Monseniorul Ghica, în amintirile părintelui Matei Boilă: „M-au ameninţat cu ceea ce îmi doream eu cel mai tare: să mor pentru Hristos”

La 31 august, la Bucureşti, a avut loc ceremonia de ridicare la înălţimea altarelor a Monseniorului Vladimir Ghica. Decizia de beatificare a MS Ghica  a fost luată de Papa Francisc, la foarte scurt timp după numirea sa în scaunul pontifical. Părintele Matei Boilă a relatat, pentru Gazeta de Cluj, perioada în care a fost închis alături de „marele vagabond apostolic al secolului al XX-lea”, cum l-a numit Papa Pius al XI-lea pe prinţul Ghica, şi a vorbit despre contextul confesional şi politic în care comuniştii au decis desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, după mijlocul anilor ’40.

“Comunismul are un caracter cu adevărat totalitar: prin dictatură şi teroare a vrut să schimbe omul în întregime, să schimbe credinţa lui. Lupta de clasă a fost considerată un instrument de a schimba omul, de a distruge sufletul şi credinţa lui. Pentru comuniştii inteligenţi, biserica era un inamic primejdios. Un reporter al New York Times a fost la Stalin în ‘43 sau ‘45 şi l-a întrebat de ce armată îi este frică, iar acesta a răspuns: „Numai de armata neagră a Papei”. Singurul duşman sunt cei care opun un alt mod de gândire.

De aceea este o aberaţie a celor care spun că de fapt comunismul este bun, dar nu a fost bine făcut – în sine această dorinţă ca prin teroare să schimbe lumea este greşită. Şi există multe exemple, chiar dacă sunt puţine, cum a fost fenomenul Piteşti, printre cele mai teribile din lume. După reeducarea în puşcărie aceşti oameni nu au putut scăpa de asta, majoritatea au înnebunit, unii s-au sinucis şi foarte puţini s-au reechilibrat.

De ce Biserica Greco-Catolică?

Era fundamental pentru comunişti să distrugă biserica, să-i aservească, să facă din ierarhia bisericilor un ateism care să promoveze minciuna. De ce au vrut să distrugă Biserica Greco-Catolică? Ei au vrut să pară toleranţi faţă de creştinism, şi în 1948, sub pretextul că refac unitatea de credinţă în biserica ortodoxă, au desfiinţat în mod formal Biserica Greco-Catolică. Noi toţi am spus că au fost două cauze pentru care au hotărât aşa. Prima e că Biserica Greco-Catolică era condusă din afară, de către Papă, în afara sferei comunismului.

A doua a fost că s-a întâmplat ca Biserica Greco-Catolică să aibă în 1948 nişte episcopi şi sfinţi – Suciu, Hosu, Aftenie – oameni gata de sacrificiu, şi de aceea nu putea fi subordonată în nici un fel. Au închis toţi episcopii, erau 12 episcopi în clandestinitate, şi niciunul nu a trădat – Iisus a avut 12 apostoli, şi unul a trădat, dar din episcopii greco-catolici niciunul nu a cedat, deşi li s-a propus să fie făcuţi patriarhi, dacă trec la ortodoxism. Li s-a pus în faţă această alternativă sau să moară în puşcărie, în chinuri teribile, dar au rezistat”, arată părintele Matei Boilă.

„Monseniorul Ghica era o instituţie”

Părintele Boilă povesteşte mai departe despre destinul Monseniorului Ghica, în acest context al desfiinţării catolicismului în România, şi cum a ajuns acesta la închisoarea unde era închis. „În ‘46-‘48 Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată formal. În Bucureşti existau foarte mulţi greco-catolici care au rămas fără păstori. Biserica Romano-Catolică, deşi la fel de persecutată, era formal liberă. Monseniorul Ghica era preot romano-catolic şi putea să îşi realizeze liturghia la Biserica Polonă. El, datorită acestui caracter de semi-libertate, a putut să păstorească greco-catolicii din Bucureşti. A fost o instituţie. Cu mare drag mergeau la el, erau şi fraţii mei Ioan şi Elena Boilă, au asistat la tot felul de miracole pe care le făcea. Ulterior am auzit că fraţii mei l-au rugat să se roage pentru mine.

