A fost odata ca niciodata un soricel. Si soricelul era sigur că nimeni nu îl va prinde vreodată, fiind aşa mic. Şi toate lucrurile din casa şoricelului erau mici. Şi soricelul avea doi ochi mici si gri, care îl ajutau numai cât să vadă până la tastatura lui mică, mică. Şi cu mânuţele lui mici şi gri apăsa un buton mic şi o lume întreagă i se deschidea şi i se punea la picioare. În spatele STS-ului (Serviciului de Teleportat Şoricei) şoricelul simţea că este în siguranţă, că pisica mare şi rea nu îl poate atinge, că indiferent ce s-ar întâmpla, ar apăsa un buton mic şi s-ar teleporta departe.. Dar, în tot acest timp, pisicuţa vicleană creştea din ce în ce mai mare,şi se jură că atunci când îl va prinde, doar codiţa lui mică va mai rămâne din el. Şi şoricelul avea insomnii, posibile trădări îi chinuiau sufleţelul şi se gândea cu groază ca nu cumva telecomanda STS-ului să nu mai funcţioneze tocmai când se va întâlni cu pisica şi să nu-l poată teleporta departe. Şi trecu toamna, veni iarna, şi şoricelul se temea de curăţenia de primăvară, pentru că trebuia să iasă din ascunzătoare.
