Drama unei familii de “Martori ai lui Iehova” în comunism: tatăl închis, MAMA încarcerată şi violată, fiul cu ani de puşcărie!

Isaia Vîtcă este inginer de profesie – dar şi pictor – ajuns la vârsta de 60 de ani, cunoscut revoluţionar clujean, arestat şi anchetat în comunism pentru apartenenţa sa la cultul “Martoriilui Iehova” şi la gruparea Doina Cornea. S-a remarcat, în perioada imediată după revoluţie, prin aducerea din Occident a unei tipografii în valoare de zeci de milioane de dolari, deschiderea unui ziar de opoziţie şi prin scandalul furtului tipografiei sale, susţine el comis chiar de către colegii “martori”. Însă în spatele bărbatului sufletist, pasionat de muncă şi expert în mecanică se distinge  cu claritate portretul unui ins care a suferit enorm în trecut – atât el cât şi întreaga sa familie – pentru apartenenţa la această grupare şi  tipărirea publicaţiilor iehoviste la o tiparniţă pe care o deţinea acasă! 

“A refuzat să primească arma de la comandantul său”

Mă întâlnesc, în sfârşit, cu Isaia Vîtcă după numeroase planuri – zădărnicite însă mereu de munca sa titanică la o făbricuţă pe care şi-a deschis-o într-o localitate învecinată… Reuşim până la urmă acest lucru într-una din zilele de sărbătoare prilejuite de Ziua Naţională, însă pentru el aceasta se nimereşte a fi tot o zi de muncă – într-atât de absorbit şi pasionat e Vîtcă de proiectele sale. Isaia apare, în sfârşit, cu un dosar voluminos sub braţ, spune el, “o parte din dosarele familiei mele, recuperate de la C.N.S.A.S.” Apoi, încet-încet, pe măsură ce discuţia noastră înaintează descopăr un om cu un suflet uriaş şi o candoare pe măsură, păstrate intacte, în ciuda încercărilor dure avute pe parcursul vieţii – care au debutat în comunism, în perioada când avea doar câţiva anişori!

Îşi începe acesta mărturisirea: “Să vă descriu deocamdată suferinţele talălui meu, Ioan Vâtcă – al cărui nume se scrie cu “â”, pe când al meu cu “î”. Tata s-a născut în comuna Iara, într-o familie de ţărani ortodocşi, oameni ai pământului, cu şapte copii. A făcut şapte clase în sat, după care a ajuns slugă la o familie de nemţi din localitatea Selcuş, situată lângă Sighişoara, locul unde bunicul avea ceva pământ, primit drept recompensă după ce luptase în cele două războaie! S-a întors acasă, după câţiva ani, iar pe la vârsta majoratului a devenit simpatizant al “martorilor”, fără a se boteza, neconsiderându-se încă îndeajuns de vrednic pentru a fi membru plin. A fost turnat de cineva din sat şi, pentru a fi scos din acel mediu “viciat”, încorporat rapid în armată”… Arată mai departe că, ajuns acolo, tatăl său a refuzat să preia armamentul din dotare, fapt care l-a costat arestarea şi condamnarea sa la zece ani de puşcărie! Iată ce apare în sentinţa sa de condamnare, din 29 martie 1951, emisă de Tribunalul Militar Galaţi: “În ziua de 04.12.1950 inculpatul a refuzat să primească arma de la comandantul său cu ocazia înmânării armelor tinerilor recruţi, motivând acest fapt al său cu aceea că o credinţă îl împiedică să omoare pe altul”. Fusese anchetat două luni la Securitate – dar nu a fost bătut în aşa hal precum ceilalţi inşi reţinuţi deoarece, fiind pirpiriu, autorităţile nu au vrut să-l omoare, ci să-l lase să se chinuie în puşcărie”.