Între timp am fost arestat pentru lupta mea împotriva comunismului, eram secretarul Comitetului Naţional al Ţărăniştilor şi am făcut greve. L-am adăpostit pe Cotruş, care a fost condamnat şi a fugit, şi drept urmare m-au arestat şi pe mine. Am fost întemniţat în celulele 9-12 din Jilava, eram 270 de oameni în patru celule mici. Într-o zi de octombrie, foarte rece, pe la 5-6 după-amiaza, în celulă e împins un om bătrân, numai în izmene şi maiou, cu o barbă lungă, albă, bolnav de tuberculoză şi abia mai respira cu un plămân. Într-o clipă, s-a răspândit în toate celulele că a intrat Monseniorul Ghica. Eu eram printre cei care îi primeau pe noii-veniţi şi imediat am mers la el.

M-am prezentat, iar el, cu memoria lui prodigioasă, ştia cine sunt şi a vrut să mă binecuvânteze. Eu, cu teribilismul tinereţii, i-am spus că nu merit să fiu binecuvântat, pentru că nu fac parte din Biserică. Şi atunci s-a uitat la mine cu o privire pe care nu o voi uita niciodată şi mi-a spus „Ascultă, tu eşti al lui Hristos”, şi m-a binecuvântat. Am simţit atunci o putere extraordinară, am simţit că am venit acasă.

„Omul cel mai liber pe care l-am întâlnit vreodată”

I-am mulţumit şi am organizat repede să îl îmbrăcăm, noi eram în curs de judecare şi aveam haine de acasă. Eu aveam un pulover alb, făcut de sora mea Clara, i l-am dat şi, fiind puşcăriaşul cu mai mare vechime, i-am „poruncit” să îl ia. Cu el a stat îmbrăcat tot timpul cât am stat împreună, aşa mă bucuram să îl văd. L-am întrebat, cum îi întrebam pe toţi când intrau, ce e afară, când vom fi liberi. Apoi mi-am dat seama că am spus o prostie, pentru că Monseniorul Ghica era omul cel mai liber pe care l-am întâlnit vreodată.

Era un om pentru care zidurile puşcăriei nu existau. Ne-a povestit mai multe lucruri, ne-a spus despre când l-a binecuvântat pe împăratul Japoniei, şi supuşii lui au fost şocaţi, nu puteai să binecuvântezi un zeu. Atunci, împăratul i-a vorbit despre marea lui problemă, că nu are urmaş. L-a binecuvântat şi după nouă luni i s-a născut un fiu.

Monseniorul Ghica a ajutat mult comunităţile catolice. Rar am văzut un om care să fie atât de fericit în momentele când se ruga, şi dacă îl rugai ceva, îşi lăsa rugăciunea şi venea să te ajute. A fost extraordinară convieţuirea noastră acolo cu el.

Deşi aveam cinci ani pedeapsă administrativă, am fost eliberat. Norocul meu a fost că am fost judecat de preşedintele tribunalului, care era un fost coleg de-al meu. Când am ieşit, i-am spus fratelui meu că am stat cu Monseniorul Ghica, iar acesta mi-a spus că ştia, pentru că au făcut rugăciuni ca să ne întâlnim.

Mi-a spus odată: ”Ce puţin înţeleg ei psihologia umană. Mi-au înscenat pluton de execuţie şi credeau că mă sperie. Ei nu ştiau că m-au ameninţat cu ceea ce îmi doream eu cel mai tare: să mor pentru Hristos”. Era un om de calitate, care i-a ţinut pe toţi credincioşii împreună. M-a ajutat să găsesc calea adevărului şi viaţa”, îşi încheie Părintele Boilă relatarea.

Diana Gabor