Sculptorul Ernő Bartha, de la Vlaha, a mers pe jos 2025 de km, până la Londra, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu sculpturile din fân, pe care le-a expus acolo în 2012. El a făcut această călătorie prin 10 țări, fără nici un mijloc de transport, în 100 zile.
Povestea londoneză a sculpturilor din fân
Ernő Bartha, însoțit de regizoarea Ildikó Bács, au pornit la drum, în 18 iulie 2015, pentru a elucida povestea celor 3 statui expuse în capitala britanică, cu ocazia Olimpiadei Culturale.
Totul a început în 2012, când proiectul „Nature in the City” al lui Erno Bartha a câștigat un concurs artistic desfășurat sub patronajul Institutului Cultural Român. Trei dintre sculpturile din fân ale acestuia au fost selectate și amplasate în 2 parcuri rupte din povești din Londra: Victoria Park și London Pleasure Gardens. ICR Londra s-a ocupat cu amplasarea sculpturilor și este responsabil în continuare de soarta acestora.
„În primul rând, ICR trebuia să fie un gospodar bun, să urmărească ce se întâmplă, pentru că eu lor le-am predat sculpturile”, povestește sculptorul Bartha pentru Gazeta de Cluj.
Sculpturilor Bird și Skyscraper din Victoria Park, Londra, nu le-au fost atribuite plăcuțe cu numele și numele autorului.
„De 3 ani încercăm să ajungem la un rezultat și, de fiecare dată, cei de la ICR au găsit o scuză. Totdeauna mi-au spus: <stai blând, câți artiști români, în viață au sculpturi sau lucrări în parcuri publice, în afara țării> și m-au asigurat că o să intervină”, detaliază Bartha.
În această vară, sculptorului i-a venit ideea să facă un pelerinaj cu destinația finală Londra.
Într-un final, prezența lui i-a determinat pe responsabilii Institutului Cultural Român să așeze plăcuțele în Victoria Park, pentru sculpturile Pasăre și Zgârâie-nori. Totuși, întrevederea cu autoritățile de la Londra nu a decurs, de la început, foarte productiv.
„Nu îi vedeam dispuși pentru o discuție, a fost mai mult un monolog, din partea mea”, povestește Bartha , iar regizoarea Ildikó adaugă: „Am fost foarte tristă, când am ajuns la fața locului, în Victoria Park, ca un om care a văzut ceva drag; am regretat că a trebuit să se facă acest sacrificiu pentru niște plăci”.
Sculptura captivă în parc
Cealaltă sculptură Time Spiral din London Pleasure Gardens a putut fi admirată de vizitatori doar o săptămână, pentru că parcul a dat faliment, chiar la deschiderea Jocurilor Olimpice. Aceasta pentru că Olimpiada Culturală a dublat practic evenimentul sportiv. Sculptura a rămas captivă înăuntrul parcului.
„Sculptura Spirala Timpului a fost creată să fie și interactivă și în spiritul timpului contemporan. Interactivă, în sens că, dacă treceai pe sub Spirala Timpului acționa un sistem auditiv, auzeai foarte multe comentarii, de la marii comentatori. Dar și formele, și materialul au contribuit: sculptură din fân nu mai există, sunt instalații de fân, lucrări naive, de aceea, a fost aleasă câștigătoare. Și, atunci, să ții tu o lucrare ca aceasta închisă, să nu încerci să rezolvi această problemă, să nu te strădui să o muți într-un alt parc, într-o altă locație”, explică autorul.
În acest moment, Spirala Timpului se află pe domeniul celui care a câștigat-o la licitație.
„S-a întâmplat un lucru foarte urât, lucrarea Spirala Timpului din Pleasure Gardens a ajuns la licitație, și Ernő nu a fost nici anunțat”, precizează Ildikó. Cum s-a întâmplat ca sculptura să ajungă la licitație, fără acordul și înștiințarea autorului, nici Bartha nu înțelege.
„Responsabili pentru scoatere sculpturii Spirala Timpului la licitație sunt mai multe firme, firma care gestiona parcul, cea care a licitat, mai este și Primăria, care răspunde de această treabă. Nu am reușit să descifrez situația și am lăsat avocații să se ocupe de asta. Însă eu nu am primit nimic din urma licitației”, se revoltă sculptorul.
„Este culmea, ca într-o țară ca Anglia să se întâmple așa ceva, este ca și cum tu mi-ai împrumuta mașina și eu mâine o scot la licitație și nici nu te înștiințez”, mai spune Ernő Bartha.
Un pelerinaj cu peripeții și oameni frumoși
Amândoi artiști au fost foarte emoționați în urma vizionării filmului ce conține imagini din timpul călătoriei, difuzat chiar la începutul evenimentului de la Casa Tranzit, din 17 noiembrie.
„Când am văzut imaginile despre plecarea noastră, am început să plâng, pentru că mi-am amintit despre starea sufletească pe care am avut-o atunci. N-am știut dacă voi putea face drumul acesta, nu numai din cauza condiției fizice, pe care am avut-o, s-ar fi putut întâmpla orice. Cu doi rucsaci, doi oameni sunt foarte neajutorați, timp de 100 de zile… sau dacă se întâmplă ceva rău cu cineva apropiat sau din familie, atunci drumul nu se poate continua. Nici nu-mi vine să cred că stau acum, aici”, a spus Ildikó Bács.
Drumul a fost însoțit de peripeții, transformându-se într-o adevărată aventură.
„Era o pădure imensă. Nu exista șosea pe care să putem merge, doar cărări foarte mici și trebuia să te uiți des în dreapta-stânga, să vezi pe unde mergi. Ploua toată ziua. Și am mers în jur de 30 km în acea zi, totul era ud. Nu am găsit drumul, deja se întuneca, era ceață în pădure și a trebuit să decidem să mergem înapoi”, povestea Ildikó.
Totuși, Bartha povestește despre unul dintre cele mai plăcute momente din pelerinaj, când au dat peste un restaurant în Orth an der Donau, Austria, unde bănuia că a mai fost și a cântat, cu 12 ani în urmă, iar după câteva minute de discuție cu proprietarul restaurantului, s-au recunoscut.
O călătorie cât o lecție de viață
Cei doi călători au mărturisit că, în ciuda greutăților întâmpinate a fost o experiență unică.
„Nu este un drum ușor. Dacă nu faci, nu încerci, nu ai experiența asta, nici nu poți să discuți despre subiectul acesta”, a observat Bartha. „Deși acest drum al nostru s-a terminat, voi încerca să caut în mine și în viața mea drumul care se poate continua, să nu uit ce am învățat în aceste 100 de zile, pentru că ar fi un mare păcat”, mărturisește regizoarea.
Oamenii pe care i-au întâlnit pe drum și gesturile minunate făcute de cei pe care i-au cunoscut le-au trezit entuziasmul și au înțeles că mai există oameni buni în lume.
„Am devenit mai buni, abia aștept să vină cineva să-l ajut”, încheie artistul.
Nicoleta Corcodel