Şi aşa a şi fost: Ioan Vâtcă a ajuns la Canal, în coloniile Salcia şi Cinci Coline, unde spărgea piatră şi încărca vagoane… Adaugă apoi Isaia: “Mi-a povestit o situaţie pe care mi-a confirmat-o mai târziu şi poetul Teohar Mihadaş, care fusese şi el pe acolo, deşi nu s-au cunoscut: la un moment dat deţinuţii au început să se rotunjească, fapt care i-a intrigat pe “caralii” aşa că au respectivii au studiat problema, i-au urmărit – şi apoi le-au spart gaşca, mutându-i în altă parte, sub pază dublată. Ce se întâmplase, de fapt? Deţinuţii începuseră să vâneze şopârle, pe care le fierbeau în cutii de conserve şi apoi le mâncau, lucru care a dus la o refacere fizică pentru mulţi dintre ei, în ciuda regimului dur de detenţie de acolo! Practic, patru ani a fost ţinut Ioan Vâtcă la Canal, după care a mai stat doi ani şi la puşcăria Mărgineni din localitatea I.L.Caragiale, judeţul Dâmboviţa”!

Incredibilele suferinţe ale Leontinei Hetea, viitoarea doamnă Vâtcă!

În 1957 Ioan se întoarce acasă şi se căsătoreşte cu Leontina Hetea, originară din localitatea Miceşti, de lângă Turda. Îşi continuă Isaia Vîtcă relatarea: “Curând, m-am născut eu. Mama făcuse şi ea patru ani de puşcărie pentru apartenenţa la “martori”, ca activist responsabil pe mai multe judeţe. A stat vreo doi ani în anchete, la sediul Securităţii din Cluj, unde a fost bătută şi violată – şi ştiu şi trei nume ale torţionarilor săi: Gruia Manea, Bainer Zighi şi Macovei. Gruia Manea a fost bătut de Dumnezeu într-un mod inedit şi pe măsura faptelor sale: a murit după ce-a sărit dintr-o maşină rămasă fără frână, în timp ce cobora un deal! Şi-a prins pardesiul la portieră şi maşina l-a târât pe lângă ea până i-a fost râşnit spatele şi fundul, murind în chinuri groaznice! Bainer Zighi a emigrat în Israel şi ştiu exact că în 1990 acesta era directorul unui hotel din Tel Aviv. Pe al treilea, Macovei, am reuşit chiar eu să-l demasc, la o festivitate care a avut loc, imediat după 1990 la fostul restaurant “Someşul”, când eram membru, mai nerecunoscut, al Frontului Salvării Naţionale.

Apare acolo un tip care vorbeşte în faţa celor de faţă şi le spune că a fost şi el angajat la Securitate, dar n-a făcut rău nimănui. L-am întrebat cum se numeşte. A zis Macovei. Atunci, eu i-am spus: “D-le, de când te caut eu pe tine!” La care, în momentul când a făcut o faţă nelămurită, eu i-am precizat: “Dumneata ai fost cel care te-ai urcat cu cizmele cu plachiuri pe sânii lui maică-mea”! M-a întrebat cum o cheamă pe maică-mea şi după ce i-am spus, a ieşit din sală fără să mai zică ceva… După ceva vreme am aflat că a murit de cancer, nemaiavând curajul să-şi scoată mutra în public. Iată de ce eu cred că este o lege a compensaţiei în natură – şi nu neapărat Dumnezeu îi bate şi ajung să-şi primească înapoi ce-au dat”…

Nu mă arăt intrigat de lipsa trimiterii sale la credinţă – pentru care a suferit atâta – dar realizez că omul pare dezamăgit chiar de membrii cultului din care face parte, el fiind excomunicat din rândul “martorilor”. De altfel, în momentul când mi-a vorbit de furtul tipografiei – care l-a îngenuncheat şi înrobit material pentru mulţi ani – mi-a mărturisit că în acesta sunt implicaţi chiar fraţii săi, dar povestea fiind prea lungă am convenit că să mi-o relateze cu un alt prilej! Apoi îşi încheie evocarea mamei sale arătând că aceasta a murit în 1978, din pricina bolii la rinichi contactată în timpul puşcăriei – şi de pe urma căreia ajunsese, în ultima perioadă, o ruină!

Isaia, la rândul său fost deţinut de conştiinţă!

