94 de ani de la ocuparea Budapestei de armata română

În seara zilei de 3 august 1919, Armata Română pătrundea pe teritoriul Ungariei, primele unităţi române ajungând la Budapesta în aceeaşi noapte. Operaţiunea de ocupare a fost determinată de un atac neprovocat al armatei noului guvern bolşevic instalat la conducerea statului maghiar.
La 19 martie 1919, colonelul francez Fernand Vyx a prezentat Ungariei, din partea aliaţilor învingători în război, “Nota Vyx”, prin care se ordona forţelor militare ungare să se retragă în graniţele Ungariei, până la tratativele de pace cu Aliaţii. Drept urmare, preşedintele Mihaly Karolyi şi-a înaintat demisia, iar două zile mai târziu, bolşevicul  Bela Kun a proclamat Republica Sovietică Ungaria.

Kun a promis atunci că va restaura “Ungaria Mare”, fiind convins că se poate baza  pe sprijinul lui Lenin şi pe probabilitatea unui război între Rusia sovietică şi Aliaţi. Încurajaţi de iniţiativele revizioniste ale lui Kun, la sfârşitul lui mai 1919, trupele Republicii Sovietice Ungare invadează teritoriul Slovaciei. La 17 iunie 1919, convinse de ameninţările de intervenţie ale SUA şi Franţei, trupele bolşevice ale lui Bela Kun sunt nevoite să se retragă din Slovacia.

Dezamăgit de acest deznodământ, Bela Kun se întoarce imediat contra României şi îşi trimite trupele în Transilvania. Planul militar de ocupare a întregului Ardeal prevedea joncţiunea dintre forţele bolşevice din Ungaria şi cele din Rusia sovietică, pe teritoriul Transilvaniei. Atacurile armatei bolşevice maghiare s-au desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care prevedeau declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice.

La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat puternic armata română, respingând-o până la Oradea. A avut loc o contraofensivă şi, după şapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta.

România contra-atacă
Primele subunităţi care au intrat în Budapesta au fost trei escadroane aparţinând Brigăzii 4 roşiori, aflate sub comanda generalului Gheorghe Rusescu. La bariera de est a oraşului, în seara zilei de 3 august, pe o ploaie torenţială, forţele române au fost întâmpinate de o delegaţie a guvernului maghiar, care a solicitat generalului Rusescu să nu intre în capitală. Acesta însă a ordonat ca tunurile să fie poziţionate în poziţie de luptă şi apoi, în fruntea cavaleriei, a pătruns în oraş. Pe timpul nopţii, efectivele au fost cartiruite în cazarma „Arhiducele Josef”.

La 4 august, orele 18,00, generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, primea pe bulevardul Andrassy defilarea unui detaşament compus din Regimentul 4 vânători, un escadron din Regimentul 23 artilerie şi un divizion din Regimentul 6 roşiori. Guvernator al Budapestei a fost numit generalul Ştefan Holban. În Ordinul de Zi emis cu acest prilej, generalul Mărdărescu, adresându-se „bravilor ostaşi ai Comandamentului Trupelor din Transilvania”, spunea: „Faptul săvârşit de voi va rămâne pe vecie înscris în cartea neamului şi în istoria omenirii. Sunt nespus de mândru că v-am comandat şi adânc recunoscător tuturor pentru inima ce aţi pus în înfăptuirea izbândei”.

Ca fapt inedit care trebuie menţionat, pentru generalul Mărdărescu, data de 4 august avea şi o altă conotaţie: împlinea 53 de ani. Nu i-a iertat niciodată generalului Rusescu gestul de a intra primul în capitala inamicului, afirmând în memoriile sale, publicate în 1922: „Prin împingerea celor 3 escadroane din Brigada 4-a de roşiori spre Budapesta, în ziua de 3 august, nu numai că nu se putea obţine nimic, – căci, vom vedea mai jos, cum s-a făcut şi cum trebuia să se facă ocuparea Budapestei – dar, operaţiunea a întrecut marginile admisibile îndrăznelei şi, în plus, era în dauna scopului urmărit de comandamentul trupelor din Transilvania.” Istoricii contemporani i-au sărit în ajutor, înregistrând data de 4 august ca dată a ocupării capitalei ungare, acţiunea din 3 august  fiind tratată cu discreţie.

„Războiul româno-maghiar”

Războiul romano-maghiar din 1919 s-a  desfăşurată pe o perioadă de nouă luni. Românii au pierdut 188 de ofiţeri şi 11. 478 de soldaţi, din care 69 ofiţeri şi 3.601 de soldaţi morţi . Românii au început retragerea  din Ungaria  în noiembrie 1919. Între 14 februarie şi 28 martie 1920, toate unităţile Armatei Române a părăsit teritoriul Ungariei .

În urma acestor evenimente, principalii lideri bolşevici au fugit din Ungaria. Bela Kun şi susţinătorii săi s-au refugiat în Austria, unde se afla la putere un guvern social-democrat. Au fost însă arestaţi şi au rămas într-un lagăr până în iulie 1920, când un acord privind schimbul de prizonieri  intervenit între Austria si Rusia sovietică, a permis unui număr de 415 kunerişti să se refugieze la Moscova.

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta
(din însemnările generalului Marcel Olteanu)

„… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-și capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă”… “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”

Zis şi făcut. Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… “Cine oare să fi făcut această tragică glumă?” – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut.”

Diana Gabor