şi, la un moment dat colegul mi-a spus că şi-a pierdut cheia de la casă, rugându-mă să ne întoarcem să o căutăm. I-am spus că-i nebun, şi am luat-o, împreună, pe un alt drum de întoarcere. Însă, la un moment dat am zărit în faţa bombeului pantofului meu tocmai cheia cu pricina. Asta-i o adevărată minune, aşa cum e viaţa şi, totodată, moartea”, filozofează el, cu un aer nostalgic. Continuă apoi povestirea unor întâmplări din copilăria sa, nu foarte fericite: “Eu m-am născut şi am crescut pe strada Samuil Micu, am făcut patru ani la Liceul “Brassay Samuel”, în limba maghiară, apoi la Liceul “Mihai Eminescu” şi într-un târziu am ajuns la Liceul de Muzică, pe care l-am şi absolvit. La “Eminescu” am început şi să fac muzică, prin clasa a VI-a, împreună cu un coleg, Radu Ghiţă. Avea o tobă de pionieri, cum erau pe-atunci şi folosea de asemenea un magnetofon ca să-şi amplifice sunetul de chitară. Suna de rupea. Pe atunci nu aveam încă o chitară şi nici magnetofon, mi-a cumpărat mama mai târziu”. Râde în hohote şi-şi aminteşte cum aceasta îl dusese de nenumărate ori la Psihiatrie pentru că nu stătea o clipă locului şi obişnuia să bată tot timpul cu furculiţe, linguri, cuţite în masă, iar după ce-l consultau psihiatrii o linişteau zicându-i că fiul ei nu-i nebun. “Mult mai târziu am urmat Şcoala de Muzică, pentru că mama i-a urmat sfatul unuia dintre medici, iar locul acela mi-a priit de minune. Eram considerat de către toată lumea un geniu, astfel că profesorii se băteau pentru mine, ca să mă aibă la clasa lor. Şi, culmea, am devenit muzician – dar nu cum îşi doreau ei. Veneam încălţat în tenişi şi-n şort direct de la fotbal la producţiile de sfârşit de trimestru, asta pe când colegii mei se prezentau în costum. Eu habar n-aveam că am producţie, nu-mi păsa deloc de şcoală. Venea biata mama de la şedinţele cu părinţii şi-mi spunea, apoi, tristă: numai părinţi fericiţi am văzut, dar eu nu mă aflam printre ei. Ei bine, ca să-i demonstrez mamei că sunt cineva m-am apucat de muzică, la nivel performant, după 1975. Iar după ce mama a murit, în1989, timp de peste treizeci de ani n-am mai compus nimic, m-am retras, pur şi simplu”. Descrie apoi un alt capitol dificil al vieţii sale, de data aceasta cel al perioadei când trecuse de 22 de ani şi se mutase în cartierul Grigorescu: “Purtam deja plete şi eram nevoit să ies doar noaptea din casă – sau ziua, cu mare grijă, ca să nu mă prindă sectoristul, un ticălos care-i ducea la frizer şi-i tundea la zero pe toţi cei cu plete. Asta se petrecea la noi, în Grigorescu, unde m-am mutat în 1969, în chirie, împreună cu mama şi începusem deja să ascult muzică beat, fapt care-i ducea la turbare pe miliţieni. Plus că vecinii, neobişnuiţi cu muzica rock – doar cu cea populară – mă reclamau mereu la miliţie şi apăreau probleme fiindcă de la noi răzbătea permanent muzica marilor formaţii rock ale vremii.  Aveam pe atunci şi motocicletă, iar uleiul scurs de la motor îmi aducea, de asemenea, belele din partea miliţienilor”.

Ani de zile pe primul loc în topurile naţionale

În continuare, Rodion Roşca mărturiseşte că şi-a început uimitoarea aventură de la “Rodion G.A.” alături de Gicu Fărcaş – bas, Vasile Rus – tobe, Adrian Căpraru – chitară şi Petrică Şovăială – orgă, sintetizator. Dar, ţine să mă avertizeze – nu pentru o perioadă foarte lungă – totuşi, îndeajuns de îndelungată încât formaţia lor să dobândească notorietate: “După ce-am început în 1978, când am debutat la Radio Cluj, am ocupat deja locul I în Top 10 al revistelor “Tribuna”, “Cronica” – Iaşi, “Viaţa studenţească”, cu piesa “Moment”. Apoi, toate piesele noastre, difuzate la radio, ajungeau imediat pe locul I, înclusiv în topul revistei “Săptămâna”şi “Flacăra”. Ce să mai zic de Top 5 al TVR, la Petre Magdin, unde ne aflam constant înaintea formaţiilor “Sfinx”, “Roşu şi Negru”, “Cristal”, “Redivivus”, etc. Până în 1983 am tot cântat, am avut nenumărate  concerte, dar n-am mai compus nimic. Iar în 1989 mama a murit fericită, după deziluziile pe care i le-am produs în copilărie, mulţumită că băiatul ei a ajuns un om cât de cât realizat”. Oftează din nou, după care izbucneşte, plin de năduf: “Iată că cele zece piese, compuse în 10 zile în1983, fac la această oră ravagii în Germania, Ungaria, Danemarca. Numai anul trecut am fost invitat în Danemarca, Olanda, Ungaria – în timp ce la noi sunt marginalizat. Totul pentru că organizatorii de spectacole de la noi, nişte tineri ignoranţi şi fără experienţă, n-au auzit de mine, care sunt părintele muzicii electronice din România. Sunt victima ignoranţei industriei muzicale din România. Asta, când la casa de discuri ”Piccadilly Records” din Manchester sunt cotat chiar şi astăzi înaintea lui Vanghelis! Şi se mai întâmplă un miracol: trăiesc din munca din tinereţe, iar organizatorii din străinătate spun, în unanimitate, că am fost vizionar prin muzica mea. Din păcate, la “Untold Festival” din acest an au fost invitaţi tinerii de la “Crowd Control”, care au făcut un videoclip cu mine, dar nu şi subsemnatul, cel care i-am inspirat. Organizatorii de la “Untold” se laudă că fac muzică electronică – iar pe părintele muzicii electronice şi al curentului New Wave din România nu-l invită. Măcar dacă Primăria din Aşchileu m-ar numi cetăţean de onoare al comunei, acest lucru m-ar umple de bucurie şi mi-ar mai atenua din suferinţe”!

Ne luăm rămas bun, cu uriaş regret, de la Rodion. Facem un scurt popas şi la Primăria comunei Aşchileu Mare. Acolo, îi împărtăşim primarului Ioan Porumb visul geniului Rodion Roşca, iar acesta “percutează”: se declară de acord instantaneu cu acest lucru, însă cu o condiţie, să facem ceva ca să-l cunoască şi cei din comunitatea locală, pentru a fi propus la acest titlu, eventual să scriem un articol despre el în ziarul  “Viaţa satului”. Promitem solemn c-o vom face… însă altundeva, după care demarăm în viteză spre Cluj-Napoca… Autorul acestor rânduri, cu încântarea de a fi descoperit un personaj uluitor, de o francheţe şi sinceritate debordante, caracteristice marilor talente – iar Eunica de a-şi fi întâlnit, într-o stare relativ bună deocamdată de sănătate amicul din tinereţe…

P.S.  Iată, mai jos, două piese ale trupei RODION G.A.:

https://youtu.be/aAMxGBxtN-g

https://youtu.be/RSJ77zI1tGU