Îşi continuă, cu avânt renăscut, relatarea odiseei tatălui: “După toate puşcăriile indurate, tata a mai fost arestat şi reţinut de câteva ori, pe durate variabile: câteva zile sau câteva luni! Ţin minte, în 1963 ne aflam în casa noastră din Miceşti când au năvălit securiştii să facă percheziţie. Eu eram copil, bolnav de pneumonie şi mă aflam în pat. Ţin minte că de asemenea m-au trimis, aşa bolnav, în altă cameră, pe durata percheziţiei iar eu, după cele trei-patru ore, cât au stat la noi, am făcut febră mare de tot. Unul dintre ei se numea Butură şi i-am văzut bine şi revolverul de la brâu. Atunci l-au dus din nou pe tata de acasă şi l-au ţinut vreo trei săptămâni, după cum a fost ţinut în şicane, continue, până la Revoluţie”. Se încruntă şi relatează o nouă istorie care pur şi simplu mă lasă mască: “În 1986 i s-a înscenat un furt de cablu electric – lucra ca fochist la blocurile de pe fosta stradă Pata – pe care el le găsise undeva şi le pusese bine, fiind un om foarte chibzuit şi priceput la multe.

Până la urmă a fost scos de sub învinuire, i s-au înapoiat prin proces-verbal cablurile – dar numai după ce a fost bătut straşnic. Dar şi certificatul său medico-legal l-am scos după o întâmplare petrecută ca-n filme”. Trage puternic aer în piept, după care continuă: “Se afla la Securitate, anchetat, iar eu am luat o decizie nebunească: m-am îmbrăcat “la patru ace” şi am intrat înăuntru, ca un ofiţer de securitate, astfel că cel de la poartă, intimidat şi luat prin surprindere, m-a lăsat înăuntru fără să mă legitimize. L-am luat, pur şi simplu pe tata de acolo, zicându-le că-l duc puţin. Şi am ieşit cu el, l-am urcat în maşină şi l-am dus direct la I.M.L., unde i-am scos certificat medico-legal, ca să dovedesc faptul că a fost bătut. Apoi l-am adus înapoi, el s-a dus singur înăuntru, la care cei de la poartă m-au salutat din nou şi l-au preluat. Apoi, cu certificatul în mână m-am prezentat la Procuratură şi i-am reclamat pe securişti! Şi, minune: după o zi sau două l-au eliberat, însă securiştilor li s-a dat NUP. Oricum, nici aceştia n-au rămas după aceea cu mâinile în sân şi mi-au plătit cu vârf şi îndesat gestul nebunesc”!

Mai face o paranteză, la fel de surprinzătoare precum celelalte: “Aveam şi eu la activ câţiva ani de detenţie, făcuţi între 1978 – 1982, pentru activitate de “propagandă iehovistă”, iar ulterior, am mai fost reţinut, sporadic, pe perioade cuprinse între o lună şi două… Însă în totalitate, detenţia mea se întinde pe mai mult de cinci ani! Nu vă vine să credeţi, dar deţineam atunci şi o tiparniţă ca să pot publica materialele noastre şi am trecut prin aventuri incredibile după ce-am fost turnat, reuşind totuşi să o fac “pierdută”, ducând-o, pe bucăţi, la diverşi credincioşi de încredere. La rândul meu stătusem şase luni la Securitate, în anchetă, apoi am lucrat – în totalitate trei ani – în calitate de condamnat la locul de muncă la Dacia Service din cartierul Dâmbu Rotund, apoi la Trustul de Construcţii Chimice de pe Calea Baciului iar, într-un final chiar în incinta Inspectoratului de Miliţie, unde reparam maşinile instituţiei.

Culmea, aceasta a fost şi cea mai uşoară perioadă a mea din detenţie deoarce – dată fiind priceperea mea – am fost solicitat să repar şi maşinile personale ale miliţienilor, având în schimb parte de bilete de voie şi de alte mici beneficii”. Arată apoi că legase, în timp, o relaţie de prietenie cu mai mulţi intelectuali care i se opuneau lui Ceauşescu, printre care şi cu renumiţii scriitori Ştefan Augustin Doinaş şi Teohar Mihadaş, ambii foşti deţinuţi politici. Povesteşte Isaia: “În 1988, trecând pe lângă casa dizidentei Doina Cornea, împreună cu Teohar, am fost văzuţi de fiica acesteia, Ariadna, pe care eu o cunoşteam din copilărie. Nu am observat ţipenie de miliţian şi am crezut că nu ne vede nimeni, aşa că am acceptat fără reţinere invitaţia d-nei Cornea de a pofti în curte, la o cafea bună, de-aia cum primea ea din Occident. Ne-a invitat apoi în casă şi ne-a arătat colecţia sa minunată de tablouri de Lucia Piso, ne-a arătat şi apoi o scrisoare deschisă către Ceauşescu, la care lucra în momentul acela şi care urma să ajungă la Europa Liberă. Mi-am dat şi eu cu părerea şi m-am implicat în redactarea scrisorii, am mai cizelat-o, dar n-am semnat-o, spre deosebire de Teohar Mihadaş. Ne-au arestat pe toţi trei, la scurt timp şi ne-au dus la Securitate unde m-au plasat, ostentativ şi ca factor de presiune, într-o încăpere aflată între cea unde era anchetată Doina Cornea şi Teohar Mihadaş, ca să aud ce spun aceştia despre mine.

