Sunt legat de Basarabia încă din copilărie. Versul eminescian „De la Nistru pân’ la Tisa tot românul plânsu-mi-sa…” m-a urmărit obsedant. (Acum nu cred că, într-o perspectică apropiată, frontiera noastră va fi pe Nistru.)
Înainte de 1989 eram cititor al revistei „Literatura şi arta”, scrisă în limba română, la Chişinău, dar cu caractere chirilice; fiul meu a învăţat alfabetul rus din publicaţiile moldovene, deoarece nu a făcut limba rusă la liceu. Am citit cu viu interes cartea lui Marx, difuzată pentru publicul larg în 1964, în care afirma categoric că Rusia ţaristă a anexat Basarabia. (Revenind la un articol anterior, în care făceam referire la opiniile acad. Florin Constantiniu, confirm şi eu că multe din cele scrise de Marx se adeveresc, dar continui să cred că societatea preconizată de către acesta şi Engels nu putea aduce democraţie şi prosperitate.) După anul 2000, am scris o carte juridică, împreună cu un prieten din Soroca, iar cadre universitare din Republica Moldova au participat, an de an, la Sesiunile ştiinţifice organizate de Filiala Cluj a Academiei Române, străduindu-mă, împreună cu o distinsă colegă, să le publicăm comunicările în revistele de specialitate. M-am străduit să-i înţeleg pe moldovenii de dincolo de Prut, deoarece din 1812 şi până în 1940 Basarabia a făcut parte din Ţara Mamă, numai 22 de ani, iar în această perioadă compatrioţii noştri nu s-au bucurat de o solicitudine acceptabilă din partea autorităţilor de la Bucureşti. Apoi, am fost un telespectator constant al Buletinului de ştiri al televiziunii publice din Basarabia, când se transmitea pe TVR2, şi am atenţionat de mai multe ori că nu este firesc ca la chioşcurile de ziare să nu existe măcar o publicaţie de la Chişinău.
Am mai încercat să demonstrez că dragoste cu forţa nu se poate, că relaţiile României cu autorităţile din Republica Moldova trebuie să fie normale, indiferent de culoarea politică a guvernanţilor, deoarece România este şi principalul partener economic al acestei ţări. Oricât de slavofil ar fi Voronin, raporturile Moldovei nu sunt prea bune nici cu Federaţia Rusă, din cauza Transnistriei, şi nici cu Ucraina. Din aceste motive, orice analiză a situaţiei din ţara vecină trebuie să se facă fără manifestări emoţionale. Titluri incendiare de ziar, cum întâlnim în gazetele din Bucureşti, nu servesc la nimeni. Îndreptarea nedreptăţilor istoriei nu este posibilă decât într-un context internaţional favorabil şi când majoritatea absolută a populaţiei ar dori Unirea. Ceea ce trebuie să urmărim este apropierea cât mai rapidă a Republicii Moldova de Uniunea Europeană. Dacă Moldova va fi ţară UE, existenţa graniţelor nu este la fel de importantă ca în secolul precedent.
Acum, câteve cuvinte despre evenimentele de la Chişinău. Chiar şi fără atestările observatorilor internaţionali, care au considerat alegerile, în general, corecte, nu există dubiu că Partidul comuniştilor este majoritar, chiar dacă, la o eventuală renumărare a voturilor, procentul simpatizanţilor acestuia ar putea fi mai mic. Pe de altă parte, opoziţia este foarte dezbinată. Cei care gândesc altfel decât majoritatea populaţiei sunt tinerii, îndeosebi studenţii. Nu includ în această categorie pe cei care au vandalizat Preşedinţia şi Parlamentul, care sunt nişte exaltaţi, ca să folosesc un eufemism, sau chiar provocatori. Nici Voronin nu este comunist 100%, merge la biserică, a fost oaspetele lui Bush, a vizitat ţări din Europa Occidentală, deci nu seamănă cu Fidel Castro. Administrarea ţării în timpul celor două mandate a fost mai bună ca sub preşedinţii anteriori, dar este tot atât de sigur că avem un stat european foarte sărac, condus de comunişti – mulţi dintre ei foarte bogaţi – ceea ce este un anacronism. Această administraţie de la Chişinău, care tinde să se repete, este afectată de corupţie endemică, imobilism – deoarece nu ştie în ce direcţie să se îndrepte – spre vest sau spre est şi un furibund antiromânism, deci şi-a trăit vremea.
Aşa fiind, nemulţumirile tinerilor din Chişinău, nesusţinute deloc de provincie, sunt legitime. Nu ştiu cum se va termina actuala situaţie, dar ceva schimbări în bine se vor produce în această ţară.
România, menţinând o poziţie fermă, nu trebuie să riposteze la campania antiromânească a autorităţilor din Chişinău şi trebuie să se disocieze neechivoc de manifestările violente. Să nu uităm că trupele ruseşti sunt pe teritoriul Republicii Moldova, în Transnistria, şi că, până la urmă, organismele europene vor trebui să intervină mai categoric, deoarece se petrec evenimente grave, la limita spaţiului euro-atlantic. Guvernanţilor noştri le reamintesc două versuri ale lui Eminescu, mult iubit şi de către moldovenii noştri de peste Prut: „Te întreabă şi socoate / Ce e rău şi ce e bine…”.
Să cumpănim, deci, bine, acţionând cu prudenţă, deoarece, cu toate ezitările Vestului, nu suntem singuri. Dacă va fi mai bine la Chişinău, acest lucru se va repercuta şi la Bucureşti.
10 aprilie 2009
Adrian Man
