La 30 august 1940, Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini hotărau soartă României din condei și fără drept de apel, oferind pe tavă Ungariei horthiste aproape o jumătate din Transilvania. Ungaria acelor vremuri profită de conjunctură generală, determinată de slăbiciunea cu care România cedase deja o parte din teritoriu Uniunii Sovietice, în luna iunie a aceluiași an.
Mai profită și de pasivitatea regelui Carol al II-lea, care în asemenea vremuri de adânci frământări europene nu găsise timp, sau poate resurse, să se afirme prin contacte directe cu mai mării Europei, așezați toți pe un butoi cu pulbere, ce urmă să explodeze în curând, scriu cei de la ziare.com. Și mai profită de precedentul creat cu puțin timp înainte, când Germania o favorizase deja să obțină teritorii din fostă Iugoslavie, din Slovacia și actuala Ucraina Subcarpatica. Era satisfăcută și nu mai pretindea nimic în plus, decât un vast teritoriu al României. În aceste condiții, la 15 iulie 1940, Hitler i-a trimis Regelui Carol al II-lea o scrisoare ultimativă, avertizând asupra primejdiilor la care s-ar expune, dacă n-ar începe imediat tratative cu Ungaria, pentru revizuirea frontierelor. În scurt timp, dictatorul german a primit un semnal favorabil din partea primului ministru român, Ion Gigurtu, care recunoștea la radio că, numai făcând sacrificii teritoriale, România va justifica orientarea să către axă Berlin-Romă. Era un fel de OK, dat cu multă ușurință. Nici în acest ceas al doisprezecelea, regele n-a încercat contacte personale. I-a trimis lui Hitler o scrisoare, prin care acceptă începerea unor tratative.
Tratative cu picioru-n prag
Tratativele, purtate la 16 august 1940, la Turnu Severin, au eșuat. Numaidecât, armată Ungară, încurajată probabil de Hitler, a primit ordin de mobilizare, pregătind un atac, până la sfârșitul lunii. Era un motiv suficient în bază căruia Germania să acționeze ferm, pentru „a menține pacea” în regiune. Ministrul de externe al României, Mihai Manoilescu, și cel al Ungariei au fost convocați la Viena în 29 august. S-au deplasat acolo și miniștrii de externe ai Germaniei (von Ribbentrop) și Italiei (contele Ciano). Regelui Carol al II-lea i s-a cerut o scrisoare de garanție că România va luă act fără să se opună la cele stabilite de aceștia doi. Consiliul de coroană, convocat în grabă, a acceptat cerința cu condiția că Germania și Italia să garanteze pe viitor noile granițe ale României. La vederea hârtii redesenate, ministrul Manoilescu a înmărmurit, a fost afectat nervos și a necesitat îngrijiri medicale pe loc. Nici ministrul maghiar nu era tocmai mulțumit, pentru că ceruse un teritoriu de 60.000 kmp și nu primise „decât” 43.492 kmp.
Dar nici unul, nici altul nu aveau drept de apel. Cum am zice astăzi, sentință lui Ribbentrop și a lui Ciano era definitivă și executorie.
Guvernul legionar
Atât guvernul Britanic, cât și cel al SUA au refuzat să recunoască dictatul, în timp ce Molotov, ministrul de externe sovietic, l-a elogiat. Pe plan intern însă a urmat o criză profundă, care a dus la abdicarea Regelui în favoarea fiului sau Mihai și la numirea în fruntea statului a generalului Antonescu, căruia, la abdicare, Regele i-a transferat o parte din prerogativele regale. Lui Antonescu i-a fost foarte greu să formeze noul guvern, fiind refuzat de toți factorii politici ai vremii și, în aceste condiții, singură soluție era un guvern legionar, de care a trebuit însă să se debaraseze în ianuarie 1941, urmare unui scurt război civil care a durat 3 zile, plătit cu sânge vărsat pe străzile Bucureștilor și rămas în istorie cu denumirea „rebeliunea legionară”.
Înapoi la patria mumă
Transilvania a fost recucerita de trupele române, alături de cele sovietice, iar recuperarea ei formală s-a convenit bilateral prin armistițiul din 12 septembrie 1944, încheiat la Moscova. Recuperarea de facto însă nu se putea obține atât de simplu. Stalin nu cedă nimic fără să primească altceva în schimb. Că urmare, administrația română în Transilvania de Nord n-a fost restabilită după recucerirea teritoriului, ci numai după ce România a acceptat instalarea unui guvern comunist, condus de Petru Groza. Acesta a fost prețul cu care Stalin a fost de acord să primim înapoi, după lupte grele, ceea ce Hitler ne luase dintr-un condei, la masă tratativelor unilaterale.
Textul arbitrajului de la Viena, (30 august 1940)
Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă. Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.
(preluare:cultural.bzi.ro)
