Acum opt decenii într-o bază militară aviatică din Marea Britanie și într-una din Italia, câțiva piloți și echipajele așa numitelor fortărețe zburătoare își așteptau ordinele de atac. Ele cu siguranță erau știute de comandanții lor. Generalii stăruiseră mult asupra hărților trasând linii precise, urmarind formele de relief și coroborând informații militare despre inamic cu prognoze meteorologice. Făceau calcule complete legate de viteză, consum de carburant, tipul de încărcătură. La rândul lor, acești drastici militari își integrau planul în strategiile complexe ale înaltelor comandamente militare și politice. Dușmanul lor era mai degrabă unul fără chip, fără inimă, fără personalitate. Ca în orice laborator de stat major, armatele, diviziile, regimentele, flotilele erau numere inconsistente spiritual. Ele nu aveau sânge, nu aveau trecut, nu aveau viitor, erau simple noțiuni de “artă” militară.
Undeva în bazele acestea, câțiva tineri se lăudau cu vreo cucerire în amor sau cu vreo ispravă recentă dintr-o misiune militară ori vreuna „mondenă”, își criticau și lăudau superiorii sau colegii, dând peste gât vreo bere sau un pahar de vin. Alții citeau ultima scrisoare de acasă, de peste ocean. Acasa lor era departe. Acum trebuiau să treacă prin focul războiului să treacă prin izbăvirea prilejuită de gâlceava politicienilor, de ambițiile fără margini a plutocraților, care își socoteau ofrandele și profiturile. Undeva, câțiva noi recruți așteptau momentul botezului focului cu o combinație ciudată de nerăbdare și teamă. Știau că în fiecare secundă putea veni vestea plecării în misiune, în fiecare secundă așteptarea se va transforma în adrenalina acțiunii în teama hazardului luptei. Câțiva jucau un joc de cărți. Era unul de noroc, gândirea era prohibită in vreme de război. Doar șansa conta în fața barajelor aeriene ale naziștilor. Pierderea unui joc declanșa o teamă, câștigul, nesemnificativ în materie bănească însemna apropierea augurilor. Urma altul și altul, o alternanță a stărilor. Dar atunci când va suna alarma, când superiorii vor striga ordinele obligatorii, jocul se va termina. Poate nu vor apuca să-l termine. Cum a fost ultimul? Se vor întreba…
În jurul lor totul se mișca ca un angrenaj, perfect, în care fiecare piesă era la locul ei, fiecare ordin era o pulsație de energie în motorul mereu turat al războiului aerian pentru a aduce moartea dușmanului, care o fi fost acela.
Undeva departe de acele tabere, în Clujul din acele vremuri, chiar dacă lumea se afla în război, viața continua în nepăsarea ei provincială. Negustorii doreau să-și vândă produsele, industriașii se confruntau cu lipsa de personal și de bani. Surorile medicale, unele dintre ele călugărițe pansau, războinicii veniți din iadul luptelor. Ziariștii se duelau cu cenzorii militari pentru o frântură de știre, pentru semnificația unui cuvânt, a unei fraze sau asupra unei realități ce devenea din ce în ce mai tulbure. Scrisorile de pe front veneau tot mai greu iar veștile de la cei sosiți din iadul Rusiei aduceau mai mult teamă decât de speranță. Orice bătaie la ușă era, pentru familiile celor plecați să înfrunte hazardul lumii dezlănțuite, o strângere de inimă. Totuși primăvara era pe terminate iar cerul era albastru. Natura rămânea în ritmul ei din totdeauna, pădurea înverzea iar florile de tei te îmbătau, îți transmiteau ispita somnului lung de altădată, al copilăriei omenirii, a vârstei de aur.
Într-o lume tristă, marțială și sacadată de marșuri, odine de scurte care nu se discută, mai exista zâmbet, mai exista caritate, mai exista speranță. Soarele apunea, la fel ca întotdeauna peste dealurile înverzite de unde Donath veghea orașul. Se înroșise parcă piatra in care fusese cioplit, pleoapele se umbriră. Grozăvia avea să sosească
Undeva spre apus și miazănoapte, motoarele carelor zeilor morții se turau la maximum. Inimile războinicilor palpitau, mâinile aviatorilor se încleștau pe manșă. Piedica de la roți a fost scoasă. Moartea pornea spre țara de dincolo de păduri, de dincolo de orizontul știut de oamenii legați prin legile firii de glie. În curând, la Cluj, la orele când soarele dimineți unei zile de post se înălța spre zenit, urletul alarmei aeriene răsună amenințător. Parcă și Someșul a înghețat într-o caldă zi de început de vară. Apoi trâmbițele morții anunțară pogorârea focul din cer. Hazardul augurilor se abătea în urbea clujeană. Pentru mai bine de 360 de clujeni a fost ultima zi a vieții, orașul a fost rănit de vulturii iscați de gâlceava oamenilor ce se credeau zei. Își mai amintește cineva de ei? Poate că mulți concitadini nici nu știu că războiul s-a abătut și pe casa noastră și că vecini, surori medicale, călugărițe, medici, cizmari, negustori au devenit sacrificiul pariului neghob de la jocul de cărți a mai marilor lumii. Ordinul fusese dat, hărțile erau închise misiunea îndeplinită.
Dar cu noi cum rămâne ? Rămânem anonimi în jocul strategiilor și jocurilor tactice din Statele majore de oe lângă cancelariile fezandate in secretul condamnării fără vină. Rămânem în haosul destinului unui plan cu ordine marțiale. La finele zilei piloții reîntorși la bază au sărbătorit victoria, generalii au rămas să analizeze efectele, clujenii însă și-au plâns morții, au dat mâncare și au oferit cazare celor rămași fără acoperiș. S-au rugat, rugăciunile sunând ca o mantră a sacerdotilor lui Marte. Era ziua de apoi, a doua zi a lui iunie 1944, pentru alții, prima zi a celei de a doua eternități.
Paradoxal clujenii nevinovați, unii morți eroic în încercarea de a scăpa alți oameni nu au măcar o placă memorială, o scurtă inscripție ce să amintească de clipa aceea în care au avut o singură vină, nu au fost de partea mai puternică a zilei sau a istoriei. Eroii victotioșilor zilei, cei carevl au pierdit acum opt decenii jocul hazardului sunt cinstiți, poate pe bună dreptate, le ridicăm monumente că ne-au învățat să avem libertatea de a nu mai crede în nimeni, nici măcar în noi înșine. Dar pentru cei nevinovati, dar pentru lacrimile si durerea victimelor colaterale nu se mai găsește nici piatră, nici sculptor să le păstreze memoria, ca pe un avertisment de a nu lasă zeii autoproclamați să se mai scalde în intrigile secretelor secretizate, demențelor milenariste, visurilor neghioabe despre țări noi și oameni noi, paradisuri pline de uniforme fără fond.
Un personaj sinistru a secolului XX spunea odată: „S-ar putea să nu intereze războiul, dar s-ar putea ca războiul să se intereseze de tine .” Ce să mai spun? Vae victis!
sursa Septimiu Moga facebook