Ambii, presaţi, au spus tot ce ştiau, dar după aceea Teohar Mihadaş şi-a cerut scuze că a dat informaţii despre persoana mea, în schimb d-na Cornea, nu… Îl rog să se refere, pe scurt, şi la activitatea sa de pictor, extrem de spectaculoasă – chiar dacă scurtă, deoarce şi-a autosuprimat-o… Îmi mărturiseşte că a absolvit Liceul de Arte Plastice fiind olimpic la trei materii – dar este arestat pe când se află în anul întâi la Insitututul de Arte Plastice “Ion Andreescu”. După ieşirea din puşcărie face o şcoală profesională de sculer matriţer, la seral, ajungând totodată şi mecanic auto şi şofer profesionist. Mai târziu absolvă şi secţia de subingineri a TCM, specializarea ştanţe şi matriţe. Însă, în ciuda opreliştilor, nu şi-a abandonat nicio clipă arta şi după revoluţie atinge apogeul carierei de pictor în anii `90 când un tablou de-al său ajunge să se vândă cu zeci de mii de dolari. Face avere, dar şi-o pierde în episodul cu tipografia, după cum falimentează şi ziarul său, intitulat “Gardian”.

Despre perioada de glorie ca artist, Isaia povesteşte că la un moment organizase două expoziţi, simultan, la Paris şi a treia în Corsica. “Cea mai mare performanţă a mea a fost când am expus, la palatul lui Luis Philippe din Paris, un tablou care o lucrare de-a mea era poziţionată între un Picasso şi un Miro! Dar, jefuit de ai mei cu tipografia am fost mult timp demoralizat, nu am mai pictat – dar pregătesc un proiect-surpriză, în cadrul firmei mele, care va face curând senzaţie ”!

“Asta-i drama: pensii uriaşe pentru torţionari şi nimic pentru noi”!

Scoate apoi două dosare de urmărire ale Securitărţii, având numele de cod de ”Victor” – al tatei şi “Vasia” – al său, recuperate de la C.N.S.A.S.: “Aici apar o parte dintre cei care ne-au turnat – şi pot să spun că foarte mulţi au făcut acest lucru. Iar turnătorii se împărţeau în următoarele categorii: cei plătiţi, alţii care turnau de bunăvoie, cu entuziasm, sau care plăteau poliţe cuiva şi, ultima categorie, cei care au trădat sub presiune.

Acum, la această oră îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că nu am trădat de nimeni şi mi-a dat putere să rezist presiunilor, securiştii nereuşind să mă aducă peste limitele pe care am fost capabil să le suport. Şi, ca un fapt aproape incredibil, dacă vecinii din Miceşti l-au turnat pe tata, singurul care le-a dat informaţii nefolositoare a fost secretarul de atunci al primăriei, Viorel Rusu a` Butului, care s-a dovedit un om inteligent şi a reuşit să-i păcălească în ceea ce-l priveşte pe tatăl meu”. Isaia arată apoi că tatăl său a făcut demersuri supra-omeneşti ca să primească pensie – şi drepturile corespunzătoare – de la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Cluj, dar nu a fost acceptat în rândul membrilor săi, după cum nici el n-a avut succes în acest sens. “A trăit, bietul de el, cu o pensie de mizerie, ultima dată ajunsese la suma de cinci sute de lei şi a murit neconsolat pe 13 aprilie 2018”, explică Isaia, cu tristeţe. Apoi adaugă, revoltat la culme: “Iar ce-i mai dureros este faptul că statul român, care ar fi trebuit să-şi ceară scuze de la noi pentru abuzurile la care ne-a supus şi să ne ofere măcar nişte compensaţii materiale le oferă în continuare pensii uriaşe torţio-narilor. Asta-i drama noastră – restul e prostie”!